Adevarata invatatura a lui Hristos de Omraam Aivanhov

Cap. 1 – Tatăl nostru care ești în ceruri…

Tatăl nostru Care eşti în ceruri,

sfinţească-se numele Tău;

Vie Împărăţia Ta;

facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;

Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.

Amin!

Iisus a dăruit discipolilor săi o rugăciune rostită de atunci de toţi creştinii, şi numită „Tatăl nostru” sau rugăciunea de duminică. EI a ascuns în această rugăciune o ştiinţă străveche ce exista cu mult înainte de venirea sa, şi pe care el a primit-o după datină; dar el a rezumat-o, a condensat-o într-atât, încât ne este foarte greu să îi înţelegem întreaga profunzime.

Un Iniţiat se comportă asemenea naturii. Priviţi: natura reuşeşte să concentreze într-un mod desăvârşit, ideal, un întreg arbore cu rădăcinile, cu trunchiul său, cu ramurile, cu frunzele, cu florile şi fructele sale, într-un mic sâmbure, într-o mică sămânţă, într-un mic bob. întreaga minune reprezentată de arbore cu posibilităţile sale de a produce fructe, de a trăi mult timp şi a rezista intemperiilor, totul stă ascuns într-o sămânţă sădită în pământ. Ei bine, Iisus a procedat la fel: întreaga ştiinţă ce o poseda, a dorit să o rezume în „Tatăl nostru” cu speranţa că oamenii care ar pronunţa-o şi ar medita asupra ei, ar planta această sămânţă în sufletul lor, ar uda-o, ar ocroti-o, ar cultiva-o, ca să descopere acest imens arbore al Ştiinţei Iniţiatice pe care l-a lăsat.

Toţi creştinii: catolicii, protestanţii, ortodocşii pronunţă această rugăciune, dar fără să îi fi înţeles întotdeauna sensul. Unii consideră chiar că ea nu este nici atât de amplă, nici convingătoare, în timp ce ei au inventat altele impresionante, poetice, complete... interminabile, de care sunt foarte satisfăcuţi! Dar oare ce conţin acestea? Nu mare lucru. Să încercăm deci să înţelegem care este semnificaţia acestei rugăciuni, deşi nu vom putea să explicăm totul, fiindcă subiectul este grandios.

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri”. Există un Creator, Stăpân al cerului şi al pământului şi al întreg universului. Şi fiindcă se spune că El se află „în ceruri”, înseamnă că în spaţiu există mai multe regiuni. Tradiţia iudaică le-a dat un nume: Kether, Hohmah, Binah, Hased, Gheburah, Tiferet, Neţah, Iesod, Hot, Malkut. Aceste regiuni sunt populate de mulţimi de creaturi: sunt toate ierarhiile îngereşti de la îngeri până la Serafimi, în aceste ceruri (Cabala le numeşte cei 10 Sefiroţi) locuieşte acest Dumnezeu pe care Moise şi profeţii din Vechiul Testament l-au descris ca un foc devorator, un despot îngrozitor care nu putea fi iubit şi în faţa căruia trebuia chiar să tremuri de frică, deoarece „teama de Domnul este începutul înţelepciunii”. Apoi a venit Iisus care ni l-a prezentat ca Tatăl nostru.

Iisus a venit pentru a înlocui teama prin iubire. în loc să se teamă de acest Dumnezeu îngrozitor, omul îl poate iubi, se poate cuibări lângă El ca pe lângă un tată. Această iubire, această tandreţe faţă de Dumnezeu ca faţă de un Tată pentru care toate fiinţele umane sunt fii şi fiice, este ceea ce Iisus a adus nou. „Tatăl Nostru Care eşti în ceruri”... şi dacă El se află în ceruri, aceasta înseamnă că şi noi ne putem găsi acolo; fiindcă acolo unde se găseşte tatăl, va fi şi fiul într-o bună zi. O întreagă speranţă se ascunde în aceste cuvinte, speranţa unui viitor măreţ. Dumnezeu ne-a creat după chipul său, El este Tatăl nostru şi noi îi suntem urmaşi; El ne va da împărăţii, El ne va da planete de organizat, El ne va da totul. (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, capitolele II: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” şi III: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” care dezvoltă toate consecinţele acestei idei a omului, fiu al Domnului).

„Sfinţească-se numele Tău”. Dumnezeu are deci un nume ce trebuie să îl cunoaştem pentru a-l putea sfinţi. Creştinii nu dau niciodată un nume Domnului, ei îl numesc Dumnezeu, atâta tot. Dar Iisus care era moştenitorul unei lungi tradiţii, ştia că Dumnezeu are un nume, misterios, necunoscut. Atunci când o dată pe an Marele Preot pronunţa acest nume în sanctuarul Templului din Ierusalim, vocea sa trebuia să fie acoperită de zgomotul a tot felul de instrumente: flaute, trompete, tamburine, chimvale, astfel ca poporul adunat în faţa Templului să nu îl audă. Acest nume pe care îl găsim în Vechiul Testament scris Yahve sau Iehova, ştim numai că este format din patru litere, Iod He Vau He : יחוה.

Tradiţia cabalistică ne învaţă că Numele Domnului este el însuşi compus din 72 de nume sau puteri. Dar ca să înţelegeţi mai bine, aş mai adăuga încă câteva cuvinte despre felul în care Cabala îl prezintă. Fiecare din literele alfabetului ebraic are un număr, şi fiindcă י = 10, ה = 5, ו = 6, ח = 5, suma celor patru litere face 26. Atunci când cabaliştii înscriu Numele Domnului într-un triunghi, ei îl prezintă astfel (De menţionat că limba ebraică se citeşte de la dreapta la stânga):

sau astfel:

Numele scris astfel posedă 24 de noduri care îi reprezintă pe cei 24 de Bătrâni despre care vorbeşte Apocalipsa. Din fiecare nod pleacă 3 inflorescenţe, ceea ce face 72.

Acum, ce semnificaţie are „a sfinţi numele Domnului?” Să nu vă miraţi dacă, pentru a clarifica această problemă, voi începe prin a face apel la cele patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul, cu ajutorul cărora a fost creată lumea. Corpul nostru, inima noastră, intelectul nostru, sufletul şi spiritul nostru sunt în legătură cu

forţele şi calităţile celor patru elemente. Un înger guvernează fiecare din aceste elemente. De aceea, atunci când un Iniţiat doreşte să se purifice, el cere îngerului pământului să înghită impurităţile din corpul său fizic, îngerului apei să îi spele inima, îngerului aerului să îi purifice intelectul, şi îngerului focului să îi sfinţească sufletul şi spiritul. Sfinţirea este deci legată de lumea cea mai înaltă a sufletului şi a spiritului, care este lumea focului, a luminii.

Sfinţenia este însoţită mereu de ideea de lumină. Este de altfel ceea ce ne arată limba bulgară. în bulgară, la sfânt se spune svetia, iar acest cuvânt are aceeaşi rădăcină ca svetlina, lumina. Sfântul (svetia) este o fiinţă care posedă lumina (svetlina). totul este aprins în sinea sa, el străluceşte, el sclipeşte. De altfel, nu-i aşa că un sfânt este reprezentat mereu cu capul aureolat de lumină? Sfinţenia este o calitate a luminii, a luminii pure care străluceşte în spirit.

Numai ce este pur poate purifica, numai ce este sfânt poate sfinţi. Deci, numai lumina singură poate sfinţi fiindcă ea însăşi este sfinţenie. Noi trebuie să sfinţim numele Domnului în cea mai pură lumină a spiritului nostru. Numele reprezintă, rezumă, conţine entitatea care îl poartă, iar acela care pronunţă Numele Domnului impregnându-se de sfinţenia luminii este capabil să îl atragă, să îl facă să coboare în fiecare lucru, să sfinţească toate obiectele, toate creaturile, toate existenţele. Nu trebuie să ne mulţumim să mergem în biserici sau temple şi să pronunţăm: „Sfinţească-se numele Tău!” ci să îl sfinţim cu adevărat în noi înşine, pentru a trăi în bucuria extraordinară de a putea în sfârşit ilumina tot ce atingem, tot ce mâncăm, tot ce privim.

Da, cea mai mare bucurie care există în lume este să ajungi la înţelegerea acestei practici zilnice şi, peste tot unde mergi, să binecuvântezi, să luminezi, să sfinţeşti. Numai în acel moment îndeplinim porunca pe care Hristos ne-a dat-o. Dar a repeta: „Sfinţească-se numele Tău” fără a face nimic ca să îl sfinţim până în faptele noastre, înseamnă că nu am înţeles nimic. Pronunţând numele Domnului, scriindu-l, omul se leagă deja de forţele divine, şi poate să le facă să coboare până în planul fizic. Dar această lucrare începe în mintea sa. „Sfinţească-se numele Tău” se referă la spirit, la gând.

„Vie împărăţia Ta”... Aceasta înseamnă că există o împărăţie a Domnului cu legile sale, organizarea sa, armonia sa...Noi nici măcar nu ne-o putem închipui! Avem însă uneori o viziune fugitivă a ei în clipele cele mai spirituale ale vieţii noastre, fiindcă numai în acele stări minunate începem să înţelegem ce reprezintă împărăţia lui Dumnezeu. Altminteri, ar trebui să ne-o închipuim după împărăţiile pământene cu dezordinile, certurile şi nebuniile lor!... Şi totuşi, împărăţia lui Dumnezeu se poate instala pe pământ, fiindcă există un întreg învăţământ şi nişte metode pentru a o face să vină. Nu este suficient numai să cerem. De două mii de ani de când tot o cerem, ea nu apare deoarece nu facem nimic ca să vină.

Cu această a doua cerere: „Vie împărăţia Ta”, coborâm în lumea inimii. Numele Domnului trebuie să fie sfinţit în inteligenţa noastră, dar împărăţia Sa trebuie să vină să se instaleze în inima noastră. Această împărăţie nu este un loc, ci o stare interioară în care se reflectă tot ce este bun, generos şi dezinteresat. Despre această împărăţie spunea Ii sus acum două mii de ani: „Ea este aproape”, şi era adevărat pentru unii, dar ea nu a venit încă pentru majoritatea şi nu va veni nici în douăzeci de mii de ani dacă ne vom mulţumi să aşteptăm venirea ei în exterior, fără a face nimic în sinea noastră. în realitate, această împărăţie a venit deja pentru unii; pentru alţii ea vine, iar pentru o altă categorie va veni... dar nu se ştie când! (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 4: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”).

Ajungem acum la a treia cerere care este cea mai puţin înţeleasă şi totuşi cea mai importantă. întreaga Ştiinţă Iniţiatică se găseşte condensată în ea: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. în Cer, voinţa Domnului este mereu executată fără vreo replică, creaturile din înalt acţionează în acord şi în armonie totală cu ea. Dar nu este la fel şi în cazul oamenilor. De aceea Iisus a formulat această cerere, astfel ca noi să lucrăm să ne armonizăm voinţa cu voinţa Cerului. Pentru a exprima această idee se pot găsi tot felul de imagini: oglinda ce reflectă un obiect, sau orice aparat de care ne putem folosi. Fiecare aparat este constituit dintr-un principiu emiţător şi un principiu receptor care trebuie să se acordeze, să se adapteze, să se potrivească principiului emiţător. Postul care emite este Cerul; iar receptorul este pământul, adică planul fizic care trebuie să se sincronizeze cu aceşti curenţi ai Cerului, să se adapteze după formele Cerului, după virtuţile şi calităţile Cerului, pentru a putea împlini întreaga splendoare din înalt.

Oamenii au ca misiune să lucreze pe pământ pentru a-l transforma într-o grădină plină de flori şi fructe unde Dumnezeu va veni să locuiască, dar oare ce fac ei? Cineva va spune: „Să ştiţi că mie pământul nu mai îmi spune nimic”... Ah, tocmai fiindcă nu aţi înţeles învăţătura lui Hristos! Şi totuşi este limpede, iată că se spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Totul este deja perfect în Cer, dar aici, în lumea de jos, nu este minunat. Trebuie deci să coborâm, dar să coborâm într-un mod conştient, îndrăzneţ, spre materie pentru a o domina, a o însufleţi, a o spiritualiza, fiindcă viaţa Spiritului trebuie să se realizeze pe pământ identică cu aceea din înalt.

Depinde de noi, lucrătorii, lucrătorii lui Hristos să ne înhămăm la această misiune. Nu este suficient să pronunţăm rugăciunea, şi apoi, prin viaţa pe care o ducem, să împiedicăm realizarea celor cerute. Procedăm adesea la fel ca acela care vă spune: „Intraţi, intraţi!” şi vă trânteşte apoi uşa în nas. Noi ne rugăm, rostim câteva cuvinte, mormăim, iar apoi trântim uşa! Este extraordinar cât putem fi de inconştienţi în acest caz! Şi apoi ne lăudăm că suntem creştini.

„Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”: eu văd înscrisă în această frază întreaga magie teurgică. Dacă discipolul va înţelege importanţa extraordinară a acestei cereri a lui Iisus, dacă va reuşi să o împlinească, va deveni într-o bună zi un transmiţător, o oglindă a Cerului. Va fi el însuşi un Cer. Este scris şi este ce se aşteaptă de la noi.

Prima cerere: „Sfinţească-se numele Tău” - se referă la gândul nostru. Pentru a sfinţi numele Domnului trebuie să studiem, să medităm, să ne luminăm conştiinţa. A doua: „Vie împărăţia Ta” se referă la inima noastră, deoarece împărăţia lui Dumnezeu nu poate veni decât în inimile pline de iubire. A treia cerere se referă la voinţa noastră: „Facă-se voia ta, precum în cer şi pe pământ” subînţelege lucrări, lupte, constrângeri, victorii, I iar pentru aceasta ne trebuie forţă şi tenacitate. De aceea trebuie să ne exersăm şi să posedăm metode de lucru care ne ajută să ne armonizăm cu Cerul, să vibrăm în acord cu el. De ce credeţi că dimineaţa asistăm la răsăritul soarelui? Ca să devenim asemănători lui, pentru ca pământul, corpul nostru fizic, să dobândească calităţile soarelui. Privind soarele, iubindu-l, vibrând la unison cu el, omul devine luminos, plin de căldură, însufleţitor asemenea soarelui! Aceasta este deci o metodă pentru a împlini indicaţia: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, dar există încă multe altele.

Nimic nu este mai important pentru om decât să-şi dea osteneala să îndeplinească voinţa Domnului. Fiindcă acesta este un act magic. în momentul în care vă decideţi să îndepliniţi voinţa Domnului, fiinţa voastră este rezervată, reţinută, închisă faţă de alte influenţe, şi dacă în acel moment voinţele contrare vor să se folosească de voi, nu vor putea, iar voi vă păstraţi astfel puritatea, forţa, libertatea. Dacă nu vă veţi afla în slujba Domnului, fiţi siguri că alţii vă vor stăpâni, şi vor sluji apoi cele mai interesate şi mai anarhice voinţe ce vă vor duce la pieire.

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”... Toate aceste cereri au un sens adânc ce poate fi descoperit numai de cineva care posedă o înţelegere profundă a lucrurilor. Atunci când arheologii studiază anumite manuscrise, anumite obiecte sau monumente foarte vechi, ei încearcă, în funcţie de texte, de scheme sau de amplasarea construcţiilor, să descifreze mentalitatea poporului şi a epocii respective, şi datorită acestor indicii, să-şi reconfirme căutările şi să ghicească ceea ce doreau să exprime. Şi noi înşine putem considera această rugăciune lăsată de Iisus ca un fel de monument, de mărturie asupra căreia trebuie să facem cercetări, şi vom descoperi un întreg învăţământ ascuns.

Aceste trei cereri din „Tatăl nostru” corespund celor trei principii care se află în om. Mai întâi, cel al gândului, care trebuie să fie luminos, pentru a limpezi şi a sfinţi totul. Apoi, cel al sentimentului, al inimii, care este centrul tuturor energiilor şi unde trebuie să se instaleze împărăţia lui Dumnezeu, adică împărăţia păcii şi bunătăţii pentru toate creaturile. în sfârşit, lumea voinţei, adică 'planul fizic unde trebuie să exprimăm şi să repetăm prin faptele noastre tot ceea ce se află în Cer. Este minunat!...Pentru mine, nici o lucrare nu se poate compara cu aceasta. Atunci când vom îndeplini această lucrare, Dumnezeu se va ocupa de noi, de ceea ce El trebuie să ne dea. De altfel, ce ar mai putea să ne ofere? El ne-a dăruit totul. Atunci când împlineşti conţinutul acestor trei cereri, posezi totul: lumina, fiindcă înţelegi totul; fericirea, fiindcă poţi iubi; sănătatea şi forţa, fiindcă lucrezi şi împlineşti. Ce doriţi mai mult?

„Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi”. Aici încep cererile care îl privesc pe om însuşi. Primele trei îl priveau pe Domnul (fiindcă întotdeauna trebuie să începem cu Domnul): a cunoaşte şi a sfinţi numele său, a dori împărăţia Sa, a îndeplini voinţa Sa, iar acum omul cere ceva pentru el însuşi. Ceea ce cere mai întâi, (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 5: „Precum în cer şi pe pământ”). este pâinea. De ce pâinea? Deoarece ea reprezintă simbolul hranei indispensabile subzistenţei sale.

Dar pâinea despre care vorbeşte Iisus nu este numai o pâine fizică; în Evanghelii se face aluzie mult mai des la nutriţie într-un sens spiritual decât într-un sens fizic. De exemplu, atunci când el răspunde Diavolului care îi cere să transforme pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Sau atunci când spune: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Desigur, el a înmulţit cinci pâini şi doi peşti pentru a hrăni o întreagă mulţime, dar apoi a spus aceleiaşi mulţimi: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”. Această semnificaţie spirituală a hranei este şi mai clară în momentul Cinei, atunci când Iisus binecuvântează pâinea şi vinul şi le-o dă discipolilor săi spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu... Beţi dintru acesta cu toţii, că acesta este sângele meu... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”.

Prima cerere pe care omul o face pentru sine se referă la pâinea zilnică fără de care el nu poate trăi, dar acest lucru este şi mai adevărat în planul spiritual: omul care nu se hrăneşte spiritual zi de-zi moare.

„Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Traducerea cea mai exactă a textului Evangheliei este mai degrabă: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Orice încălcare de lege este comparabilă cu o faptă necinstită pentru care trebuie să plătim. De exemplu, acela care abuzează de încrederea sau de iubirea unei fiinţe, este ca un hoţ care va trebui să restituie într-un fel sau altul ce şi-a însuşit pe nedrept. Noţiunea de karma se bazează pe acest adevăr conform căruia noi ne întoarcem pe pământ pentru a ne plăti greşelile comise în încarnările anterioare. Acela care şi-a plătit toate datoriile poate să nu se mai încarneze.

Acum, când spunem: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre” sau „Amână-ne datoriile”, ideea principală este de a ierta. Pentru prima dată în istoria umanităţii a apărut ideea unui Dumnezeu milostiv, a unui Dumnezeu iertător. Dumnezeul din Vechiul Testament, pe care Moise îl prezenta, vorbea numai despre răzbunare şi exterminare: vinovaţii erau pedepsiţi fără milă. Şi A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 6: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”.

Chiar dacă unii zei din alte religii aveau un caracter mai puţin vindicativ, niciodată nu s-a insistat, aşa cum a făcut Iisus, asupra milosteniei divine. Această idee a unui Dumnezeu care iartă decurge logic din cele două cuvinte ale rugăciunii: „Tatăl nostru”... Dumnezeu ne iartă, pentru că un tată îşi iartă mereu copiii.

Numai că Iisus precizează: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Din păcate, cum noi nu amânăm datoriile, şi cum nu iertăm jignirile, Dumnezeu nu ne amână datoriile, El nu ne iartă jignirile. Dacă dorim să fim iertaţi, trebuie mai întâi ca noi să iertăm. Această idee a iertării este primordială în religia creştină. Iisus a adus un învăţământ al iubirii, în timp ce alţi fondatori de religii au pus mai degrabă accentul pe dreptate, înţelepciune, cunoaştere, putere. Bineînţeles, îmi veţi spune că Buddha a adus mila. Da, dar nimeni nu a făcut-o precum Iisus, cu o asemenea anvergură, cu o asemenea claritate; în acest domeniu Iisus era cu adevărat excepţional. Şi de aceea el a fost crucificat.

Frecventându-i pe oamenii cei mai simpli şi chiar pe criminali şi prostituate, el a dat peste (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” şi Cap. 8 - „Celui ce te loveşte peste obraz..”). cap toate regulile. Nu se văzuse niciodată aşa ceva: el mânca împreună cu oamenii în care trebuia să se arunce cu pietre, îi vizita şi primea invitaţia lor. De aceea, cei care vegheau la respectarea ierarhiilor sociale nu l-au putut accepta; iar atunci când au observat că el a îndrăznit să dezvăluie cele mai sfinte adevăruri oamenilor obişnuiţi, ei s-au decis să îl omoare. Iisus a fost crucificat fiindcă, aducând religia iubirii, el a răsturnat barierele pe care unii, care aveau interes, s-au străduit să le menţină de veacuri.

„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”... Veţi rămâne desigur şocaţi dacă vă mărturisesc că eu nu sunt sigur că aceste cuvinte pronunţate de Iisus au existat cu adevărat: nu ne duce pe noi în ispită. Vă voi explica imediat de ce.

Pentru moment, să ne mulţumim să constatăm că în pofida acestei rugăciuni, noi suntem mereu ispitiţi şi chiar Iisus a fost. în Evanghelia după Matei se spune: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. întrucât chiar Duhul Sfânt însuşi l-a condus în deşert pentru a fi ispitit, înseamnă că tentaţiile au fost necesare. Acolo, Diavolul l-a provocat pe Iisus spunându-i: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă în pâini”. Apoi, aşezându-l pe aripa templului: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. în sfârşit, după ce l-a condus pe un munte, el i-a arătat toate împărăţiile lumii şi i-a spus: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”.

Aceste trei propuneri făcute de Diavol lui Iisus au un sens bine determinat. Eu vi le-am explicat deja, ele se referă la cele trei planuri fizic, astral şi mental. Dar ceea ce este mai interesant, sunt răspunsurile date de Iisus. Ele ne revelă că, pentru a nu cădea pradă ispitei, trebuie să ştim cum să răspundem, să găsim deci argumentele pe care să le prezentăm celui care ne ademeneşte. Atunci când acesta vede că omul i se opune prin nişte argumente definitive, el înţelege că nu îl va putea seduce şi va pleca.

Trebuie să ştiţi: numai de voi va depinde mereu dacă acceptaţi o influenţă. Nici chiar spiritele infernale nu vă pot forţa. Evident, dacă nu (A se vedea Vol. IV din Opere Complete: „Cele trei mari ispite”). aveţi discernământ, dacă nu sunteţi precauţi, ele vă pot influenţa. Ele ştiu că, pentru a vă duce la marginea prăpastiei, trebuie să vă ispitească prin tot felul de momeli; atunci, dacă aţi înghiţit momeala, aţi căzut în plasă şi apoi, încet-încet, ele vă duc la pieire. Dumnezeu le-a dat această putere, dar numai dacă sunteţi slabi, dacă nu sunteţi luminaţi. Atunci când sunteţi atraşi în direcţia unde doresc să vă conducă, ele posedă nişte puteri formidabile, vă pot face praf şi pulbere, şi voi sunteţi cei vinovaţi; ele sunt ceea ce sunt, au permisiunea de a ademeni, este treaba lor, dar de ce sunteţi atât de proşti să le cădeţi în capcană?

Da, dacă forţele răului reuşesc să îl distrugă pe om, înseamnă că acesta le oferă posibilitatea. Totul depinde de el; dacă nu le lasă să pătrundă în sinea sa, ele nu pot face nimic. Puterea lor vine din faptul că ele ajung să îl seducă făcându-l să-şi închipuie că, înfăptuind una sau alta, el va deveni mai puternic, mai bogat, mai fericit. Dacă omul cedează, ele îl pot înhăţa şi distruge. Dar dacă nu cedează, ele nu îi pot face nimic. De aceea se poate afirma că omul are aceleaşi puteri ca Domnul, dar numai când el spune nu, refuză, se opune unei influenţe. Pentru a-şi impune voinţa, pentru a obţine ce-şi doreşte, este mult mai greu, posibilităţile omeneşti sunt foarte limitate şi este nevoie de mult timp şi muncă. Dar pentru a refuza, pentru a spune nu, în acest caz omul este atotputernic. Nici măcar Infernul nu poate face nimic împotriva sa. Dacă se lasă influenţat, înseamnă că el este neştiutor, nu ştie unde se află adevărata sa putere.

În anumite ţări, precum Turcia, se practică o formă de luptă foarte originală: adversarii sunt aproape dezbrăcaţi şi pielea lor este unsă în întregime cu ulei. Este deci foarte greu pentru fiecare să reuşească să îl apuce pe celălalt, mâinile le devin alunecoase, parcă ar prinde nişte ţipari. Ei bine, acelaşi lucru trebuie făcut şi cu spiritele negative. Atunci când vă opuneţi acestor spirite, sunteţi „unşi” şi ele nu vă pot înhăţa. Dar dacă lăsaţi să zacă nişte fire, nişte corzi în jurul vostru - vorbind în mod simbolic - spiritele se agaţă de ele şi nu veţi mai putea scăpa, sunteţi legaţi şi doborâţi la pământ. Nu trebuie deci să lăsaţi nimic în dezordine, ci să deveniţi netezi, lucioşi, astfel ca nepoftiţii să nu vă poată apuca; iar a fi neted, lucios, înseamnă a şti să spui nu. (A se vedea Colecţia Izvor, nr.215, cap. IX: „Privegheaţi şi vă rugaţi”).

Atunci când vă apare o ispită, spuneţi-vă: „Desigur, totul este atrăgător, seducător, dar nu este pentru mine. Eu vreau să devin un înţelept, un fiu al Domnului, nu mă voi lăsa antrenat, voi învinge această tentaţie, voi fi mai puternic”. Şi nu trebuie să consideraţi ispitele ca nişte inconveniente, nişte obstacole în calea voastră, ci dimpotrivă să le luaţi ca nişte stimulente, fiindcă ele vă ajută să vă întăriţi. Un înţelept, un Iniţiat nu evită tentaţiile, el chiar şi le creează pentru a se stăpâni. Acela care fuge de ispite ajunge mai devreme sau mai târziu să cedeze. Nu rezolvăm problemele fugind de ele.

De aceea eu vă spuneam că nu sunt sigur că Iisus a spus cu adevărat: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, fiindcă trebuie să fim ispitiţi pentru a ne cunoaşte adevăratele posibilităţi şi a ne întări. Ispita este ca o problemă de rezolvat, un examen de trecut: arătaţi de ce sunteţi în stare. Nu trebuie să cerem Domnului să ne scutească de tentaţii, ci numai să ne ajute să nu cedăm în faţa acestora. Răul există, forţele negative există, şi este inutil să îi cerem Domnului să le anihileze, fiindcă El nu o va face. Este scris în Apocalipsă că la sfârşitul veacurilor Diavolul va fi izgonit într-un iezer de foc şi de pucioasă. Dar până atunci, ne vom confrunta fără încetare cu răul, şi este deci mai bine să învăţăm cum să îl considerăm şi să acţionăm cu el.

Să studiem acum ultimul verset: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Pentru a înţelege această frază, trebuie să revenim la alte regiuni ale spaţiului spiritual despre care vă vorbeam la început, regiuni pe care Iisus le-a numit „ceruri”, şi care corespund la ceea ce Cabala numeşte sefiroţi. Ansamblul acestor zece sefiroţi formează Arborele Sefirotic sau Pomul Vieţii. Numele fiecărui sefirot exprimă o calitate, un atribut al Domnului: Kether, coroana; Hohmah, înţelepciunea; Binah, inteligenţa; Hased, mila; Gheburah, forţa; Tiferet, frumuseţea; Neţah, victoria; Hot, slava; Iesod, baza; Malkut, împărăţia. Al zecelea sefirot, Malkut, împărăţia, îi reflectează şi condensează pe toţi ceilalţi sefiroţi.

Iisus a spus: „împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar”. Grăuntele reprezintă mereu un început, începutul unei plante, al unui arbore etc...dar trebuie să înţelegeţi că, dacă în planul fizic începutul se găseşte jos, în planul spiritual unde procesele se desfăşoară invers ca în planul fizic, începutul se găseşte în înalt. De aceea, în timp ce în planul fizic creşterea se produce de jos în sus, în planul spiritual ea se face de sus în jos. Deci, grăuntele plantat este primul sefirot Kether. Atunci când grăuntele se dezvoltă, el se împarte mai întâi în două, apoi el devine tulpină, ramuri, frunze, muguri, flori şi fructe; iar fructul, la rândul său, conţine seminţele. Grăuntele plantat, Kether, devine un arbore trecând succesiv prin toţi ceilalţi sefiroţi până la Malkut. Fructul copt, fructul care dă viaţa, pulpa pe care o mâncăm, este Iesod, şi el poartă sămânţa. Observaţi deci că la sfârşitul creşterii sale, sămânţa plantată devine sămânţă în fruct, iar Malkut, grăuntele de jos este identic cu Kether, grăuntele din înalt, fiindcă începutul şi sfârşitul lucrurilor sunt mereu identice. Fiecare punct de plecare nu este nimic altceva decât o etapă dintr-o dezvoltare anterioară, iar fiecare rezultat, punctul de plecare al unei alte dezvoltări. Orice lucru are un început şi un sfârşit dar nu există un început veritabil. Fiecare cauză produce un efect, iar acest efect este cauza unui nou efect.