Carnaval la Venetia de Charlotte Lamb

CAPITOLUL 1

— Mi-am schimbat părerea. Nu mai vreau să mă mărit! declară tânăra logodnică, proptindu-se de perne.

Chloé puse tava pe noptieră. Figura ei nu exprima nici o surpriză. Era obișnuită.

— De acord. Dar mai întâi ia-ți micul dejun. Apoi îl vei putea chema pe Tony și să-l anunți că este din nou liber.

— Micul dejun!? exclamă Jilly, aruncând spre mătușa ei o privire acuzatoare. Vrei să mă îmbolnăvești!

— Hai! Maică-ta s-a căznit să-ți pregătească acest mic dejun. Dacă ai fi văzut-o plângând! Ultimul tău mic dejun ca fată! Costița este exact așa cum îți place.

Jilly moștenise de la mama ei, Dorry, caracterul cyclothimic, total imprevizibil. Erau luni de când aștepta această căsătorie, și această panică de ultim moment n-avea nimic uimitor.

— Nu-ți bate joc de mine! mormăi Jilly, în timp ce Chloé îi instala pe genunchi tava. Vorbesc serios. Dacă fac o greșeală? Dacă nu va merge? Te asigur, nu pot s-o fac…

— Dar îl iubești pe Tony? o întrebă mătușa ei reținându-și un surâs.

— Nici nu mai știu cum arată! răspunse Jilly, luându-și mașinal tacâmul. Am o lacună… de memorie.

Aplecându-și capul, șuvițele bogate și blonde îi căzură în cascadă în jurul feței.

— Toată noaptea m-am gândit ce culoare au ochii lui, reluă ea, pe un ton tragic, înghițind o bucată de costiță. Atâta m-am gândit, încât m-a apucat durerea de cap.

— Așa se întâmplă când gândești prea mult, fu de acord Chloé. Uită-te puțin la televizor, asta o să-ți facă bine. Și bea-ți cafeaua cât este caldă.

Chloé deschise televizorul așezat în fața patului. O voce energică se auzi imediat, urmată de o față decisă să ofere imaginea bunei dispoziții.

— Nu pleca! o rugă Jilly pe Chloé care se îndrepta spre ușă. Nu mă lăsa singură!

— Nu pot să rămân multă vreme. Nu-ți imaginezi în ce hal este casa. Mama ta se învârtește pe loc și tatăl tău refuză absolut să poarte melonul.

Totuși, tânăra femeie reveni să se așeze pe marginea patului, cu gândul la tot ce-i mai rămânea să facă înainte de plecarea la biserică. Ea însăși era încă în capot: un kimono bleu brodat cu un dragon verde și auriu cumpărat la Hong Kong, și pe care nu-l purta decât la mari ocazii.

Televizorul mergea întruna și Jilly se hrănea, aruncând din când în când câte un ochi la ecran.

— Dacă toată lumea și-ar menține calmul! izbucni ea. Nu pot suporta această agitație.

Mâine se va sfârși, o asigură Chloé. Dar nepoata ei o fulgeră din priviri. Prea târziu! Încerc să mă decid dacă am într-adevăr chef să mă mărit, sau nu. Dar cum vrei să mă concentrez când toată casa este cu susul în jos? Nu știam că o căsătorie este așa de complicată!

Chloé își trecu mâna prin păr, suspinând.

— Acum o săptămână erai sigură de tine.

La drept vorbind, chiar din prima zi a logodnei, acum trei luni, Jilly a insistat frenetic să se mărite cu Tony, spre marea disperare a părinților ei. Chloé n-a emis nici un comentariu, mulțumindu-se să asculte, distrându-se de spectacolul ultimei melodrame, puse în scenă de nepoata ei. Jilly era pentru ea, de nouăsprezece ani, o sursă constantă de veselie. Viața tinerei fete consta în succesiunea unor lovituri de teatru. De îndată ce se instala calmul, ea găsea modalitatea să ridice o nouă furtună, elementul natural în care ea evolua cu plăcere, încă de la naștere.

— Nu mi-aduc aminte, gemu Jilly dându-și la o parte tava.

Chloé o luă, înainte ca conținutul să se răspândească pe mocheta albă. Jilly avea o cameră minunată; părinții ei, foarte bogați, îi dăduseră întotdeauna tot ce-și dorea. Poate că aici era greșeala: copil unic al unor părinți care o adorau, nimic nu o pregătise pentru realitățile căsătoriei. Tony nu era bogat, dar avea un apartament frumos și o situație excelentă. Totuși, Jilly nu va regăsi stilul de viață cu care fusese obișnuită.

— Ei bine, decide-te, și repede. Îți rămân doar două ore pană la sosirea mașinii, declară Chloé, îndreptându-se spre ușă.

— Două ore!

— Doar cât să faci o baie și să te îmbraci, adăugă Chloé, trecându-i prin privire o lucire amuzată.

— Dar… nu pot!

Jilly începu să tropăie în pat, exact ca atunci când mama ei încerca s-o convingă să meargă la școală. Nu se schimbase de atunci.

— Mama ta va veni să te ajute să-ți îmbraci rochia.

Se decise să n-o mai asculte. Încărcată cu tava, deschise ușa, grațioasă în capotul ei de saten. Mersul ondulat și senzual compensa expresia distantă, aproape pierdută a feței și ochii ei castanii trădau simțul umorului.

— Vei fi o mireasă minunată, o asigură ea.

În același moment Jill scoase un strigăt. Chloé suspină resemnată.

— Ce s-a mai întâmplat?

Tânăra fată arătă ecranul, aruncă mătușii ei o privire îngrozită, apoi își strânse convulsiv cearșaful în jurul ei.

— Ce se întâmplă?

Chloé se dădu înapoi pentru a privi ecranul. Nu dăduse atenție vorbăriei continui. Sperase doar c-o va aduce pe Jilly într-o dispoziție mai bună.

— Nimic… spuse ea.

Dar auzind-o, aveai impresia că-i căzuse cerul în cap.

Pe ecran defilau imaginile Veneției: un palat roz, un capăt de canal scânteietor, o gondolă neagră legănată de apă. Nimic din ce putea să producă o asemenea panică!

— Stinge! strigă Jilly.

Intrigată Chloé se apropie. Veneția dispăruse. Speakerul își reluă discursul:

— În această dimineață avem plăcerea să-l primim pe directorul general al grupului de Hoteluri Luxor, domnul Ben Haskell…

Devenită deodată palidă, Chloé reuși să prindă la timp tava care era să-i scape din mâini. O figură umpluse ecranul: trăsături energice, pleoape grele deasupra unei priviri reci care părea s-o pătrundă, un nas arogant și buze disprețuitoare. Fără a aștepta ca acesta să deschidă gura, ea apăsă pe buton și figura dispăru, nelăsând decât un punct alb în centrul ecranului gri. Cred… cred că voi face o baie, se bâlbâi Jill.

Și tânăra fată alergă imediat în baie.

— A dracului treabă! exclamă mătușa cu violență.

Îi venea să arunce tava în televizor! De ce trebuia ca el să apară, chiar în în această dimineață? Biata Jilly! Ce șoc resimțise probabil! Cu urechile care-i zumzăiau, Chloé își înghiți saliva și părăsi la rândul ei camera.

În josul scării se încrucișă cu sora ei, complet dezorientată, care o privea ca și cum n-o recunoștea.

— Jilly este în sala de baie. Ar trebui să te îmbraci, este trecut de nouă.

— Știu, spuse Dorry, în pragul isteriei. Dar Clive mă înnebunește. Îmi spune că o să ducă blestemata asta de pălărie în mână, dar n-o s-o pună pe cap… Vorbește tu cu el, Chloé. Pe tine te ascultă și… încearcă s-o împiedici pe mama să tot chinuie domnișoarele de onoare. Una dintre ele chiar plânge… a trebuit să-și schimbe coafura căci nu se potrivea cu rochia…

Dorry își trecu o mână prin părul coafat. Cu formele ei rotunde și materne, ea era făcută să aibă o familie numeroasă. Avea același păr blond ca fiica ei și aceiași ochi albaștri, prea strălucitori, prea ușor gata să dea apă la șoareci.

— Ai putea tu să-i chemi pe responsabilul restaurantului ca să verifici dacă…

— Da, imediat.

— Și asigură-te că mașinile vor veni la timp. Clive ar fi trebuit să se ocupe, dar el este în grădină. Dacă-l vezi în seră împiedică-l să se murdărească înaintea plecării. Și… poți să verifici de asemenea, dacă florile au fost livrate?

— De acord. Du-te și fă-ți baia.

Dorry dădu din cap, apoi își încruntă sprâncenele.

— Dar tu nu ești gata!

— Fii fără grijă, voi fi! Vrei s-o ajut eu pe Jilly, sau…?

— Nu, spuse scurt Dorry. O ajut eu!

Dorry nu putuse să aibă alt copil și-și revărsase toată dragostea maternă asupra singurei ei fete. Iată de ce Jilly era atât de răsfățată.

Chloé pătrunse în bucătărie pentru a depune tava. Mama ei veni după ea, abandonând domnișoarele de onoare, ale căror râsete vesele se auzeau la parter.

Jilly vrusese trei dintre cele mai bune prietene ale ei, se propuseseră douăsprezece. La școală, tânăra fată fusese întotdeauna cea mai anturată. Era iubită din instinct, deoarece simțul ei dramatic făcea viața mai excitantă în jurul ei. Dar Jilly avea alte calități: era generoasă, afectuoasă, se lansa în toate acțiunile cu un entuziasm debordant; atrăgea oamenii ca flacăra fluturii.

— Unde este Dorry? întrebă Hetty Tyrell, lăsându-se să cadă pe un scaun.

Ea ajunsese la vârsta când se așeza oriunde vedea un scaun; dar doar pentru a se scula imediat și a intra din nou în acțiune.

— Se îmbracă. Vrei cafea? Tocmai făceam.

Chloé puse apa să fiarbă și ridică receptorul ca să cheme decoratoarea. Mama ei sări, ieși în grădină și se puse să-l apostrofeze pe Clive.

— O să te murdărești! Nu fi stupid! Intră imediat! urlă ea reintrând în bucătărie a cărei ușă o trânti. Acest om este nebun! Mă întreb într-adevăr de ce l-a luat Dorry?

Chloé se mulțumi să surâdă cu un aer absent, apoi telefonă restaurantului. Hetty se reașeză pe scaun cu un suspin plictisit.

— Voi fi încântată când totul se va termina! Ca și cum nimeni nu s-a mai căsătorit înaintea lui Jilly!

În momentul următor era din nou în picioare.

— Am să fac cafeaua.

— Nu, mamă, protestă Chloé, închizând telefonul. Așează-te!

Hetty ascultă contra voinței ei. Era mai mică de statură decât fetele ei. Părul ei, odinioară blond, prinsese o nuanță argintie, și ridurile care-i cruțaseră fața marcau în profunzime gâtul, deasupra rochiei bleu pastel. Seducea încă, cu toți cei șaizeci și șapte de ani și nu-i lipseau admiratorii, bar nu părea dornică să se căsătorească: văduvă de zece ani, se bucura acum de o libertate totală în mișcări ca și în alegerea cavalerilor ei servanți. Adevărata ei pasiune era bridge-ul. Juca de câteva ori pe săptămână cu frenezie și-și selecționa cu severitate partenerii.

Chloé așeză cafeaua în fața mamei ei în momentul când aceasta își scoase pudriera.

— Bleu-ul este o culoare prea rece! Ar fi trebuit să aleg rozul. Și acest gât! Ai zice că este trompa unui elefant! Când îmi voi sfârși cafeaua, mă voi urca s-o văd pe Jilly în rochia ei frumoasă. Dacă trebuie să plâng, cel puțin s-o fac în particular!

Închizându-și pudriera, o băgă în geantă și-și luă ceașca.

— Tu ar trebui să te măriți! spuse ea fără nici un preambul, ignorând strâmbătura fiicei ei. Douăzeci și cinci de ani! Întârzii prea mult, Chloé! O carieră este minunată, dar nu vrei să ai și tu copii?

— Mă duc să-mi beau cafeaua sus…

Chloé se îndepărtă către ușă. Cunoștea această lecție pe dinafară!

— Vei putea continua să cânți, strigă mama sa pe tonul ascuțit care anunță începutul unei surdități. Nu este bine pentru ten!

Chloé se opri, intrigată. Despre ce vorbea mama ei?

— Ce nu este bun pentru ten? Copiii sau cântecul?

— Barurile de noapte! urlă Hetty cu o voce tocmai bună să facă țăndări geamurile.

Amuzată, Chloé se depărtă înainte de-a auzi continuarea.

Meseria ei nu fusese pe placul familiei, căreia îi era frică de oamenii pe care ea îi întâlnea și cu o viață atât de diferită de a lor. Ei se culcau devreme și se sculau când Chloé dormea încă profund. În ochii lor un bar de noapte era un loc pe care-l frecventau ceilalți… cei pe care ei nu-i frecventau.

Chloé le explicase până la epuizare, că ea exercita o meserie respectabilă și că lucra mult. Dar ei continuau să păstreze imaginea sordidă a cluburilor de noapte pe care și-o făuriseră.

Și apoi ei îi detestau muzica. Jazzul? O cacofonie discordantă! Nu prea cunoșteau nimic din muzică. Hetty avea o predilecție pentru ariile romantice și dulci, Dorry nu avea nici un fel de ureche și când o auzeai cântând era un adevărat supliciu.

Chloé reușise cu greu s-o convingă pe sora ei să-l invite pe Gil la recepție.

— Un pianist dintr-un club de noapte? răspunsese ea îngrozită. Ce vor gândi părinții lui Tony?

— Nu fi stupidă, Dorry. Nimeni nu va leșina la vederea lui! Nu fumează hașiș și nici nu poartă paiete.

— Hașiș? Paiete? Oh, Chloé! De asta mă temeam! Familia lui Tony ne va judeca rău. Ei nu te cunosc și n-aș vrea ca ei să creadă…

— Ce anume? o întrerupse ea cu un ton amenințător.

Dorry bătuse atunci în retragere. Problemele ridicate cu ocazia căsătoriei îi erau suficiente, și nu avea poftă să se certe cu Chloé.

— Oh! Ei bine. Adu-l, spuse ea după un moment de gândire. Sper că nu va fi ca ultimul individ pe care ni l-ai pre-zentat!

La aceste cuvinte fața lui Chloé se asprise și-i fugise tot sângele din obraji. Dorry schimbase atunci imediat subiectul! Știa că cei cincisprezece ani care o despărțeau de sora ei mai mică nu-i dădeau toată puterea, dar avea o tendință supărătoare să spună orice și Chloé învățase repede să-și apere teritoriul personal contra incursiunilor ei.

— De la ce nume provine diminutivul Gil?

— Nu știu, nu mi-am pus niciodată întrebarea. Îl voi întreba.

Chloé își aduse aminte de conversația lor, când o văzu pe Dorry învârtindu-se prin sala de bal unde se derula recepția. Își ridică ochii către Gil care ronțăia un crenvurșt-cocktail.

— De la ce nume provine diminutivul Gil?

— Nu mă mai întreba!

— Lasă-mă să ghicesc… Gilbert?

— Dacă ar fi fost adevărat! El se uită în jurul lui.

— Aveți o familie mare! Cea a ginerelui pare mai mică!

— Căsătorindu-se cu Jilly, Tony se căsătorește cu un clan întreg, râse Chloé, care în realitate, cunoștea majoritatea figurilor.

— Mireasa este superbă! spuse el admirând-o pe Jilly în tradiționala ei rochie de mătase și dantelă albă.

Vălul era aruncat pe spate, peste buclele blonde, degajându-i fețișoara roșie de excitație și de triumf.

— Superbă! repetă Gil.

Chloé cunoștea bine această expresie: toți bărbații o priveau pe Jilly astfel. Dacă părinții ei n-ar fi răsfățat-o, ar fi făcut-o viața. Deja la școală, fetița reușea să transforme șorțul și ciorapii albi care-i țineau loc de uniformă în accesorii de seducție, destinate să atragă atenția bărbaților. Cu sprâncenele încruntate, Chloé o observa pe nepoata ei evoluând pe pista de dans la brațul proaspătului ei soț, ridicând ochii spre el cu o privire provocatoare.

— Hei! de ce această strâmbătură? Deoarece Gil îi întrerupsese cursul gândurilor, tânăra femeie îl privi cu un aer absent.

— Ce… pardon, eram la o mie de leghe de aici! Ce spuneai?

— Să dansăm! spuse el, punându-și paharul jos.

Gil era cu un cap mai înalt decât Chloé. Când atinseră pista își puse bărbia pe părul ei și o înlănțui suplu de talie.

— O să-ți ceară să cânți? Și eu va trebui să cânt la pian ca să-mi plătesc masa?

— Nu cred că ei apreciază muzica noastră.

Surâzând, Chloé îi arătă muzicanții cocoțați pe o estradă la celălalt capăt al camerei.

— Dar ei nu sunt răi! Tovarășul ei dădu din umeri.

— Dacă-ți place această dulcegărie! Gil era omul unei singure muzici, muzica lui și conta printre cei mai buni pianiști de jazz din Londra. Când nu era așezat la instrumentul lui, personalitatea lui rămânea vagă, fără contururi precise. Chiar și părul lui părea palid, deasupra unei figuri șterse. Gil nu năștea la viață decât atunci când cânta. Atunci emoția îi făcea să-i strălucească ochii ca diamantele, întregul lui corp era traversat de muzică și oamenii îl contemplau fascinați. Dar îndată ce degetele lui părăseau pianul, recădea într-un fel de anonimat insipid.

— Căsătoriile mă fac trist.

— Ai plâns la biserică? glumi Chloé.

— Nu, dar a trebuit să mă abțin. Aproape toate femeile strângeau în pumn o batistă. Din fericire, tu n-ai plâns. Dar nu e genul tău, nu-i așa?

Gil se uită la ea întrebător. Lucrau deseori împreună, totuși relațiile lor nu depășiseră niciodată limitele unei prietenii călduroase. Energia de care dispunea tânărul bărbat părea să se epuizeze în melodie și Chloé nu avea nici o atracție fizică pentru el.

— Nu, recunoscu ea.

Chloé urmări din ochi perechea formată de sora ei și bietul Clive, îmbrăcat cu costumul pe care-l ura atât. Acesta iubea calmul, liniștea, simpla plăcere a grădinăritului. De ce dracu se căsătorise cu Dorry, a cărei viață era un veșnic vârtej? Se spune că contrastele se atrag.

Tinerii căsătoriți deveniră ținta ei. Cât era de încântătoare Jilly! Nu era de mirare că ea își alesese un tânăr al cărui temperament echilibrat semăna cu acela al tatălui ei. Combinația părea să funcționeze minunat. Un lucru era sigur: Tony își adora tânăra soție, nu-și dezlipea ochii de figura ei luminoasă și Jilly era radioasă.

— De ce acest suspin?

Chloé se căzni să surâdă.

— De invidie, poate. Jilly are aerul că câștigat luna de pe cer!

Tânăra femeie își aduse aminte de primele ore ale dimineții, de temerile iraționale ale tinerei sale nepoate cu privire la căsătorie, teribila coincidență care făcuse să apară figura lui Ben Haskell pe ecranul televizorului. Închise ochii, furioasă să constate că rana nu se închisese încă…

— Să se ducă la dracu! Nu vroia să se gândească la el și mânia o cuprinse că nu reușise să-și controleze emoțiile.

Nu, muzica de la orgă n-o făcuse să plângă, nici chiar când nepoata ei urcase spre altar, cu fața voalată, la brațul tatălui ei. Dar stomacul i se înnodase și a trebuit să-și aplece ochii o secundă. Dorry se smiorcăise, mama lor își ștersese nasul, o emoție intensă cuprinsese toată asistența. Apoi bărbații și-au dres glasul și orga a izbucnit în accentele ei de triumf.

— Sunt ceremonii barbare, spuse Gil.

Chloé izbucni în râs.

— Căsătoriile? Da, într-adevăr, cu totul primitive. Tribul se reunește, iar ritualul nu trebuie să suporte nici o alterare. Nu suntem prea departe de preistorie!

Gil dădu solemn din cap. În aceeași clipă, într-un nor de dantelă și frou-frou de mătase, apăru Jill și o strânse pe mătușa ei la piept.

— Vino să m-ajuți să mă schimb! Chloé nu-și ascunse surpriza.

— Dar… mama ta?

Dorry va fi teribil de dezamăgită. De săptămâni pregătea căsătoria fiicei ei. Ora ei sosise în sfârșit. Jill nu putea să ceară altcuiva să vină s-o ajute la îmbrăcat!

— Vreau să-ți vorbesc, spuse Jill pe un ton presant.

Îi aruncă un surâs impersonal și încântător lui Gil.

— Bună, încântată să vă văd. Sper că vă distrați bine.

Gil nu era genul ei de bărbat. Fără îndoială prea rezervat, cum o confirma surâsul lui liniștit.

— Multă fericire! spuse el simplu. Dar Chloé îi surprinse expresia călduroasă și fu mișcată.

— Mulțumesc, spuse Jill pe același ton înainte de a o lua pe mătușa ei cu ea.

Vino, Chloé nu am prea mult timp și trebuie să-ți spun ceva.

Tânăra femeie o urmă pe nepoata ei la primul etaj unde se rezervaseră două camere, pentru ca mirii să se poată schimba înainte de a pleca spre insulele Barbados.

Jill își scoase mai întâi voalul si-l aruncă pe pat, apoi Chloé o ajută să-și descheie rochia.

— Nu este fantastică? exclamă tânăra mireasă, în timp ce Chloé o agăța de un umeraș. O s-o transform în rochie de seară; fără mâneci, un decolteu mai adânc și va fi perfectă.

În picioare, în fața toaletei, într-un combinezon lung de mătase albă, Jill își trecu o mână prin păr, fixându-și mătușa.

— Chloé…

Aceasta împacheta cu grijă voalul în hârtie de mătase pentru a-l pune într-o valiză goală, pe care Dorry va veni s-o ia mai târziu.

— Da?

— Sunt atât de fericită! spuse brusc Jill, ridicându-și mâinile spre cer. Într-adevăr, ce mă apucase astăzi dimineață? Îl iubesc pe Tony, totul va fi bine. Dar eram atât de îngrijorată…

— Am înțeles bine. Este tot ce aveai să-mi spui?

Jill se întoarse înroșindu-se. Ea își scoase combinezonul și i-l dădu lui Chloé, care îl aranjă împreună cu voalul.

— Trebuie să-ți spun, izbucni ea. Azi dimineață văzându-l la televizor, eu…

— Uită-l, o întrerupse imediat Chloé. El nu trebuie să-ți strice ziua căsătoriei, nu merită asta!

Din nou devenise palidă și tremura, cu spatele întors spre nepoata ei.

— Tu nu înțelegi…

— Ba da, Jilly. Regret c-am deschis acest blestemat post!

— Asta mi-a adus aminte…

Chloé își privi nepoata cu indulgență. Era atât de tânără! Nu știa să se domine… Dispoziția ei fluctua ca mareea supusă lunii neconstante. Era într-ade-văr pregătită pentru căsătorie? Chloé se lăsă cuprinsă de o neliniște bruscă.

— Sunt dezolată, Jill dacă asta ți-a întunecat ziua. Îl uitaseși. Îmi pare rău c-am dat drumul la televizor…

— N-am uitat. Această poveste a rămas închisă în mine tot timpul. Am încercat să-ți vorbesc, dar sunt atât de lașă… Nu găseam cuvintele.

Chloé o fixa intens.

— Jill, te simți vinovată?

N-ar fi fost nimic de mirare. Fără îndoială Jill flirtase cu el, încercase să placă, cu instinctul unei femei într-un corp de șaisprezece ani. Poate că un tribunal ar fi găsit în atitudinea ei provocatoare o explicație a tot ce se întâmplase după aceea. Totuși Chloé alungase repede această idee: pe atunci Jill nu era decât un copil jucându-se de-a jocul adulților, fără să-l înțeleagă. Ea o iertase, dar nu-l iertase pe bărbatul care profitase de nevinovăția ei.

— Da, spuse Jilly, cu un lung suspin de ușurare. Nu vroiam să te rănesc; am fost îngrozită când scandalul a izbucnit și când am văzut ceea ce am făcut.

Chloé tresări.

— Uită toate astea! repetă ea.

Ea își dăduse toată silința pentru a-și ascunde durerea, dar Jill o înțelesese.

— Au trecut trei ani. S-a terminat. Vino, trebuie să te îmbraci. Doar nu vrei ca Tony să te aștepte?

— Nu-mi vorbi ca unei fetite! explodă Jilly.

Cu pumnii strânși, ea se așeză în fața mătușii ei.

— Nu pot pleca cu Tony atâta timp cât nu ți-am vorbit. Mă urăsc!

Violența nepoatei ei o surprinse pe Chloé. Se imobiliză, cu brațul întins, în care ținea taiorul de mătase corail, pe care tânăra fată trebuia să-i poarte pentru a pleca în voiajul de nuntă. Apoi, ca și când ar fi ghicit, ea se dădu înapoi și se așeză pe pat.

— Înțelegi, nu știam ce să fac, începu Jilly pe tonul unei condamnate la moarte în fața plutonului de execuție. Nu mă gândisem că Cherry va vorbi. Era un secret între noi, și noi îl păstram întotdeauna. În vara aceea Cherry avea un prieten cu motocicletă. Plecau împreună și… pe cuvânt, am fost geloasă, eu nu ieșeam cu nici un băiat, mă simțeam exclusă.

Jilly nu se schimbase de atunci: rămăsese aceeași adolescentă cu sânii mici și tari, cu talia fragilă, ale cărei bucle blonde aureolau o figură voluntară. Chloé o asculta cu atâta intensitate, încât tâmplele îi palpitau. Îi era greu să respire.

— Am vrut să șterg acel surâs de pe buzele lui Cherry! Era atât de mândră…

Jill inspiră profund…

— Atunci… atunci i-am spus că Ben mi-a făcut avansuri. Era atât de seducător! Cherry și cu mine eram un pic îndrăgostite de el, eram sigură că am s-o impresionez. Și am reușit. La început n-a vrut să mă creadă, atunci am inventat tot felul de detalii pentru ca să mă creadă. La sfârșit era furioasă. Exact cum prevăzusem. Dar nici un moment n-am crezut că se va duce să-i spună mamei ei sau că doamna Hunt o va chema pe mama imediat pentru a o preveni. Cinstit, Chloé, n-am vrut să provoc o asemenea furtună, dar când s-a declanșat mi-a fost atât de teamă încât am continuat să mint. Mama a chemat-o pe Cherry, eu n-am avut curajul să dau înapoi în fața ei. Și-ar fi bătut joc de mine și eu nu puteam suporta asta…

— Vrei să-mi spui că… toată această poveste nu era decât o minciună?

Șocul o amuți parcă pe Chloé.

— Da…

Jilly se dăduse înapoi ca și cum s-ar fi temut că mătușa ei o va lovi.

— Ben nu te-a atins?

Înțelegând toată importanța acestei mărturisiri, Chloé avu o amețeală. Era de necrezut! Jilly mințise! Această idee nu-i venise niciodată…

Jilly dădu din cap, cu ochii fixați pe figura palidă a mătușii ei.

— Regret… Prima minciună a antrenat altele… speram că nu se va da importanță, dar toată lumea a făcut scandal. Îți jur, când am înțeles, era deja prea târziu.

— Prea târziu? repetă Chloé cu o voce tremurătoare. Cum asta, prea târziu? Tu l-ai acuzat pe Ben că te-a violat, l-ai tratat de mincinos când a negat, tatăl tău era gata să cheme poliția și acum spui că era prea târziu ca să revii asupra declarațiilor?

— Eram cu totul depășită, explică Jilly pe un ton care implora. Dacă n-ar fi avut loc o asemenea dramă aș fi vorbit, dar… înțelegi, n-am îndrăznit. Mama plângea, tata striga, s-ar fi spus că cerul căzuse pe capul nostru… și n-am putut.

— Ben a spus că tu mințeai, că povestea asta era un simplu produs al imaginației tale.

Închizând ochii, Chloé revăzu figura lui încordată, furia care făcea să-i strălucească ochii. Ea îi arătase disprețul ei și el o fixase ca și cum o vedea pentru prima oară. Devenise palid și gura lui căpătase o cută amară și aspră.

— …și eu nu l-am crezut…

I se făcuse pielea ca de găină. Își strângea atât de tare maxilarele, încât o durere îi traversă capul ca un pumnal. Când își deschise ochii, Jilly tresări.

— Nu mă privi așa! Regret, Chloé, aș fi vrut ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. Văzând figura ta azi dimineață când a apărut pe ecran, mi s-a făcu rău. Trebuia să-ți spun adevărul. Oh! am încercat deseori, am încercat să-mi fac curaj, dar… nu era niciodată momentul potrivit.

Chloé se sculă. Nepoata ei i se părea acum ca o străină. Jilly avea lacrimi în ochi, dar nu plânsese ea și acum trei ani, ascunzându-și fața în mâinile care tremurau? Nimeni nu-i pusese în dubiu declarațiile. Violentele proteste ale lui Ben nu făcuseră decât să mărească furia generală: Jilly nu mințea niciodată, i se spusese. I s-ar fi dat sfânta comuniune fără spovedanie. Era sinceră, dreaptă, plină de entuziasm. Nu era nici secretă, nici ascunsă. De ce ar fi inventat ea o asemenea oroare? Ea nici nu îndrăznise să vorbească mai întâi părinților ei; prea șocată, prea neliniștită, ea se îndreptase către prietena ei. Nici un moment nu se bănuise că pasiunea lui Jilly pentru drame o condusese să inventeze incidentul în scopul de a o impresiona pe Cherry. Și, în adevăr, chiar dacă lui Jilly îi plăcea să inventeze și să exagereze, ea nu mințea niciodată. Simplul fapt că se arătase discretă și ezitantă fusese în favoarea ei.

Înainte de a pleca, Ben le aruncase o privire de gheață. Chloé o luase drept cea mai mare ndrăzneală.

— Dacă aș fi în locul vostru, aș supraveghea-o; o să vă dea mult de furcă.

Mai adăugase și insulta la crimă. Chloé înțelegea acum însă sensul cuvintelor lui. Clive îl urmase până la ușă, amenințându-l cu poliția dacă va îndrăzni să mai revină.

— Fiți fără grijă, nu mă veți mai revedea, răspunsese sec tânărul bărbat.

Ușa se trântise. Clive se reîntorsese, făcând gestul lui Pilat din Pont.

— S-a terminat!

Jilly plângând, el o luase în brațe.

— Biata mea fetiță…

Plângea și acum.

— Spune-mi că mă ierți, Chloé! Trebuia să-ți vorbesc, altfel căsătoria mea n-ar fi fost decât o minciună.

Își ridică figura plină de lacrimi.

— Înțelegi, nu-i așa, Chloé? implora ea cu gura tremurând.

Chloé o fixa cu o privire goală.

— Chloé, spune ceva!

Deoarece vocea i se frânse, avansă cu un pas.

— Dacă înțeleg? Nu, Jilly, nu înțeleg deloc, declară încet mătușa ei. Dar pentru moment trebuie să te întorci. Tony te așteaptă. Șterge-ți ochii și caută să ai un aer normal. Dumnezeu știe ce înseamnă asta pentru tine.

Jilly răspunse cu un hohot de plâns.

— O să-i spun mamei tale să urce.

Părăsind camera, Chloé avea impresia că avea rău de mare, ca și cum, rămasă multă vreme pe un vapor, ar fi fost incapabilă se se orienteze pe pământ. Genunchii o lăsau, se clătină. Din fericire, balustrada îi oferi un sprijin solid.

În acel moment Dorry apăru pe scară.

— Jilly nu este gata?

Chloé reuși să spună, cu o voce clară:

— Ai face bine să te duci să-i vorbești.

— Ce se întâmplă? strigă Dorry. I s-a întâmplat ceva fetiței mele!

Fără să aștepte răspunsul, ea trecu pe lângă Chloé și se repezi în cameră. Chloé continuă să coboare. Jilly îi va povesti mamei ceea ce îi spusese ei?

Jos, gălăgia recepției o lovi ca o tornadă. Nu, nu putea să-i înfrunte, în special pe mama ei. Hetty ar fi ghicit imediat, ea ghicea întotdeauna ceea ce se încerca să i se ascundă.

Fără să se gândească, Chloé părăsi hotelul. Afară, răceala o surprinse. Nu avea mantou și rochia ei roz era prea subțire…

Cum a putut Jilly să se comporte astfel? Auzind-o pe Cherry, aveai impresia că Ben aproape că o violase pe fată. Dar când părinții ei căutaseră să afle ce se petrecuse exact, ea își acoperise fața plângând. Biata Jilly! iată ce gândiseră. Și ei îl copleșiseră pe Ben cu disprețul lor! L-au crezut vinovat, înainte chiar ca el să deschidă gura. Ben era străinul… familia Tyrell formase întotdeauna o familie unită și ei își strânseseră rândurile împotriva lui.

Cât suferise probabil! Ben se întorsese către Chloé, singurul lui refugiu. Dar și ea l-a condamnat, scunzându-și durerea sub o mască de gheață.

În mintea ei se buluciseră o grămadă de emoții: gelozie feminină, nesiguranță în propria ei forță de seducție… Jilly era atât de drăguță, chiar la șaisprezece ani, cu ochii ei albaștri atrăgători prin nevinovăție, cu gura ei senzuală… Natural, în acel timp Chloé nu și-ar fi recunoscut gelozia. Nu, o astfel de idee ar fi fost umilitoare. Dar știa că nu poseda atracția lui Jilly, că aparența ei rezervată nu suscita dorința, ca alura provocatoare a nepoatei ei. Dacă Jilly era un copil, era totodată și femeie… Da, Chloé nu simțise decât ura împărtășită și de restul familiei…

Se opri în fața mașinii ei, surprinsă de a se afla aici. Puțin îi păsa de Gil și de ceilalți! Nu-și reamintea că se îndreptase spre parking, dar nu știa ce va face acum.

Degetele ei căutară cheia tremurând. După ce deschise portiera intră în mașină. Îi era atât de frig încât luă haina veche de piele lăsată pe scaunul din spate. După ce se îmbrăcă demară brusc, făcând să scrâșnească pneurile pe pietriș.

Mărturisirea lui Jilly îi produsese o stare de șoc. Ce efect va avea asupra restului familiei? I se vor găsi desigur scuze, dar ei, îi venea greu s-o ierte. Jilly nu ezitase să murdărească onoarea unui bărbat, să distrugă fericirea lui Chloé, să-i aducă pe părinții ei la disperare. Și de ce? Pentru a nu se face de râs în fața unei camarade de clasă!

Cu cât se gândea mai mult, cu atât această poveste îi făcea greață. Îi era teamă. Credea că o cunoaște pe Jilly în profunzime, și acum, se îndoia de ea însăși, de propria ei judecată. Jilly lansase o bombă… și dezastrul nu făcea decât să înceapă.

Chloé se opri la un stop pe care-l fixă fără să-l vadă. Când lumina se făcu verde ea redemară ca un automat.

Nu-l mai văzuse niciodată pe Ben, decât în această dimineață, pe ecranul televizorului. De câte ori se gândea la el, o făcea cu o strângere de inimă: el o rănise profund.

Chloé încetini: Ben era nevinovat! Jilly era vinovata! Trebuia acum să revină cu trei ani în urmă: nepoata ei dezvăluise un aspect de necrezut despre Ben, pentru ca acum să-i răstoarne imaginea. Ea trebuia să șteargă acești ani de suferință și să-l regăsească pe bărbatul pe care-l iubea, așa cum era înainte de această odioasă minciună.

Dar la ce bun? Ben ieșise din viața ei, nu-l va mai vedea. Chiar dacă întâmplarea îi va aduce pe același drum, el va refuza să-i vorbească. Era prea târziu ca să se scuze, ca să-i explice, să-și recunoască greșeala…

Degetele ei se crispară pe volan: prea târziu? Nu era oare expresia pe care Jilly o întrebuințase mai adineauri? După ce o refuzase cu violență, iată că acum o întrebuința pe ea! Dar era un pretext fals: susținându-și nepoata contra lui Ben, ea era la fel de vinovată. Nu avusese el oare dreptul ca Chloé să-l asculte pe el, să-l creadă și să-l susțină? Or, ea îl trădase. Ea îl iubea pe Ben cu pasiune și totuși… ea înghițise povestea lui Jilly, ca și cum s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lui.

Pasiunea ei pentru Ben fusese prea violentă, amestecată cu teama irațională de a-l pierde în orice moment. Dragostea lor i se părea prea frumoasă pentru a fi adevărată. Și apoi, se cunoșteau atât de puțin! El venise la clubul de noapte unde ea lucra, întovărășit de o jumătate de duzină de persoane și se instalase la o masă aproape de scenă, Chloé îl remarcase imediat: putea să nu fie remarcat un bărbat ca Ben? El o fixase tot timpul ca și când ar fi cunoscut-o dintotdeauna, cu capul aureolat de fumul albăstrui al țigării. De câte ori privirea lor se întâlnea, pământul părea că-i fuge de sub picioare. A fost deci o surpriză când îl regăsi a doua seară, așezat la aceeași masă. De data asta era singur și-i trimise un mesaj invi-tând-o să cineze cu el după spectacol.

Chloé era deja îndrăgostită de el. Când reușea să gândească clar, ideea acestui străin care-i părea totuși atât de familiar o îngrozea…

Deodată, ieșind din noianul ei de amintiri, Chloé privi în jurul ei clipind din ochi: condusese la întâmplare, ca și cum mașina era fixată pe un pilot automat. Spre surpriza ei, observă că se afla în strada Mayfair unde locuia Ben. În timp ce fixa casa lui fără să miște, un claxon nerăbdător se făcu auzit. Chloé se grăbi atunci să se gareze într-un loc liber în fața casei albe pe care o cunoștea atât de bine.

Știuse chiar de la început care-i va fi destinația? De ce să se mintă? După mărturisirea lui Jilly, simțise nevoia disperată să-l revadă pe Ben, să-i vorbească, să-i ceară iertare.

Ce va răspunde el? Trei ani este mult, trecuse multă apă pe sub poduri. Și dacă se însurase? Această idee o îngrozea. Nu putea să creadă. Se mutase poate, sau, mai simplu, o uitase. Dacă îi va explica, el va avea chef s-o asculte?

Inima-i bătea să se rupă: avea chef să-l revadă… o slăbiciune ciudată o apucase, la fel de puternică ca și dragostea sfâșietoare pe care i-o purta lui Ben…

Chloé visase întotdeauna la o dragoste calmă… nu avea picioarele solid înfipte în pământ? Dar să-l iubească pe Ben era ca și când ai conduce o mașină puternică pe care n-o poți stăpâni, ale cărei frâne nu mai răspund… Avusese sentimentul că alerga spre dezastru. Și, pentru că se îndrăgostise nebunește de un misterios străin, ea nu putuse să spună cu siguranță dacă era sau nu vinovat de ceea ce-l acuza Jilly. Rămase un timp îndelungat cu ochii fixați pe casă, incapabilă să ia o decizie. Tocmai vroia să plece, când ușa se deschise.