Vechile seifuri de Dominique Arly
Capitolul 1
Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam.
— Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraş.
— Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-şi pună mănuşile de cauciuc.
Coborî prima din maşină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mişc mai încet:
— Hai odată! Pune-ţi mănuşile alea şi dă-i drumul!
Adăugă, ca un amănunt important:
— Le-am dat cu tâlc.
Îmi trag mănuşile şi încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din maşină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi şi încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în faţă, întunericul din jur e profund.
— Vom traversa de-a dreptul, spun eu.
Georgette mă prinde de braţ şi pornim. Paşii noştri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce şiroieşte de ploaie.
— Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniştesc.
Îi dau mâna, ea mă prinde de braţ şi o trag sus. Reuşeşte să încalece zidul şi-mi şopteşte:
— Ia geanta!
Apoi sare de partea cealaltă şi o prind tocmai la timp.
Un fulger luminează faţada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe uşa principală. Tunetul loveşte şi el, dar cu mai puţină putere.
Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb.
Ajung la scările de intrare şi Georgette mă urmează îndeaproape.
Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca uşii.
Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită şi încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârţâit încurajator.
— Merge? şopteşte Georgette.
— De minune!
Un pocnet uşor îmi dă de ştire că operaţiunea a reuşit. Apăs pe clanţă şi deschid. Mă strecor înăuntru şi o chem:
— Haide, poţi intra!
Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna şi luminează în jur:
— E mult mai bine aici!
Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă uşă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină.
La dreapta – o scară.
Îi atrag atenţia să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi ţin respiraţia. Se aude din nou zgomotul. Îmi par paşi care coboară.
Unul... al doilea... al treilea...
Cineva coboară?
Probabil că bătrâna aia şi-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”.
Trebuie să fugim.
La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului şi cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braţ. Georgette începe să urle ca scoas a din minţi.
Vreau să mă retrag, dar mă împiedic şi cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aştept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului şi lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade.
Georgette începe din nou să ţipe.
Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta şi pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puţin să răsuflăm.
— Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis!
— Doar m-a rănit. La braţul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare...
— Cu ce?
— Cu o sculă.
— L-ai lovit în cap?
— De unde să ştiu?
Braţul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonţ îmi provoacă o aşa puternică ameţeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit!
Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la maşină.
— Te doare?
Nu răspund, dar ea înţelege.
— Am să conduc eu, adaugă.
Mă ajută să intru şi să aşază uşor pe scaun.
Simt că voi leşina.
Sunt un asasin! mai întâi hoţ, şi acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Şi când te gândeşti că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproşez!
Mă aflam în atelierul de lăcătuşerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine şi mă privi o vreme lucrând. Apoi tuşi, vrând să-mi dea de înţeles că avea să-mi vorbească.
— Ce vrei? îl întrebai.
— Vreau să discut ceva cu tine, Eric.
— Da?
— Păi.
Îl privii şi-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună şi lucrând, nu?
Îşi drese glasul.
— Ei bine, iată.
Se opri, se frecă la falcă. Nu înţelegeam nimic. În primă fază îmi înşiră nişte cuvinte dezlânate din care se putea înţelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze.
Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă.
Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid şi sperios, fără îndoială şi din pricina severităţii tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat şi temut de angajaţi şi de familie. Şi mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu şi destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neştiutor şi mă trezisem singur pe lume.
Tata murise în urmă cu câţiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă.
Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franţa. Trebuia să termin liceul şi aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că aşa aveam mai rapid şansa să-mi câştig singur existenţa. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuş plin. Când am terminat serviciul militar, a murit şi mama. Cancer.
Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuş. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, aşa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deşi salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacşişuri bune pentru treburi mai urgente şi nu refuzam niciodată să lucrez peste program.
— Cred că ştii că tata nu se simte prea bine.
Ştiam prea bine: avea ulcer şi în ultima vreme şi crizele de astm erau din ce în ce mai dese.
— Şi că fratele meu va termina colegiul în curând.
— Da. Şi?
Încă nu pricepeam.
— Va trebui să schimbăm puţin profilul afacerilor noastre. Înţelegi? Lăcătuşeria este o treabă ieftină şi nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe şantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparaţiile, cheile, toate astea sunt mai mult aşa, ca să fie, să zicem şi noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiţia. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie.
Tăcui, pentru că nu înţelegeam unde bate.
— Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta.
Tresării.
— Şi asta ce înseamnă?
— Că nu te mai putem păstra aici.
— Mă daţi afară?
— Restrângere de personal. Ţi se va plăti tot ce-ţi datorăm.
Încercai să lupt.
— Poţi să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat.
— El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul preşedinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare.
— Când trebuie să plec?
— La sfârşitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregăteşti.
Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea:
— Trebuie să înţelegi că şi noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuşi, trebuie să plătim preţul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci.
Eram mut de uimire.
— Tatăl meu îţi va da referinţe excelente. El crede că nu-ţi va fi prea greu să te angajezi în altă parte, eşti un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurenţă, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu.
Îl oprii cu un gest obosit.
— Nu te mai deranja, am înţeles!
Jean-Louis mă lăsă singur şi se îndreptă către uşă.
Din uşă se întoarse din nou către mine şi adăugă:
— Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaşte pentru tot oraşul şi când lucrau în atelier şase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraş!
Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraş, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuşi. Dar cererea nu mai era aşa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe.
Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneş şi mai dezinteresat, a fost pus pe liber.
O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine.
Ce ironie!
Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiţii prea mari, aşa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, aşa că banii pe care-i câştigam erau suficienţi pentru a trăi bine. Chiar reuşisem să fac ceva economii. Nu m-aş fi imaginat vreodată şomer.
Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referinţe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulţumeau să supravieţuiască. Profitul era tot mai mic.
Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă.
Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunţişuri. Şi foarte puţin rentabile, de altfel. Materia primă şi manopera costau destul de mult. Dar clienţii erau oameni săraci şi patronul nu putea să ridice prea mult preţul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite maşinile ce făceau copii de chei în timp record şi cu un preţ mai mult decât rezonabil.
Ieşeam de la muncă pe la şase, dar azi mai întârziai în aşteptarea patronului, care fusese chemat de urgenţă la un client şi era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredinţase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuţie sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziţie o zi ca să pot digera pe îndelete vestea.
Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap şi-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puţin la barul din colţ, să schimb câteva cuvinte cu clienţii şi cu ospărătiţa, o fată brunetă şi veselă.
Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparaţie cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin faţa vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette.
Grăbii pasul. Ajunsei în parcare şi intrai în maşină.
Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoştea pe administrator, care-i spusese că locuinţa cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie şi baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut.
În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – şi apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte.
Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreţ cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenţie. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna şi s-a prezentat:
— Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette.
Înaltă, bine proporţionată, cu părul vopsit blond, faţa rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică şi roşie, gropiţe în obraji. Portretul unei femei frumoase şi proaspete, chiar dacă nu era vreo prinţesă din poveşti.
Îmi surâdea foarte amabil, aşa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoştinţă:
— Eric Janicaut.
— Sunteţi lăcătuş, nu-i aşa?
— Da, doamnă, dar de unde ştiţi?
— Îl cunoaştem pe patronul dumneavoastră, adică cu şi soţul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecţii, în schimbul de noapte, de la nouă seara la şase dimineaţa. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Şi mă culc când el trebuie să plece.
Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită.
— Nu vreţi să intraţi să ciocnim un pahar?
Nu refuzai, dar nici nu ştiui ce să zic.
Femeia adăugă:
— Doar o gură de Martini.
— Cu plăcere.
Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Şi, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea şi fotolii, măsuţă de cafea, televizor.
— Dar luaţi loc.
Rămăsei în picioare.
— Nu vreau să vă deranjez.
Fu uimită şi încântată de atitudinea mea.
Chicoti:
— Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Şi nici măcar nu va şti că aţi venit aici.
Râse ironic:
— Vecinii de palier? Nici în privinţa lor nu trebuie să vă faceţi griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar.
Oare ce trebuia să înţeleg din toate amănuntele astea? Mă înroşii.
— Câţi ani aveţi? Optsprezece?
— Douăzeci şi ceva.
— Nu s-ar zice! Eu am douăzeci şi opt.
— V-aş fi dat mai puţin!
— Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la şaptesprezece ani. La ţară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteţi logodit său.
— Nu.
— Vreo prietenă?
— Nu.
— Mai bine.
Îmi povesti apoi că soţul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise şi făcuse burtă. Era din ce în ce mai puţin pus pe „treabă”.
Simţeam că obrajii îmi ard.
Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce aşeza paharele pe tăviţă şi turna băutura.
Veni lângă mine şi se aşeză destul de aproape.
Eu nu ştiam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioşată de atitudinea mea.
Când fu timpul să plec, mă însoţi până la uşă şi mă mângâie uşor pe obraz cu vârful degetelor.
Ajuns acasă, mâncai puţin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulţumeam cu câteva sandvişuri.
Odată terminată masa mea frugală şi solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproşam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politeţe şi tot ar fi trebuit să fac puţină conversaţie.
Mă hotărâi să trec pe la ea puţin mai târziu, aşa că pândii cu atenţie întoarcerea soţului şi plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simţii absolut incapabil să mă duc să bat la uşa ei.
Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la uşă.
Deschisei uşa şi o zării în prag.
— Am văzut lumină, şopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise uşa dulapului, e puţin stricată. Poate îi daţi de cap.
— Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu.
Ea împinse uşa şi intră în casă. Purta doar un capot.
— De ce să vă mai schimbaţi? Arătaţi destul de bine. Haideţi, insistă ea în şoaptă.
Inima-mi bătea nebuneşte, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă.
Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o uşoară rezistenţă, da uşa s-a deschis destul de repede.
— Aţi reuşit?
— Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta.
— Ah! Mulţumesc!
Ieşind din cameră, agăţă cu piciorul firul lampei şi-l scoase din priză. Lumina se stinse şi rămăserăm pe întuneric.
— Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteţi?
Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în braţele sale. Gura ei îmi căuta buzele.
— Dragul meu...
Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foşnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăşi în braţe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama şi mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat.
— Ai pielea fină, şopti ea, şi miroşi frumos.
Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă.
— Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată?
— Da.
— Dar nu prea des, nu?
— Nu prea.
— Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plăteşti.
Ruşinat, i-am răspuns că avea dreptate.
— Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai şi bani şi. Cine ştie ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteţ din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo.
— Vă jur.
Ea râse amuzată.
— Cred că acuma ai putea să-mi vorbeşti cu „tu”.
În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecţionize educaţia sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relaţii foarte cordiale, şi trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeaşi mască de băiat bun şi liniştit, împăcat cu soarta sa şi cu statutul de celibatar.
***
În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtăşesc problemele.
Georgette curăţa legume pentru masa de seară.
— Ce-i cu faţa asta? se miră ea. Ce ţi s-a întâmplat?
— Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, aşezându-mă lângă ea.
— De ce?
Îi povestit tot.
Georgette se încruntă:
— Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbeşti cu un avocat sau să te duci la sindicat.
Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu.
— N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu?
— Dar e bolnav. Cred că are şi el destule necazuri.
— Dragul meu pisoiaş. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate.
Puse cuţitul pe masă şi veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se aşeză pe genunchii mei şi începu să-şi desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei.
Georgette observă lipsa mea de entuziasm.
— Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Eşti prea deprimat? Ai să-ţi revii.
Sări de pe genunchii mei şi se încheie la bluză.
— Dar trebuie să-ţi revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziţie pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ţi găseşti de lucru.
— Mă duc mâine.
— Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ţi vei găsi din prima, ceea ce e puţin probabil. Cei din branşă trebuie să ştie că eşti un muncitor bun şi vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greşit cu ceva, ci pentru că nu-şi mai permit să te ţină.
Mă împunse uşor în şold pentru a mă convinge să mă ridic.
— Ştiu şi ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câţi ani nu ţi-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta.
Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare.
— Haide! Rade-te, pune-ţi o cămaşă curată şi costumul gri. Schimbă-ţi pantofii. Ai să arăţi perfect.
O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu.
Plecai de acasă foarte sigur pe mine.
Dar efectul ăsta nu avea să dureze.
Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori îşi făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial.
— Salut, Janicaut. Merge?
— Se poate şi mai bine.
— S-a întâmplat ceva?
— Sunt în şomaj.
Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioşarea lui nu era decât o mască.
— Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Ştiu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată şi odată şi să-şi îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui?
Îi explicai totul.
Bruyet mă ascultă cu atenţie, clătind din cap şi încercând să-şi ascundă satisfacţia. În fond, era vorba despre dispariţia unui concurent de pe piaţă.
— Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Şi pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aş vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt şi taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunţiş. Sunt sigur că m-aş descurca mai bine de unul singur.
Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleşiţi de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl uşurează.
Cu toate astea, Bruyet îşi construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard.
— Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Eşti un tip bun şi de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei.
În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli.
A doua mea încercare fu la fel de puţin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea.
Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la uşa Georgettei şi auzii vocea lui Charles şi zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparenţă, era un menaj bun şi fericit, fără necazuri. Un soţ fericit şi liniştit.
Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandreţe. Şi aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Aşa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineaţă până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viaţa lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut.
Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare.
În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptăţit să mă răfăţ puţin, aşa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător şi lui Charles, pentru ca soţul să nu simtă o aromă străină în propriul pat.
Aveam de gând să mă odihnesc puţin, în aşteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă.
Când îl auzii plecând, ieşii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la uşă.
— Ia zi, dragule! Cum a fost?
Georgette ieşi din baie. Era goală.
— Nimic interesant.
Ea continua foarte liniştită să se şteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoţionat ca în primele clipe ale relaţiei noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, şoldurile rotunde, pulpele albe şi fine.
— Te-ai dus la mai mulţi?
— Doi.
— Dar mai sunt şi alţii.
— Da.
— Ce ţi-au zis ăştia?
— Palavre.
— Dar mâine vei reuşi! Haide, vino-ncoace!
Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor şi mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura şi se întinse.
— Haide, pisoiaş!
Mă dezbrăcai de pijama şi venii lângă ea. Braţele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, şoptind:
— Nu mai vreau să te văd aşa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ţi găseşti altceva.
Atunci a fost momentul în care a pronunţat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înţeles imediat sensul.
— Şi apoi există şi alte posibilităţi.
Oftai şi-i răspunsei:
— Da, dar aş prefera lăcătuşeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru.
Ea reluă, cu un ton indulgent:
— Sigur că da, pisoiaş!
Mă strânse puternic în braţe:
— Nu eşti decât un copil.
— Dar am trecut de treizeci deja.
— Nu vorbesc de vârstă.
Mă sărută pe gât, adăugând:
— Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine.
Tăcu şi mă sărută şi mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei.
Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire.
***
A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo.
Veni către mine, cu o expresie de suferinţă pe chip. Îmi întinse mâna, ca şi cum mi-ar fi prezentat condoleanţe:
— Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel.
Coborî vocea:
— Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalţi.
Era neputincios.
— Nu vă necăjiţi, spusei eu jenat; am să mă descurc.
— Ginerele meu a avut ideea asta. Ştii că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat şi pe Jean-Louis să facă acelaşi lucru, cică s-ar câştiga mult mai bine.
Mă privi în ochi:
— Ştii, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei şi să-şi pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriţi, şi un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înţelegi? Tu să ai mai mulţi bani decât angajatorul. Nu mergea!
— Înţeleg, înţeleg. Ei, asta e.
— Ai fost pe la alte ateliere?
— Da.
— La Bruyet te-ai dus?
— Da. Absolut nimic. Nu poate să-şi permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puţin.
— Deci n-a vrut? E un nemernic!
— M-am dus şi la Parelli.
— Şi?
— Nici el nu face angajări.
— A, da, ştiu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învaţă meserie. Pe naiba! La Lister ai fost?
— Nu încă!
— Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ţi pregătesc nişte referinţe care nu se pot refuza, pur şi simplu. Am să spun acolo că eşti un celebru specialist. Şi dacă nu găseşti de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te reţină la Bourges, nu?
Ce să-i faci? Aveam reputaţia de burlac convins.
Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei şi căldura dragostei sale.
— Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu?
— Aşa e, răspunsei eu prudent.
