Fara regrete de Dorothy Cork

CAPITOLUL I

— Având în vedere experiența dumitale, sau mai bine zis, lipsa ei – spuse domnișoara Price, încruntându-se către Liddie care se juca nervoasă cu o șuviță de păr negru strălucitor, ce-i cădea pe față –, cea mai bună slujbă pe care pot să ți-o ofer este aceea de guvernantă, în provincie. Presupun că nu te interesează…

Ochii Liddiei se măriră de uimire și, pentru o clipă, acesteia îi veni să râdă. Guvernantă la țară! De ce oare nu-i venise în cap ei însăși o astfel de idee? Era exact ceea ce i-ar fi trebuit. După patru ani la oraș, ar fi ca și cum s-ar întoarce acasă.

Se aplecă puțin în față cu inima bătându-i mai tare ca de obicei:

— Mă interesează foarte mult, domnișoară Price. Ați putea să-mi spuneți cu exactitate unde anume la țară ar trebui să merg?

Domnișoara Price se uită mirată la acea fată cu tenul alb și ochi atât de albaștri, umbriți de mov, care părea atât de fragilă încât te așteptai să se topească după o oră de stat în soare la țară.

— Foarte departe de vestul ținutului New South Wales, domnișoară Beech. Mai încolo de marginea deșertului.

Ochii Liddiei sclipiră ușor și-și reținu respirația. Al șaselea simț îi spuse că acest moment și-l va reaminti toată viața și aproape ghici ceea ce domnișoara Price adăugă:

— La o fermă de oi numită Painters Hill.

Liddie expiră încetișor. Painters Hill! Acolo-și petrecuse cei douăzeci de ani ai vieții sale, cu excepția perioadei când fusese plecată la școala-internat. Gândurile o asaltără cu repeziciune. Cine conducea acum ferma? se întrebă ea cu febrilitate. Un lucru era sigur, nu putea să fie Mace Ridley, pentru că el, probabil, nu mai locuia acolo. Ghinionul nu putea s-o tragă înapoi la Painters Hill, dacă acel om nesuferit, printr-o întâmplare nedorită, ar mai locui acolo. Era o persoană pe care nu mai dorea s-o vadă niciodată. Niciodată. Îl cunoscuse când avea șaptesprezece ani, ceea ce o lecuise de el și de modul lui de viață. Probabil mai era încă un erou pentru fetele care-l adorau de la televizor, dar pentru Alida Beach era un individ insensibil, egocentric și mult prea chipeș pentru gustul său.

Pentru câteva clipe nu zise nimic. Trebuia să se gândească bine. Nu trebuia să se lase influențată. Fusese o vreme când nu dorea nici măcar să citească despre el în ziare și chiar dacă nu mai apăruse de multă vreme în fața camerelor de luat vederi, de curând, urmărind o piesă la televizor, îi remarcase numele ca scenarist, pe generic. Bineînțeles că scria în continuare, doar îi spusese că este singurul lucru pe care dorește să-l facă. Astfel că, acum era posibil să locuiască la Adelaide, cât mai departe de Painters Hill… așa cum făcuse odinioară și tatăl său. Ar fi fost un alt mare proprietar de pământuri, care lipsește, dar Alida nu credea ca el să se mai obosească să-și viziteze proprietatea măcar o dată pe an, așa cum făcea atunci când stăpânul era tatăl său.

Nu, nu credea ca să existe riscul să dea peste el, acolo.

— Ei, bine? întrebă domnișoara Price și după sunetul vocii sale, Liddie își dădu seama că ea repeta întrebarea. Ce ai de zis? Te mai interesează?

Liddie înghiți în sec.

— Cum se numesc cei de acolo? întrebă ea cu o voce răgușită.

Miss Price o privea de la înălțimea biroului. Nu era posibil să fie copiii lui Mace cei care aveau nevoie de o guvernantă, își reaminti Liddie. Trecuseră doar patru ani de când nu-l mai văzuse și în această perioadă, ori cu cine s-ar fi însurat, n-ar fi putut avea copii de vârsta la care să necesite o educatoare.

— Numele lor este Damery, spuse domnișoara Price. Și am impresia că s-ar putea să fie o slujbă pe termen scurt. Se pare că au ceva probleme de familie.

Uitându-se la Liddie cu îndoială, adăugă:

— Oricum, la urma urmei, cred că ești prea tânără. N-ai încă douăzeci și unu de ani, nu-i așa?

— Vă rog, spuse repede Liddie, nu sunt prea tânără, domnișoară Price. Am mare nevoie de această slujbă. Pot să mă descurc, o știu. Este adevărat că am doar un an de experiență ca meditator și nu sunt calificată, dar am căpătat experiență la lecțiile prin corespondență și la școala prin radio. Am fost crescută la țară. Mi-am făcut lecțiile în acest mod până la vârsta de 12 ani. Pot să duc la capăt o astfel de treabă destul de bine. Nu mă interesează că este doar temporară. Trebuie să găsesc neapărat o slujbă, termină ea cu disperare, gândindu-se la conversația pe care o avusese cu tatăl său vitreg noaptea trecută:

— M-am hotărât să-mi iau o menajeră, Alida. Doamna Meade va veni să locuiască aici săptămâna viitoare și-ți sugerez să-ți cauți de lucru și să închiriezi o locuință, împreună cu una dintre prietenele tale. Ar fi mai bine din toate punctele de vedere. În această casă nu mai este nimic în afară de haos, de când a murit mama ta.

Ochii lui căprui, pe care mama sa îi găsise atât de atractivi, o priveau cu răceală și Liddie clipi. Să numești, asta „haos” era prea mult, dar, într-adevăr, lucrurile nu mergeau așa cum trebuie. Când trăia mama ei, Philippa și Stephne erau suportabile, dar de șase săptămâni Liddie nu mai putea să le stăpânească și erau momente când simțea că nu mai poate. Erau prea răsfățate, ăsta era necazul. Întâi, le răsfățase bunica lor, apoi, când mama Liddiei se măritase cu Charles Hardy, ea continuase să le lase în voia lor. Poate că așa îi era mai ușor – și pentru că se temea să nu-și favorizeze propriul copil, neglijându-și fiicele vitrege.

Liddie privi către femeia de la agenția de angajări:

— Mă lăsați să încerc, nu-i așa? Dacă aș putea să obțin o întrevedere…

— Nu este necesar, spuse domnișoara Price ridicând din umeri. Cred că doamna Damery este încă în Sidney, acum, dar mi-a dat mână liberă ca să-i găsesc pe cineva. Adevărat vorbind, nu este un lucru atât de simplu. Puține fete, în ziua de azi, vor să meargă să se izoleze în provincie. Totuși, dacă așa cum spui, ai crescut la țară, este o oarecare diferență. Deci dacă ești sigură…

— Oh, dar sunt, sunt, continuă Liddie cu ardoare. Domnișoara Price zâmbi cu îngăduință:

— Foarte, bine, am s-o anunț pe doamna Damery că i-am găsit pe cineva. Trebuie să fii la Broken Hill peste două săptămâni și o s-o întâlnești acolo. O să-ți scriu imediat detaliile.

Cinci minute mai târziu, Liddie mergea pe stradă gândindu-se că a reușit. Și-a găsit o slujbă și mai ales la Painters Hill! Simți totuși o ușoară urmă de îndoială. Poate că nu trebuia să accepte cu atâta repeziciune să meargă acolo. Rana din suflet, pe care i-o provocase Mace, nu se vindecase ușor. În orice caz, el nu va fi acolo. Singura ei problemă acuma era cum să-și folosească cele două săptămâni până la plecare.

Această problemă se rezolvă imediat ce ajunse acasă la moderna clădire din St. Ines, unde locuia de trei ani, chiar de când mama sa se căsătorise cu Charles Hardy, un agent imobiliar. În cutia poștală era o mult așteptată scrisoare de la tânărul său frate Tony și Liddiei îi sări inima din piept. Nu reușise să-l anunțe pe Tony când, cu șase săptămâni în urmă, mama murise subit din cauza unei hemoragii cerebrale. El plecase de acasă înainte de a împlini șaptesprezece ani, spunându-i maică-sii că pleacă înapoi în preerie. Neputincioasă, aceasta îl lăsase să plece, știind că nu se înțelege cu tatăl său vitreg. Liddie îi scrisese la ultima adresă pe care o avusese de la el, dar neprimind nici un răspuns, nu avea idee dacă fratele său lucrează la o crescătorie de oi cum își propusese, sau era încă pe motocicletă, în drum spre vest, luîndu-și câte o slujbă ici și colo.

Se grăbi să intre în casă, nerăbdătoare să deschidă plicul și în același timp uitându-se la ceas. În jumătate de oră, Philippa și Stephne, acum în vârstă de paisprezece și doisprezece ani, vor fi acasă, plângându-se de școală, azvârlindu-și hainele pe podea, uitându-se la televizor și refuzând să-și facă lecțiile. Dacă încerca să le disciplineze, Charles nu intervenea niciodată, văitându-se că nu se poate ocupa de toate aceste „certuri” tocmai acum – aceasta însemnând „la atât de scurt timp de când îi murise nevasta”. Niciodată nu realiza că nici Liddie nu se consolase încă după pierderea mamei sale.

Singură, în camera sa, deschise scrisoarea lui Tony. Era din Coober Pedy, o localitate în sudul Australiei și ochii Liddiei se umplură de lacrimi în timp ce citea cuvintele fratelui său, expresie a durerii pricinuite de moartea mamei lor, regretul că nu fusese acolo, regretul că nu scrisese mai des. Săracul Tony. Urâse să meargă, la Sidney după ce murise tatăl lor și trebuiseră să plece de la Painters Hill, și cel mai mult urâse momentul când, mai târziu, mama lor se măritase cu un om pe care nu-l înghițea.

„Acum lucrurile s-au schimbat, te sfătuiesc să pleci, citi Liddie. Nu deveni sclava acestui tată vitreg încrezut și egoist și a celor doi copii ai săi. Mămica s-a măritat cu el, bănuiesc, pentru că avea nevoie de un bărbat în viața ei, dar acum când ea nu mai este, tu nu-i datorezi nimic. Știu că ai vrut s-o ajuți pe ea când era bolnavă, dar C. Hardy nu te-a apreciat atunci și pariez că acum, cu atît mai puțin. Urmează-mi sfatul și pleacă. Ar fi trebuit să continui colegiul și dacă el ar fi fost cât de cât decent, ți-ar fi dat bani pentru asta. Câteodată cred, după cum te cunosc, că te gândești să te măriți. Este adevărat că nu mai sunt la curent cu nimic. Îmi pare rău că nu-ți pot oferi nici un suport material, dar după cum cred că ai ghicit după adresă, lucrez în domeniul pietrelor de opal. Nu te voi uita dacă voi avea norocul pe care îl sper. Scrie-mi și spune-mi ce ai decis. N-o să plec chiar atât de repede de aici”.

Liddie își ridică ochii de pe scrisoare. Gânditoare, încercă să-și facă în minte o nouă imagine despre fratele său, creată de această scrisoare. Nu semăna deloc cu cea a băiatului slăbuț, blond, care-și împachetase lucrurile într-un mesak și plecase d.e-acasă cu optsprezece luni în urmă. Nu-i plăcea faptul că lucrează în domeniul opalului și mulțumea cerului că maică-sa nu aflase înainte de a muri, ceea ce ar fi făcut-o să se îmbolnăvească și mai tare. Aceasta crezuse că fiul ei plecase la o crescătorie de oi să învețe meserie. Acesta fusese singurul motiv pentru care îl lăsase să plece.

Liddie stătu pe loc, cu o cută de îngrijorare pe frunte. La optsprezece ani, fratele său îi părea teribil de tânăr, și cu toate că era doar cu doi ani mai mare decât el, nu putea să-și reprime simțul responsabilității pe care-l simțea față de el. Deoarece mai avea două săptămâni înainte de a începe să lucreze la Painters Hill, va merge la Coober Pedy și va cerceta ea însăși ceea ce se întâmplă în realitate. Nu vedea nici un viitor pentru Tony în zăcămintele de opal; nu știa nimic despre minerit, în timp ce despre creșterea oilor mai știa câte ceva. Era un drum lung până acolo și costa mai mult decât își putea permite, dar simțea ca trebuie să facă asta. Cât despre ajunsul la Broken Hill, oamenii de la țară fiind prietenoși, era sigură că va reuși să găsească pe cineva care s-o ducă cu mașina.

În momentul în care auzi ușa trântindu-se, amintind venirea celor două fete, ea-și făcuse deja planul. Va pleca spre Coober Pedy imediat ce va fi gata.

Îi spuse lui Charles despre intențiile sale, în acea seară, după masă, când fetele dispăruseră pentru că erau vase de spălat. Îi vorbi despre Tony. Aceasta n-a făcut decât să-i dea apă la moară în ținerea unui discurs despre prostia tinerilor care cred în noroc mai mult decât în muncă și ar fi continuat lăudându-se cu cariera sa plină de succes în vânzări de imobile, uitând foarte ușor banii pe care mama Liddiei îi avusese de la primul ei soț și pe care el îi cheltuise numai în propriul său avantaj.

— Mă bucur că ai ținut cont de ceea ce te-am sfătuit, Alida, zise el, privind-o din fotoliul în care stătea. Ai fost inutilă destul. Apropo, unde este serviciul pe care ți l-ai găsit?

Îi răspunse scurt:

— Mi s-a oferit ceva spre Broken Hill.

Tatăl său vitreg își ridică sprâncenele, iar gura i se încreți neplăcut:

— Când pleci?

— Poimâine, spuse ea hotărât, simțind cum o cuprinde mânia.

Se uită la el împietrită. Ce chipeș era, dar ce lipsit de inimă! Nu se gândea la nimeni, ci doar la el însuși și mama sa nu observase niciodată. Era înduioșătoare cum îl aștepta, cum sărea să-i îndeplinească orice dorință și-i accepta mitocănia fără să se plângă. Pe Liddie o durea să se gândească la asta. Propriul său tată fusese cu totul altfel. Departe de a fi frumos, era atât de blând și înțelegător… Liddie îl iubise din tot sufletul.

Liddie își făcu rezervarea pentru zborul către Adelaide de a doua zi. În acea noapte își împachetă lucrurile, gata pentru plecarea din dimineața următoare.

Philippa și Stephne se supârară și o acuzară când aflară că pleacă:

— Ne părăsești pe noi și pe tata…

— Nu vă faceți probleme, le-o tăie ea scurt. Noua menajeră va veni mâine și sunt sigură că o să vă placă de ea.

O priviră cu îndoială. Era destul de greu să curmi o relație de prietenie, pentru că, în pofida a orice, Liddie simțea afecțiune pentru surorile sale vitrege și chiar și pentru Charles. Era conștientă că, cu toată slujba sa ca guvernantă, viitorul său era foarte nesigur și începu să se gândească la întrebările puse de Tony în scrisoare: Vroia să-și continue colegiul sau își propusese să se căsătorească? „Nu”, era răspunsul la ambele cazuri și în special la acela al căsătoriei. De la Mace Ridley învățase să nu-i creadă pe bărbați, iar mai târziu, comportamentul lui Charles Hardy față de mama sa îi întărise această convingere. Bărbații chipeși erau cel mai puțin demni de încredere dintre toți oamenii.

De fapt, Liddie Beech nu avea nici cea mai vagă idee despre modul în care va evolua viața sa. Dacă ar fi putut întâlni un bărbat puternic, cinstit, demn de încredere ca tatăl său, și-ar recâștiga poate încrederea în căsătorie. În acest moment însă, bărbații nu făceau parte din categoria animalelor sale favorite. Spera doar ca fratele său să îmbunătățească puțin credința ei pierdută.

Odată ajunsă în Adelaide, Liddie își cumpără un bilet de autobuz care pleca ziua următoare la Alice Springs. Era un autobuz turistic care făcea o oprire de o noapte la Port Augusta, înainte de a se îndrepta dis-de-dimineață spre drumul către Centre. Era mult mai distractiv să călătorești așa decât să zbori, iar pentru Liddie, care iubea provincia, era foarte plăcut.

Era ținutul marilor crescătcrii de oi, pietros și atât de plat, încât - uneori aveai irnpresia că autobuzul se îndreaptă către cer. Ici și colo era câte un pâlc de copăci și, întâmplător, câte un smoc țepos de iarbă galbenă sau gri-verzui apărând din pământul roșu. Acestea, marea întindere de pământ lutos și tufișurile ciufulite erau stranii, dar atât de dureros de familiare Liddiei, care privea prin fereastra autobuzului la imaginile ce-i zburau prin față. Căută să distingă acele floricele galbene care străluceau uneori din tufișuri, sau pui de animale încercând să pască -smocurile sărăcăcioase și simți în suflet un dor nespus pentru locurile unde-și petrecuse copilăria.

Și cât de minunat i se păru să vadă din nou canguri săltând de-a lungul câmpiei!

La prânz, după depășirea marilor lacuri sărate, autobuzul se opri puțin la Kingoonya, un orășel, stație la calea ferată care străbătea câmpia Nullarbor și care se compunea dintr-un garaj, magazin, hotel, poliție și o școală micuță.

În continuare drumul ducea printr-un ținut dezolant, unde stâncile străluceau puternic și metalic în lumina orbitoare. Târziu, după-amiază, ajunseră la Co-ober Pedy, o localitate micuță, care exista numai din cauza exploatării de opal și care zăcea ca o epavă abandonată, în câmpia netedă și prăfuită. Pentru Liddie, ziua se apropiase de sfârșit.

Nu-i făcuse cunoscut fratelui său că sosește și, luându-și bagajul cu ajutorul unui șofer foarte amabil, intră într-un magazin care purta un anunț „Vindem orice", pentru a întreba unde îl poate găsi pe Tony Beech.

— Tânărul cu păr blond și barbă? întrebă proprietarul cu o voce aspră, dar prietenoasă.

Barbă? În mod sigur Tony era prea tânăr ca să aibă barbă. Tocmai când să nege această posibilitate, Liddie se opri. Poate că acum are barbă. Zâmbi nesigur și aprobă. Este fratele meu.

— Nu seamănă cu dumneata… Dacă ăsta este tânărul la care te referi, locuiește puțin în afara localității, în bojdeuca tânărului Harry West.

Liddie se strâmbă gândindu-se la valiza grea și strada prăfuită, îndoindu-se că ar găsi ceea ce se cheamă „un taxi”, într-o localitate ca asta.

— Dacă îmi spui direcția, o s-o apuc într-acolo.

— Direcția? omul o măsură neîncrezător. Stai un pic, așteaptă, l-am văzut pe tovarășul său cu puțin timp în urmă. Venise pentru ceva cumpărături. Probabil acum este la cârciumă.

Ieși pe ușă și, reliefându-se puternic în lumina orbitoare, țâșni în strada pe care erau parcate câteva mașini hodorogite și pline de praf și câteva utilaje.

— Uite la vechitura aia. albastră, îi spuse el Liddi-ei, du-te și așteaptă lângă ea și Roy va veni, mai devreme sau mai târziu.

Mașina era descuiată și, după o ușoară ezitare, Liddie își puse valiza cea mare în portbagaj având grijă să nu strivească grămada de cumpărături ce se afla aici. Se decise să exploreze locul, având grijă ca din când în când să se uite spre mașină, pentru a nu-l scăpa pe numitul Roy.

Începu sa se plimbe pe stradă, un pic nervoasă din cauza privirilor curioase ale celor ce treceau pe lângă ea. Mulți dintre ei erau oameni butucănoși, în pantaloni sau șorturi prăfuite, câțiva dintre ei fără cămăși, iar unii purtând doar îmbrăcăminte de corp divers colorată. Toți aveau un strat de praf pe față și haine, ceea ce nu era de mirare deoarece nu vedeai nicăieri un copac sau fir de iarbă.

După ce i se făcu cu ochiul și fu fluierată de vreo câteva ori, pe Liddie o părăsi curajul. Nu putea să se obișnuiască Cu acest gen de bărbați. Era sigură că mulți dintre ei erau oameni decenți și de îndată ce va fi cu Tony sau prietenul acestuia, Roy, nu va mai fi nici o problemă, dar în acest moment o enervau cu toții.

În timp ce se întorcea grăbită înapoi, observă un bărbat care deschidea portiera mașinii albastre. Trebuia să fie Roy și începu să se grăbească, privindu-l cu neîncredere în timp ce acesta se opri un moment.

înainte de a intra în mașină. Nu prea înalt, cu umerii lați și mai curând solid, părea mai în vârstă ca Tony, cu toate că cea mai mare parte a feței îi era acoperită de o barbă neagră.

Se simți considerabil liniștită de ochii căprui ce o priveau acum, după ce se apropiase de mașină.

Liddie îi zîmbi puțin cam nervoasă. Nu era sigură că lui îi va plăcea când va constata că sora lui Tony Beech se băgase în lumea - bărbaților de la Coober Pedy.

— Sunt Liddie Beech, spuse ea repede, în timp ce tânărul o privea fix. Sunt sora lui Tony. Nu-i așa că ești Roy?

El aprobă din cap:

— Roy Hanson. Totuși Tony nu mi-a spus că te așteaptă. Unde stai? La hotel?

Simțea cum se roșește.

— N-am tras nicăieri și Tony habar n-are de sosirea mea. Mi-am pus bagajele în mașină, mărturisi ea, dar o să le scot dacă…

— Dacă nimic, o întrerupse el cu un zâmbet prietenos.

Se aplecă pentru a deschide ușa în dreptul locului de pasager al mașinii:

— Hopa sus, Liddie. Nu-i nevoie să mergi la hotel. Putem să te găzduim, deși nu arăți ca o fată care s-ar acomoda aici, adăugă el privindu-i admirativ rochia crem, fără mâneci, cu care era îmbrăcată.

— Apropo, cât ai de gând să stai în această șandrama prăfuită?

— Nu prea mult. Trebuie să fiu la Broken Hill peste zece zile.

Mașina o porni la drum lăsând în urma ei un nor gros de praf și Liddie observă o măcelărie, o brutărie, o băcănie, un magazin și un restaurant, ca și o bancă și câteva centre pentru opal, după care părăsiră ceea ce s-ar fi putut numi zona construită a orășelului. În curând se strecurau pe un făgaș care urca și cobora printre puțuri de mine, mormane de murdărie și locuințe subterane așezate în praful roșcat al unui peisaj lunar. Liddie putu să vadă canistre de petrol ce serveau drept coșuri, generatoare fragile care alimentau cu electricitate și găsi totul aproape fascinant.

— Tony este un băiat grozav, remarcă Roy. Am devenit parteneri, ți-a spus? Ai nevoie de un tovarăș când lucrezi ca noi. Știi ceva despre extragerea opalului, Liddie?

— Absolut nimic, recunoscu ea. Se poate trăi din asta?

El dădu din umeri și zâmbi.

— Bineînțeles că poți trăi, deși pentru moment, eu și cu Tony de-abia ne acoperim cheltuielile. Dar sunt sigur că nu va dura mult până când o să dăm de ceva de valoare. O cantitate de opal considerabilă s-a extras din vecinătate. Într-una din zile o să ne întâlnim cu norocul și o să găsim o piatră mare.

Continua să conducă prin praf în timp ce vorbea.

— Gata. Am ajuns. Intră. Îți aduc eu valiza. După cum se pare, Tony încă nu s-a întors, dar n-o să întârzie mult.

Îl urmă coborând niște trepte, într-un fel de magherniță subterană. Citise despre luxul neașteptat în care trăiau câțiva dintre prospectorii de opal din Coober Pedy, cu mobilă modernă, covoare pe dușumele, tablouri pe pereți și așa mai departe, dar această locuință era departe de a fi luxoasă. De fapt, era ceva spartan cu pereți grosolani unde ici și colo se vedeau urme de tencuială și cu niște găuri ce serveau pentru aerisire. În pereți fuseseră săpate paturi și scaune și se mai aflau acolo un frigider vechi și o plită, dar era destul de curat având în vedere că aici locuiau doi burlaci.

— Nu este locuința mea, explică Roy, în timp ce Liddie se uita în jur. Băiatul care stă aici este plecat la Sidney ca să vândă o parcelă cu opal. Ar putea să ia un preț bun dacă nu se grăbește. Maică-sa a avut grijă de el până acum o săptămână. Se cocoșase trăind în tranșeea asta, adăugă el cu o strâmbătură. Poate fi făcută locuibilă. Dacă ar fi fost a mea, nu mi-ar fi displăcut. Până la urmă n-o să ți se pară chiar atât de rea. Presupun că mâine o să vrei să arunci o privire la puțurile de mină.

— Da, mi-ar place să fac asta, aprobă ea, un pic amețită de această conversație despre parcelele cu opal.

Îl privi cum pune niște apă la fiert ca să poată face ceai și se minună cât de mult îl putea el influența pe fratele său. Părea a fi un om plăcut, cu care te poți înțelege ușor. Nu era prea frumos, dar în concepția Liddiei, acesta era un punct mai curând în favoarea lui. Tocmai se gândea la tatăl său vitreg, Charles, când dintr-o dată, îi apăru în imagine fața lui Mace Ridley, fapt care o tulbură profund. Cum putea să-și aducă aminte atât de bine figura unui bărbat pe care-l cunoscuse doar vreme de trei săptămâni și pe care nu-l mai văzuse de patru ani? Își spuse că toate astea se datorau faptului că-i văzuse destul de des fotografia în reviste. În adâncul sufletului său, știa însă că nu acesta-i adevărul. Totul era din cauză că fusese atât de disperat de îndrăgostită de el… până când acesta îi destrămase visurile cu o lipsă de sensibilitate brutală, lăsând-o să înțeleagă fără dubii că se distrase pe socoteala ei. Dar acestea erau de domeniul trecutului. Acum depășise starea ei de nebunie pentru Mace Ridley.

După ce bău ceaiul făcut de Roy, insistă să-l ajute în pregătirea unor legume pentru masă și nu peste multă vreme se auzi zgomotul unei motociclete.

Vederea fratelui său, după atâta vreme, fu un șoc pentru Liddie. Era atât de murdar, atât de slab iar barba care-i înconjura fața era albă de praf. Mîinile pe care le întinse către ea erau aspre. Se uitară un timp unul la altul ca și când ar fi fost doi straini și apoi fata începu să plângă – pentru moartea mamei sale și pentru băiatul drăguț care fusese fratele său și care acum dispăruse lăsând în locul său pe acest tânăr aspru cu ochi strălucitori de safir. Știa că dacă maică-sa l-ar fi văzut astfel, ar fi fost distrusă.

— Am primit scrisoarea ta, îi spuse ea, când reuși să-și oprească lacrimile. Și… Tony… a trebuit să vin să văd cu ochii mei dacă totul este în regulă.

— Pentru Dumnezeu, sigur că totul este în regulă, Lid. De ce n-ar fi? Oricum, îmi pare bine că te văd. Stai jos și povestește-mi.

Se așeză pe unul din locurile săpate în pământ. Era foarte inconfortabil pentru că nu erau acoperite cu nimic. Tony se așeză pe podea și deschise o cutie de bere. Bău o lungă înghițitură, pe urmă, ștergându-și buzele cu dosul palmei, remarcă:

— Ai plecat definitiv de acasă, nu-i așa?

— Da. N-am mai vrut să stau după ce a murit mama.

Ochii lui Tony o fixară.

— Nu te învinuiesc. Ce-ai de gînd să faci? Ți-am spus când ți-am scris că nu am prea mulți bani.

Arătă spre pereții sărăcăcioși și grosolani ai locuinței:

— Mi-e teamă că nu este exact ceea ce-ți dorești!

— Nu, aprobă, ea. Dar nici tu nu ești obișnuit cu așa ceva. Tu… tu o să mai stai mult aici, Tony?

— Totul depinde de noroc, spuse el. Nu mă aștept să te întovărășești cu mine, oricum.

Roy, care preparase între timp ceva de mâncare, intră și se așeză pe o altă bancă din pământ, bând bere și uitându-se la Liddie de parcă n-ar mai fi văzut o fată ca ea de multă vreme.

Încercând să ignore această privire enervantă care se concentra asupra ei, îi spuse fratelui său:

— N-am venit ca să mă ajuți, Tony. Am vrut doar să fiu sigură că totul este în regulă în ceea ce te privește. Eu am găsit o slujbă ca guvernantă, continuă ea zâmbind. N-ai să ghicești niciodată unde.

— Atunci ai face bine să-mi spui, spuse el zâmbind, iar dinții îi străluciră albi, în contrast cu fața murdară.

— La Painters Hill! spuse Liddie și-i așteptă reacția.

— A fost prin dorința ta, sau din întâmplare?

— Din întâmplare.

— Cine e stăpân acum, acolo? Am auzit c-ar fi Mace Ridley… își continuă cariera și are grijă și de pământ. Ar trebui să fii atentă, o să-ți cam tragă clopotele! Nu cumva chiar asta este ideea? Nu cumva ai fost cam amorezată de el în anul în care venise să-l controleze pe tata cum conduce ferma?

Liddie se înroși toată. Tony nu fusese în vacanța de primăvară, în acel an și chiar dacă niciodată ea nu-i spusese nici un cuvânt despre ceea ce se întâmplase, presupunea că maică-sa îi mai suflase câte ceva. Răspunse repede:

— Nu știu de unde ți-a venit o astfel de idee. Dacă vrei să știi, mi-e neplăcut să-l văd. Face parte din categoria bărbaților frumoși care nu se pot gândi decât la ei înșiși. La fel ca și Charles. Și nici măcar nu este la Painters Hill. Dacă ar fi fost, n-aș fi pus piciorul acolo. Nu mai joacă, dar scrie pentru televiziune sau așa ceva. De altfel nu știe nimic despre creșterea oilor. Cei care sunt acuma acolo se numesc Damey și pentru că nu mă vroiau chiar imediat, m-am gândit să trec și să te văd pe tine întâi, cu toate că drumul a fost mai scump decât mă așteptam, zise ea în concluzie.

— Bine, sper că ai ceva bani. Tot ce am găsit noi până acum căutând opal, de-abia ne ajunge să ne ținem zilele.

— Nici. așa Tony, nu-i chiar atât de rău, se amestecă Roy, care până atunci ascultase fără a lua parte la conversație. Trebuie să ne ținem firea și-ți jur că în curând o să nimerim peste un zăcământ bogat.

— O să nimerim, spuse Tony și se încruntă la Liddie.

— Cât ai de gând să stai aici, acum când te-ai asigurat că sunt viu și încă mă mișc?

— Nu prea mult, spuse ea puțin stânjenită de reproșul din ochii lui. Doamna Damery trece vineri, săptămâna viitoare, prin Broken Hill, ca să mă ia.

— Vinerea, viitoare! exclamă el. Ce ai de gând să faci? Nu-mi place ideea să stai aici, este prea rudimentar pentru tine. Ar fi mai bine să te muți la hotel, unde poți găsi un pat curat și o baie.

Liddie își mușcă buzele. Din ceea ce văzuse în orășel, nu credea că ar vrea să stea la hotel pe cont propriu. Ar fi fost probabil la fel de incomod și zgomotos noaptea. Realiză că procedase cam impulsiv plecând din Sidney așa cum făcuse. Dacă s-ar fi gândit mai bine ar fi realizat că o să dea de probleme de acest gen. Totuși, nu se aștepta ca Tony să locuiască în condiții atât de primitive, sau „aproape primitive”, se corectă ea.

Inspiră puternic și-i spuse fratelui său cu hotărâre:

— Mai curând aș sta aici, dacă tu și Roy nu aveți nimic împotrivă. Nu cred că mi-ar place să stau la hotel noaptea.

— Cred că ai dreptate, spuse Tony neajutorat. Presupun că o să vrei să ieși. Crezi că ai să poți să umbli printre mormanele de steril? Ai putea, dacă ți-ai fi adus cu tine niște haine mai vechi…

— Am niște blugi și bluze, spuse ea, nu prea încântată. Avea o vagă idee că mineritul înseamnă scurmatul printre mormane de murdărie, în căutarea bucăților de opal. Pentru o vreme s-ar putea să fie nostim…

— Formidabil! exclamă Roy, ochii săi căprui zâmbitori întâlnindu-i pe ai ei. Poți fi mascota noastră. S-ar putea să ne porți noroc.

Liddie îi zâmbi la rândul său.

— De cât timp ești în Coober Pedy, Roy? Întrebă ea.

— Eu? De aproape șase luni. M-am ocupat de prospectarea opalului aici și la Lighting Ridge, de când aveam nouăsprezece ani. Îți intră în sânge… este ca o boală… nu-i așa prietene? întrebă, întorcându-se spre Tony.

— O, dar Tony vrea să meargă la șes, spuse Liddie cu repeziciune. Merge să caute de lucru la o fermă de oi, nu-i așa, Tony?

Fratele său o privi cu ochi uimiți și încă o dată, ea se gândi că el arată mult mai în vârstă decât cei optsprezece ani ai lui.

— Vroiam să fac asta odată, aprobă el, dar ar fi numai muncă de păstor, Liddie. Ce șanse aș avea ca să-mi conduc vreodată propria fermă? Pariez că mama nu ne-a lăsat un cent. Frumosul ei bărbat a păpat tot. Nu-i așa?

— Cred că da, admise Liddie cu voce joasă.

— În timp ce, când este vorba despre opal, este o altă chestie, spuse Tony, boțindu-și cutia de bere în mână. Ai o șansă să devii cu adevărat bogat.

— Nu prea mare șansă, spuse Liddie cu înțelepciune.

Ochii fratelui său se întunecară.

— Nu fi bleagă, Liddie. Vreau să trăiesc în acest mod și asta este totul. Nu încerca să faci pe sora cea mare și să-mi spui cum să-mi aranjez viața.

Făcu o pauză și apoi întrebă cu suspiciune:

— Nu cumva scumpul nostru tată vitreg te-a trimis ca să vezi ce fac și să-mi ții o predică în propriul său beneficiu?

— Bineînțeles că nu este vorba de asta, exclamă ea mai mult decât jignită.

Îi displăcea să-l vadă pe Tony astfel, privind-o ca și cum i-ar fi fost dușmancă.

— Am vrut să te văd… ești fratele meu… credeam… Se opri și se întoarse cu ochii înlăcrimați, când Roy o cuprinse cu brațul:

— Ascultă, copilă, ești obosită. Ai făcut un drum lung și ai avut destule surprize pentru o singură zi și bănuiesc că o grămadă de lucruri te-au și supărat. Uneori reuniunile de familie pot fi traumatizante. Hai să nu mai continuăm conversația în seara asta. Acum, mă duc să pregătesc o cină bună, după care o să-ți fac o cafea cu puțin brandy înăuntru și apoi o să mergi să faci nani. Avem un sac de dormit și o saltea și să nu-mi spui că n-avem grijă de tine.

Liddie își înghiți lacrimile și încercă să-i zâmbească, mișcată de grija lui și rușinată de propriile ei reacții. De fapt, Tony trebuia să-și trăiască propria sa viață. „Dar nu o astfel de viață” se pomeni ea gândind. Era prea aspră, prea nesigură pentru cineva care fusese crescut ca Tony. Roy era cu totul diferit de fratele său.

— Cred că n-ar fi trebuit să vin, zise ea poticnindu-se. Roy puse un braț încurajator în jurul umerilor ei:

— Să nu spui asta. Este cel mai minunat lucru pe care l-a văzut această cocioabă.