În ochii bătrânului stăruia o bucurie domoală. Soarele despica frunzele castanului presărându-le cu stropi de aur. Mâna îngustă cu degete neliniştite alunecă în plasa rezemată de piciorul băncii. Un tramvai, pe Cobălcescu, acoperi zumzetul viespii. Ţesea zigzaguri nervoase în jurul cireşului japonez. Caliciile rumene se desluşeau pictate pe cerul albastru şi privirea bătrânului se umezi. Destrămate de boarea dimineţii, petale roz-albe înfloreau lin văzduhul. Câteva fetiţe cu breton şi coadă de cal strânsă în şnururi de lână, à la Nadia Comăneci, încercau să le prindă, scoţând ţipete ascuţite.
O doamnă în vârstă, înaltă şi suplă, se opri lângă bancă. Bătrânul îi făcu instinctiv loc, fără s-o privească. Femeia se aşeză, netezindu-şi fusta în dreptul genunchilor. Strecură o privire fugară în stânga ei şi degetele îi rămaseră agăţate de nasturele taiorului cenuşiu. Cercetă atentă profilul unghiular al bătrânului, cântări cu un ochi sigur linia elegantă a costumului, cravata azurie cu picouri mărunte, albe. Un surâs cald îi tremură în colţul buzelor.
Scotoci în poşetă nimerind greu bricheta şi pachetul cu ţigări. Declicul metalic îl trezi pe bătrân. Întoarse o privire posomorâtă. Femeia îi zâmbea. În ochii lungi, traşi spre tâmplă, scânteiau lumini jucăuşe.
— Cireşii, şopti. Vestiţii dumitale cireşi japonezi… Pe vremuri, mi-ai împuiat capul cu ei.
Bătrânul căscă uşor gura. Glasul…Glasul acesta amplu, din piept… palma deschisă, cu degete drepte care ţin ţigara… capul îngust cu tâmple delicate…
— Alexandra!
— În sfârşit! râse femeia tulburată.
— Ai rămas la fel de frumoasă… Lasă-mă să te privesc! Doamne sfinte, habar n-ai de câte ori m-am gândit la dumneata! Sunt atât de bucuros că te văd!
Femeia îşi netezi părul încărunţit. Îl purta ca şi altădată, înnodat într-un coc greu pe ceafă, cu două agrafe de aur.
— Şi eu mă bucur. Nu ştiu cum să-ţi spun… Colonel, general Cristea…
— Pensionar, draga mea. Pensionar… Oricum tot acolo ajungi.
Privirea femeii căzu pe plasa de la picioarele bătrânului şi amândoi izbucniră în ris.
— Iaurt? întrebă Alexandra.
— Iaurt! Şi încă ceva!
Scotoci în buzunarul de la piept şi scoase triumfător un flacon alb. Râsul umplu de lacrimi ochii Alexandrei. Pentru o clipă, pe obrazul brăzdat înfloriră mugurii verzi de odinioară.
— Zaharina!
— Exact. După cum vezi, am prevăzut totul matematic. Cişmigiu, iaurt, zaharină…
— Şi cireşii japonezi.
Cristea clătină capul, cercetând-o cu plăcere. Îl bucurau, ca şi acum treizeci de ani, nobleţea trăsăturilor, eleganţa desăvârşită a trupului suplu, mâna puternică, liniştită, mână de om capabil, cu mult, cam prea mult sânge rece, care se odihnea pe fermoarul poşetei din piele de şarpe. În butoniera de la rever, Alexandra înfipsese două pansele brumării.
— Spune-mi ce faci? Ce ai făcut în atâta amar de vreme?
Glasul îi vibra, dar bătrânul nu încercă să-l stăpânească.
— Am muncit mult şi acum sunt la pensie. Nimic original…
— Te alinţi. La un moment dat, toate ziarele se ocupau de tine. Deveniseşi un adevărat star. M-am bucurat când te-au făcut directoarea Institutului… Eşti un medic grozav, Alexandra!
— Am fost.
— Spune-mi, te-ai recăsătorit?
Doctoriţa îşi ridică bărbia şi Cristea recunoscu, zâmbind, mişcarea aceea a ei, particulară.
— Nu! Repetă după o pauză: Nu! Îmi intrase în cap că n‑am noroc şi am renunţat definitiv.
Îşi descheie jacheta. Era cald. Soarele ajunsese în dreptul băncii, le azvârlea pled fierbinte peste picioare.
— Să ştii că am fost fericită.
— Mă bucur, Alexandra.
— Dacă nu erai dumneata…
— Copilării! spuse repede bătrânul. Ai fi izbutit oricum, nu se putea să nu izbuteşti. O Alexandra Macarie va câştiga totdeauna.
O şuviţă de fum se desprinse de pe buzele femeii. Dâra albăstruie se împleti cu pulberea de aur a văzduhului.
— Există împrejurări când nu e de ajuns să vrei. Să ştii să vrei… Îi atinse mâna: Îţi datorez mult. N-o spun de complezenţă. Dacă nu te-am căutat niciodată în aceşti ani…
— Ştiu, Alexandra, surâse blând Cristea, ai vrut să uiţi.
— Să uit şi s-o iau de la capăt. Trebuia întâi să mă obişnuiesc cu ideea că sunt liberă de orice servitute.
Îi azvârli brusc o privire profesională:
— Ascultă, cum stai cu tensiunea?
Bătrânul clipi, râzând şiret:
— Încă pot să iau un coniac la Monte-Carlo.
* * *
Masa se afla pe marginea lacului. Umbrela portocalie filtra lumina, rumenindu-le obrajii. Era ciudat să-ţi aminteşti aici, sub cerul înalt de primăvară, sorbind lichidul auriu, de iarna aceea cumplită.
— M-am gândit de multe ori, spuse Alexandra. Dacă prin absurd mi s-ar oferi posibilitatea să fiu iar tânără, să mi se mai întâmple ceva asemănător nopţii aceleia de la Tâncăbeşti, n-aş primi.
— Aşa ni se pare, şopti Cristea.
— Nu, sigur n-aş primi.
Ochii castanii ai bătrânului, larg deschişi, urmăreau distraţi bărcile pe lac.
— Au fost ani păcătoşi, grei, foarte grei, rosti pe gânduri. Războiul, seceta, cartelele – negre, galbene şi roşii – foamea cumplită din ochii oamenilor… Părea că nimic n-o va astâmpăra vreodată. Mi-amintesc… Nevastă-mea cumpăra ulei în sticluţe de o sută de grame. Rar mâncam macaroane cu nuci şi zahăr. Era adevărată sărbătoare! Ne dădeau de furcă tot felul de indivizi suspecţi, creând o adevărată debandadă. Oamenii se simţeau dezorientaţi, se sufocau pur şi simplu sub avalanşa evenimentelor pe care nu izbuteau să le înţeleagă, să le catalogheze. Unii parcă-şi pierduseră capul. „Busola“ era cuvântul la ordinea zilei. Escrocii, şantagiştii ordinari, speculanţii, logodnicii de profesie n-au avut parcă niciodată victime mai docile. Ştiţi ce n-am ghicit până în ziua de azi, Alexandra? Cum ţi-a descoperit taina individul ăla… am uitat cum îl chema.
Doctoriţa respiră adânc. O umbră îi întunecă privirea:
— Vladimir Dumitraşcu. Habar n-am! După o lună însă… a început şantajul. Dădeam jumătate din salariu, uneori mai mult, şi-mi zdrobeam creierii: „Cine e? Cine e acest Dumitraşcu? Cum şi de unde a aflat?“ Au trecut aproape treizeci de ani şi tot nu ştiu. O inteligenţă drăcească! Mihăilă, Stratian, eu, Monica, Gheorghiu… nici unul nu mai eram copii! Făcea din noi tot ce poftea… Cinci paiaţe nenorocite care plăteam fără să crâcnim. N-am uitat niciodată noaptea aceea. Începuse viscolul şi vântul mă călca pe nervi, îmi vâjâiau urechile. Simţeam că n-am să mai rezist…
Capitolul I
Doctoriţa Alexandra Macarie se desprinse înfrigurată de fereastră:
— S-a pornit viscolul.
Avea o voce joasă, bine timbrată. Bărbaţii nu-i dădură atenţie. Jucau bridge. În fundul încăperii, sub abajurul imens, Eleonora Olaru o privi scurt, apoi continuă să croşeteze. Era o femeie în vârstă, ştearsă. Lumina portocalie nu izbutea să-i învioreze obrajii. Arhitecta Monica Ciuvăţ se ridică speriată:
— Viscoleşte?
Alexandra Macarie răspunse în silă:
— Da…
Eleonora Olaru se scărpină cu andreaua. Îşi strânse buzele:
„Monica… Îi e frică… mereu îi e frică…“
Se uită la cele două femei prinse în cadrul ferestrei. Pe lângă silueta doctoriţei, dreaptă, nervoasă, bine strânsă în rochia de lână, Monica Ciuvăţ, plină, risipită în curbe moi, părea vulnerabilă. Pe chipul Eleonorei Olaru trecu adierea unui zâmbet:
„O oiţă. O oiţă şi o lupoaică…“
Îşi întoarse privirea spre ceilalţi invitaţi. Inginerul Dan Mihăilă împărţea cărţile, surâzând îngăduitor. Din când în când, îşi fura cu coada ochiului feciorul. Luigi Stratian muta în permanenţă ţigara groasă de foi dintr-un colţ al gurii în celălalt. Degetele lui Mircea Gheorghiu, savantul cum i se mai spunea, crengi contorsionate, fremătau de nerăbdare.
Bătrâna Eleonora lăsă lucrul pe canapea şi adună cu mişcări experte ceştile de cafea şi scrumierele pline.
Fratele său, avocatul Olaru, uscat şi noduros, cu ochi scăpărători plantaţi pe o faţă ascuţită de faun, mormăi iritat:
— Iar te fâţâi? Ce naiba…
Bătrâna păru să nu-l audă. Întrebă încet:
— Mai bei, Alexandra? Şi-i arătă ceaşca.
Doctoriţa întoarse capul. Cocul negru, răsucit pe ceafă, din care ieşeau două agrafe de aur, îi scotea în evidenţă nobleţea trăsăturilor.
— Nu, mulţumesc!
Monica Ciuvăţ îşi ridică obrazul rotund. Întrebă pe un ton plângăreţ:
— Nu plecăm?
Avea un glas cu inflexiuni răsfăţate. Glasul care poartă şi la cincizeci de ani guler de şcolăriţă.
— Plecaţi pe dracu’! izbucni piţigăiat avocatul Virgil Olaru. De ce să plecaţi?! Mâine e duminică. Bombăni cu ochii pe geam: Le-a apucat zorul.
Doctoriţa se opri în faţa calendarului de perete. 14 decembrie 1949. Rupse fila şi o mototoli. Îşi sprijini toată greutatea pe spătarul fotoliului.
— S-a stricat vremea. Dacă nu ne grăbim, rămânem pe şosea.
Inginerul Mihăilă, atent la joc, se interesă ce circumstanţă:
— Crezi?
— N-ai decât să te uiţi.
— Ia vezi tu, Şerbane!
Şerban Mihăilă, fiul inginerului, un adolescent în haină bleumarin cu dungi – reiterare „pe puncte“ a stofelor diplomat dinaintea războiului – se ridică. La încheietură purta neglijent ceasul pătrat cu brăţară de piele cenuşie. Semăna mult cu inginerul, dar Eleonora Olaru îşi zise că-i lipseau fermitatea şi stilul acestuia.
„E încă tânăr.“
— Clar! conchise Şerban, dând perdeaua la o parte. Aici rămânem.
Afară, vârtejurile de zăpadă se încolăceau şerpi în jurul stâlpilor de telegraf. Ţipătul crivăţului sugera urlet de lup înfometat, câmpii arse de frig, troiene.
Mircea Gheorghiu sări brusc de pe scaun. Jocul se isprăvise. Părul vâlvoi îi cădea caraghios pe faţa dolofană, iar ţinuta totdeauna neglijentă îţi făcea impresia că omul a ieşit în ultima secundă dintr-o casă incendiată.
„…23, 24, 25… hm!“ Bătrâna îşi răsuci firul de lână pe degete. „Cine ar crede că zăpăcitul ăsta e un as în fizică…“
Mircea Gheorghiu pipăi agitat şi inutil piepţii hainei, buzunarele pantalonilor, apoi îşi trecu degetele prin păr.
— Gata băieţi, echiparea!
Avocatul Olaru îşi frecă mâinile:
— Trebuie să fiţi nebuni să plecaţi! N-am văzut viscol ca ăsta de douăzeci de ani.
Luigi Stratian, răsturnat comod în fotoliu, examina silueta bondoacă a fizicianului. Îşi scoase havana din gură.
— Pe Edison îl bate nevastă-sa dacă întârzie.
— He, he, he! râse încântat Olaru, ca unul căruia nu i s-ar fi putut întâmpla niciodată aşa ceva.
— Cela e pe teren, declară Gheorghiu. Adăugă sincer: Cum aş fi venit altfel singur?!
— Evident, se amuză Stratian.
Arhitecta Monica Ciuvăţ se agăţă de braţul doctoriţei. Mâinile îi ardeau. Spuse pe un ton ciudat, înspăimântat şi imperativ în acelaşi timp:
— Trebuie să plecăm!
— De ce? se interesă rece Alexandra.
Fetei îi dădură lacrimile. Se întoarse spre Mihailă, îşi înfipse degetele în mâneca lui:
— Trebuie!
Inginerul se crispă imperceptibil. Ochii duri priveau mâna Monicăi, aşa cum ai privi o insectă care ţi se urcă pe haină. Fata îi sesiză repulsia. Deschise gura rotundă şi se desprinse moale. Dan Mihăilă zâmbi aproape concomitent, încercând să atenueze impresia penibilă:
— Fii liniştită! Să vedem ce putem face…
„41, 42, 43… unul pe faţă două pe dos, trebuie scăzut… Da, are reflexe de animal. Şi seamănă cu un animal. E un individ periculos. Îl simt. Ce caută ăsta aici?“
Îl vedea mai bine scormonind cu târnăcopul după aur în pământ tare, uscat… „S-a născut prea târziu pentru asta. Hm, un aventurier cu stil… Lui Virgil îi place. Îi place şi Alexandra… Aceeaşi stofă… Bunicul le-ar fi zis condotieri…“
Şerban îşi privi tatăl.
— Ce facem?
Inginerul ridică din umeri:
— N-am deloc chef să rămân înzăpezit pe şosea. De altfel, nici nu porneşte motorul pe gerul ăsta.
Monica Ciuvăţ izbucni în plâns.
* * *
Focul ardea în cămin. Foc clasic, cu butuci încrucişaţi şi jar gros, cu scrâşnet intim, determinându-te să te gândeşti la urgia de afară. Focul home-urilor din lande unde vântul nu osteneşte niciodată.
Oamenii înghesuiseră fotoliile în jurul căminului şi Alexandra îşi zise că respiră atmosfera unei invitaţii la vânătoare într-un castel vechi, cu nume sonor luat din cartea de istorie.
Monica se ghemuise în jilţ, cu picioarele adunate sub ea. Suspina din când în când, frecându-şi ochii umezi.
Eleonora se uită la ghemul din poală:
„Plânge… De ce plânge? Sau se preface?“
Mircea Gheorghiu îi demonstra bătrânului Olaru că existenţa farfuriilor zburătoare, semnalate după explozia de la Hiroşima, nu-i o poveste. Vorbea de fiinţe-licheni, inteligenţe superioare cu aspecte fizice neobişnuite, altele decât ale pământenilor.
Avocatul râse şi savantul înfierbântat ridică glasul, gesticulând dezordonat.
„Ce tip obositor! reflectă Mihăilă, sorbindu-şi încetişor coniacul. Îi place gălăgia. Fără educaţie…“ Şi se întoarse satisfăcut spre fiu-său.
Ţinea spatele drept, coatele perfect lipite de trup, picioarele corect încrucişate. Asculta cu interes. Inginerul îşi mângâie obrazul osos, bine ras. „Un exemplar reuşit. Cu adevărat reuşit.“
— Mă întreb dacă se linişteşte până mâine, spuse Luigi Stratian, oprindu-şi un căscat. Caraghios! Grozav de caraghios!
— Ce anume? se interesă savantul.
— E suficient să tuşească niţel cerul şi s-a dus dracului toată tehnica. Hai, că-i de râsul lumii! Ţineţi minte vorba mea, aici stăm până la primăvară.
Stătea răsturnat confortabil în fotoliu, expunându-şi ciorapii negri, bine întinşi.
— De altfel e destul de vesel aici. Coniac fin, societate agreabilă, conversaţie subţire. Ce mai! Week-end la Tâncăbeşti!
Râse gros.
— A, nu! ţipă Monica. Mâine, cu orice preţ, plecăm! Se corectă: Plec!
Inginerul Mihăilă îngână mecanic:
— Negreşit.
„Ce isterică! O prefer pe Alexandra. Dură, dar cel puţin nu leşină când vede un păianjen…“
Se uită instinctiv la doctoriţă. Privea concentrată focul şi, poate din cauza flăcărilor, chipul îi căpătase o expresie pătimaşă. Nările dilatate palpitau, ochii verzi, deschişi ca mugurii în prima zi de aprilie cu soare, scăpărau înfricoşător.
Inginerul încercă o senzaţie fizică neplăcută.
Flecăriră o vreme. Luigi Stratian îi informă unde s-a stabilit Ghinea şi cu ce se ocupă nevastă-sa rămasă în ţară, cu cât a vândut Odette Costescu un covor din secolul al XVIII-lea, care dintre „fostuleşti“ – falimentari – s-au hotărât să intre în câmpul muncii. Avocatul îşi privi ceasul.
— Ştiţi că e târziu? Eleonora, ai grijă de aşternuturi! Tuşi sâcâit: Te rog…
Bătrâna înfipse andrelele în ghemul de lână şi dispăru ca o umbră.
Luigi Stratian începu să râdă. I se vedeau dinţii surprinzător de albi.
Mircea Gheorghiu îşi întrerupse nedumerit demonstraţia:
— De ce râzi, domnule?
Ignorându-l, Stratian se uită peste capul lui la Olaru.
— Eşti mare, coane!
— De ce?
— Uite-aşa…
Continuă să râdă.
Trupul Alexandrei se destinse. Se lăsă pe spate, trecându‑şi degetele peste ochi. Odaia, chipurile celorlalţi i se păreau roşii. Se simţi brusc neliniştită, cu inima inexplicabil grea. Regreta că a venit. Întâlni ochii inginerului Mihăilă reci, inflexibili şi simţi o mână de gheaţă alunecându-i pe şira spinării.
Eleonora intră fără zgomot:
— Puteţi urca! se adresă tuturor.
— Am ceva de lucru, spuse bătrânul Olaru, ridicându-se cu greutate. Voi, dacă vreţi, mai rămâneţi.
Se ducea în birou să asculte BBC-ul.
— Războiul s-a isprăvit de cinci ani, coane, observă Luigi Stratian, încheindu-şi scurta de vânâtoare din antilopă, cam uzată la coate.
— Şi?
— Americanii au altele pe cap…
Avocatul ridică din umeri. Ajuns în capul scării, ascultă un timp vuietul furtunii, clătină din cap şi ieşi. Mihăilă se uită la fiu-său:
— Ce zici, Şerbane?
— Ştiu eu? Nu-i nici zece…
„Îl iubeşte! reflectă Alexandra. Dragoste de cloşcă, nefirească la un asemenea bărbat.“
Îl simţea tare. Tare, aşa cum îl trădau gura, bărbia despicată, chipul de cremene, glasul egal, gesturile măsurate.
Monica aştepta ca doctoriţa să dea tonul. Savantul, rămas fără interlocutor, îşi plimba ochii prin încăpere.
În biroul avocatului, aparatul de radio transmitea ultimul şlagăr: Rochiţa cu puncte pe puncte/Ce mi-am visat-o într-o zi,/Am cumpărat-o pe cartelă/Din micile economii…
Un bruiaj puternic înlocui melodia.
Luigi Stratian ridică de pe masă un vas cu gâtul subţire şi‑l cercetă competent:
— Splendid…
Vru sa-l pună la loc, dar gestul se opri brusc la jumătatea drumului.
— Ce-i asta?!
Arhitecta tresări. Ceilalţi se întoarseră. Stratian ţinea în mână un plic mare, albastru. Silabisi sufocat:
— Vladimir Dumitraşcu…
Se uită la fiecare lung, concentrat. Pe chipurile tuturor se aşternuse groaza.
— Unde l-ai găsit? se interesă inginerul Mihăilă, primul care părea să-şi fi recăpătat sângele rece.
Eleonora Olaru scoase o exclamaţie uşoară:
— A! Am uitat. M-a rugat Virgil să-l expediez.
— Virgil?!
— Da. Vladimir Dumitraşcu e pseudonimul lui literar. Publică în Feroviarul.
Se întrerupse. Oaspeţii o priveau cu ochii ieşiţi din orbite.
„Evident. Trebuia să-mi imaginez…“
Luigi Stratian pălise. Îşi slăbi nodul de la cravată.
„Nu se poate! Nu se poate! E absurd…“
Alexandra Macarie duse mâna la gât. Vena jugulară se zbătea vie, ca un şarpe.
„Trebuie să-mi ţin firea… Ce situaţie îngrozitoare! Hm, niciodată nu m-au înşelat presimţirile…“ Şi-i veni să râdă îngrozitor.
— Ce coşmar! şopti Monica Ciuvăţ.
Se gândi la el, mereu în pijama, la pândă, cu obrazul neras.
„Numai de nu s-ar speria… De n-ar face o prostie…“
Obrajii bucălaţi ai lui Gheorghiu se acoperiseră de sudoare. O sudoare rece, lipicioasă.
— Ce s-a întâmplat? strigă Şerban Mihăilă. Îl privi pe taică-său: Ce ai?
— Ce s-a întâmplat? repetă înspăimântată, ca un ecou, Eleonora Olaru.
Doctoriţa se ridică prima, luând-o pe fată de braţ:
— Monica nu se simte bine. Îi spuse încet, dar hotărât: Hai la culcare! Am să-ţi dau un calmant.
Inginerul Mihăilă îşi înfipse degetele în stofa fotoliului. Înţelese brusc.
Înţeleseseră şi ceilalţi.
* * *
Eleonora şterse cristalul măsuţei şi pipăi pachetele goale de Virginia verzi şi Ada-Kaleh. „Am rămas fără ţigări.“
Privi pendula suspendată deasupra căminului. Mai erau câteva minute până la zece.
„Trebuie să treacă Costică de la depozit…“
Se strecură în antreul îngheţat. Era frig şi femeia se înfioră sub şalul bătrânesc cu ciucuri roşii. Trase zăvorul, împingând uşa. Abia se deschise. Zăpada năpădise treptele de la intrare.
Viforniţa o izbi în faţă, scântei de zăpadă ca nişte ace. Făcu semn omului de pe cealaltă parte a drumului şi aşteptă în spatele uşii închise tropăitul cizmelor. Paznicul intră, scuturându-şi zăpada de pe umeri şi poalele şubei. Frigul îi dogorise faţa ca un roşu emailat, amintind chipurile joviale de băutori de bere din tablourile vechi.
— Aprigă vreme, cucoană! Când am făcut colţul la farmacie, m-a dat de-a rostogolul. Ghimirlia lui nea Vintilă nici nu se mai vede. Râse domol: Zici că-i un dâmb, ceva…
— Să-ţi dau o tărie, Costică, să te încălzeşti! propuse Eleonora Olaru.
Focul trosnea în cămin, mirosea a cald, a tutun. Paznicul oftă de plăcere, răsfirindu-şi degetele îngheţate deasupra flăcărilor joase.
Eleonora îi puse pe colţul mesei o ceaşcă de bulion fierbinte şi un păhărel cu ţuică.
Costică bău rachiul dintr-o dată, gemând voluptuos. Trupul i se scutură ca electrocutat şi clocoti din buze:
— Ira… Trăsneşte, cucoană! Sărut mâna.
— Mai vrei? Îşi strânse şalul în jurul umerilor firavi: Am rămas fără ţigări, Costică, şi-i casa plină de oaspeţi… Poate ai dumneata…
O detunătură cu ecou amplu, înfricoşător, sparse liniştea casei.
Eleonora îşi simţi inima nod dureros. Alergă pe scări urmată de paznic. Îi văzu pe ceilalţi buluciţi în uşa biroului şi îşi făcu loc.
Răsturnat în fotoliu, Virgil Olaru zăcea împuşcat.
