Capitolul 1
La Valley Rubber se începea devreme. Foarte devreme. Aşa că, atunci când era de serviciu dimineaţa, Sue se strecura afară din casă, în vârful picioarelor, pentru a se sui pe ciclomotor şi a se duce la muncă.
În acea zi de luni, din luna mai, coborând scara pe furiş, se înfioră. Un vânt tăios, nepotrivit pentru acest anotimp, sufla peste vale. Puţin încurajatoare, prognoza meteo anunţase că nu trebuie să se aştepte să se domolească.
Cu un aer gânditor şi un pachet de scrisori în mână, gazda lui Sue, Verena Cole, se afla în mijlocul holului.
— Am fost mai rapidă decât dumneata, astăzi! remarcă aceasta veselă. Aşteptam corespondenţa.
Arătă cu un deget numeroasele plicuri, înainte de a le face să dispară în buzunarul adânc al capotului roz.
— Anunţul meu a avut succes. Voi avea dificultăţi în alegere, pentru a o înlocui pe domnişoara Garstin.
Sue rămase nemişcată, cu mâna pe balustradă.
— Domnişoara Garstin ne părăseşte?
— Da. Nu-i mare pagubă. Hm! Pun ceainicul pe foc. Îţi pregătesc micul dejun. Măcar o dată.
Când nu se simţea în largul său, Verena Cole, îşi economisea cuvintele şi adopta un stil telegrafic, punctat cu expresii de neînţeles şi cu explicaţii de prisos. Mai mult pe ton de declaraţie, decât de întrebare, Sue murmură:
— Din cauza mea pleacă de aici.
Verena îşi muşcă buzele şi încuviinţă scurt.
— Aşa se pare.
— Am auzit-o de aici, făcu Sue, imitând automat timbrul nazal al celei în cauză: „Ea sau eu, alegeţi!” Aşa este? Verena, n-ar fi trebuit...
— N-ar fi trebuit ce? o întrerupse prompt interlocutoarea sa. S-o las să şantajeze, sau s-o las să plece?
— S-o laşi să plece.
— Este prea mult! spumegă doamna Cole. Totuşi sunt în casa mea!
O împinse fără blândeţe pe Sue spre bucătăria a cărei uşă o trânti cu zgomot.
— La naiba cu familia Garstin! exclamă pe un ton de protest, brutalizând prăjitorul de pâine care avea toane.
Cu o mimică elocventă, lovi cu palma peste buzunarul foarte umflat de scrisori, care scoase un foşnet caracteristic de hârtie.
— Amatorii se înghesuie. Camera nu va rămâne mult timp neocupată.
Turnând ceaiul aburind, stăpâna casei se aşeză în faţa celei care locuia în pensiune. Sue ridică o privire uluită spre chipul blajin şi pătat de pistrui.
— Ce ţi-a spus cu exactitate?
— La ce bun! se eschivă Verena vârând cu brutalitate linguriţa în borcanul cu marmeladă care se clătină sub soc.
— Presupun că domnişoara Garstin a făcut aluzie la persoana „scandaloasă” pe care persisşti s-o adăposteşti sub acoperişul dumitale, bâigui Sue, stacojie.
— N-a îndrăznit! S-a mulţumit să remarce că reputaţia sa fusese pătată de această „promiscuitate”, de interogatoriile „indecente” pe care i le impuseseră reporterii în căutare de amănunte „dezgustătoare”. Iartă-mă, Sue. Citez. Cunoşti limba viperei!
„Dezgustătoare!” Adjectivul o făcu pe tânăra fată să tresară.
— Ziariştii au hărţuit-o şi pe ea?
— Evident! exclamă repede Verena. Acum o lună, erai în toate cotidianele, Sue. Povestea ruperii logodnei cu Johnny Dacre, chiar înainte.
Cu un aer încurcat, doamna Cole lăsă fraza în suspensie.
— Ca şi când puteam bănui că Johnny va muri pe circuitul de la Sardoux.
Verena îi adresă interlocutoarei o privire plină de reală compasiune.
— Pune-te în locul lor, Sue. Johnny a ţinut întotdeauna prima pagină a ziarelor şi asta încă de la începutul carierei sale de pilot. În consecinţă, când a avut loc acel accident mortal – după ce mărturisise înainte de a urca la volan că nu era în cea mai bună formă, femeia vieţii sale redându-i libertatea – despărţirea voastră a luat proporţii previzibile. Şacalii din media nu puteau să nu exploateze o asemenea poveste interesantă!
Un zâmbet subţire, zeflemitor, sublinie acest enunţ duşmănos.
— Erau reuite toate ingredintele pentru ca presa de senzaţie să umfle evenimentul. Până la numele dumitale de familie! Gândeşte-te, Nichtingale! în plus, când au aflat că eşti infirmieră, ca celebra dumitale omonimă, a fost un delir! Imaginează-ţi soarta care ar fi fost rezervată unui medic implicat într-un fapt divers şi care ar fi avut prostul gust să se numească Schweitzer! îmi imaginez deja titlurile ademenitoare: „Ce făcea, la miezul nopţii, doctorul Scheitzer?” Brr! Cu neputinţă să te gândeşti la asta, îţi stă inima în loc.
Sue schiţă o grimasă de dezgust.
— Încăpăţânarea dumitale de a tăcea în legătură cu motivele acestei despărţiri, a făcut restul: hoarda s-a aruncat asupra dumitale cu apetitul unui câine înfometat, care se năpusteşte asupra primului os întâlnit. Sue! Ţi s-a răcit ceaiul. Şi pâinea prăjită? Nu mănânci nimic.
Tânăra fată începu să mestece, în mod reflex o bucată de pâine cu unt.
— I-am spus clar domnişoarei Garstin, că n-ai de dat nimănui socoteală, izbucni Verena.
— Oh, mulţumesc! spuse Sue în şoaptă.
— Nu-mi mulţumi, protestă gazda, prefăcându-se ursuză. I-am ţinut limba în frâu, atâta tot. Dacă domnişoara Garstin se simţea atinsă în onoare, sub pretextul că dormi în camera învecinată, să plece. Nu eu o voi reţine!
— Ar fi trebuit să-mi vorbeşti despre asta, pentru că.
Sue se întrerupse, înghiţi cu greu şi mărturisi:
— ...cred că şi eu te voi părăsi.
— Pentru a merge unde?
— Departe. Demisionez de la Valley Rubber.
— De ce? Credeam că noul dumitale patron va sosi astăzi? adăugă Verena fără tranziţie.
Cu nasul în jos, Sue îşi privea tartinele. Imaginea succesorului domnului Parker – responsabil fricos şi chiţibuşar al serviciului personal, recent ieşit la pensie – îi apăru brusc în faţă. Glenn Fraser o surprinsese în mod plăcut. Cu statura atletică şi chipul energic, avea totul pentru a reda viaţă unui departament care căzuse într-o monotonie de rutină.
— Este exact, acceptă Sue. Intenţionez să-i prezint demisia în această dimineaţă. Înţelege-mă, Verena. Nu pot continua să lucrez la uzină. Relaţiile pe care le avea Johnny cu această întreprindere.
— Ce relaţii? izbucni Verena, ridicând furioasă o sprânceană.
— Sir Alaric era sponsorul său. Succesele lui Johnny asigurau o publicitate meritată pneurilor produse de firma sa. Dar nu este numai asta. Sir Alaric îl considera protejatul lui. Cât despre muncitori, pur şi simplu îl adorau.
Sue se încovoie tristă, cu bucata de pâine neterminată în mână.
— Privirile pe furiş, tăcerea lor. Nu este de suportat să te simţi vârât astfel în carantină.
— Imaginaţia îţi joacă feste! protestă Verena.
— Poate. Asta nu înseamnă că această ostilitate surdă nu mă consumă. Şi apoi, mă aflu într-o situaţie extrem de incorectă.
Faţă de sir Alaric şi soţia sa, de exemplu, cărora Johnny m-a prezentat. Mă îndoiesc că văd cu ochi buni prezenţa mea în uzină.
— Dacă era cazul – sunt sigură de asta – sir Alaric n-ar fi îndrăznit să ţi-o aducă la cunoştinţă.
Părul blond flutură în jurul frunţii frumos bombate a lui Sue. Ea scutură din cap.
— Prefer să i-o iau înainte. M-am hotărât. Aşa că, dacă ai putea-o convinge pe domnişoara Garstin să rămână.
Verena se ridică brusc şi, cu buzele strânse, într-un puternic zgomot de veselă strânsă, declară ferm:
— Dacă încerci să-mi dictezi comportamentul, îţi pierzi timpul, tânără fată. Nu voi considera liberă camera dumitale, decât când îţi vei închide valizele. Cât despre domnişoara Garstin, ţi-am spus deja, n-o reţin. Ai înţeles?
Cu un gest hotărât, scufundă ceştile murdare în apa cu clăbuc. Un zâmbet slab, deşi recunoscător, se schiţă pe buzele palide ale lui Sue.
— Am înţeles, reluă ca un ecou. Dar nu-mi voi schimba părerea.
***
În lumina pală a dimineţii de mai, muncitorii se îndreptau cu sutele spre uzinele lor. Timp de două decenii, Valley Creadon – mic târg liniştit din vest – se transformase într-un complex industrial înfloritor, în care Valley Rubber constituia una dintre cele mai frumoase bijuterii.
Recent modernizată, uzina realiza o cifră de afaceri mai mult decât onorabilă şi angajase aproximativ trei mii de persoane.
Cocoţat pe malul nordic al Creadului, High Creadon – cartierul rezidenţial – păstra distanţa. Sue nu se gândise niciodată să muncească într-o zi la Valley Rubber. Cu atât mai puţin îşi imaginase că Greycourts, casa în care se născuse şi în care fratele său Lance îşi instalase cabinetul veterinar, putea să cadă în mâinile acestei firme.
Când, într-o dimineaţă de iarnă, Lance murise în urma unei căderi de pe cal, pe un drum cu polei, colonelul Nightingale fu obligat să cedeze clientela fiului său unui confrate care se afla în acelaşi timp în fruntea proprietăţii.
Colonelul rămăsese văduv când Sue avea de-abia cincisprezece ani. Închirie un bungalou modest, la Valley Creadon, în care trăi în mod meschin până la moarte, care surveni în anul în care Sue era în stagiu la C.H.U. Din Spa. Câteva luni mai târziu, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, obţinea diploma de infirmieră de stat şi hotăra să lucreze în industrie. Din întâmplare, zări într-un ziar o notiţă despre vânzarea Greycourtsului, firmei Valley Rubber Ltd. Firma intenţiona să transforme domeniul în centru de petrecere a timpului liber, pentru personalul său. Se vorbea că se va săpa o piscină şi se vor amenaja terenuri de tenis. Lucrările vor începe în scurt timp.
Sue primi vestea cu o anumită uşurare. Tatăl său nu va vedea ciocanele demolatorilor abătându-se asupra pietrelor încărcate de amintiri. Cât despre ea, nu va mai suferi chinul de-a constata că locuinţa strămoşească va cădea pradă timpului, cât şi vandalilor. O neaşteptată dorinţă de a revedea acel loc drag, puse stăpânire pe ea.
În urmă cu optsprezece luni, într-o sâmbătă întunecată de noiembrie, privise aşadar împrejmuirea ostilă a antreprenorilor. Aleea centrală devenise o crevasă, peluzele erau acoperite cu utilaje ameninţătoare. Şefii de şantier se instalaseră. Goana după câştig putea începe.
Cu lacrimi în ochi, Sue o luă la fugă, luând-o pe una dintre scările de piatră care, în High Creadon, constituiau tot atâtea scurtături ce permiteau coborârea spre râu.
Dusă de elan, ratase o treaptă, alunecase pe un covor vâscos de frunze putrezite şi aterizase la picioarele lui Johnny Dacre. Repede, acesta îi întinse o mână pentru a o ajuta şi-i adresă un zâmbet irezistibil, căruia ea nu-i rezistă.
Johnny se întoarse din drum, pentru a o însoţi. Sue îl recunoscuse imediat. Ziarele publicaseră cu regularitate fotografia pilotului la volanul bolizilor să-i succesivi. La capătul plimbării şi a disperării sale, Sue se află curând pe cale să-i dezvăluie numele său.
— Nu vă neliniştiţi, o calmase el, pe un ton degajat. Îl cunosc foarte bine pe sir Alaric. De altfel, locuiesc acum la el. Vreţi să-l întâlniţi? Este uşor. Până atunci, ce aţi spune de o ceaşcă de ceai?
Sue acceptase. Autocarul care o adusese la Spa, nu pleca decât peste o oră. Se instalară şi discutară. Cu o grabă pe care ar fi considerat-o inacceptabilă la altul, Johnny întinse blând mâna spre ea, atingându-i uşor cu un deget tâmpla dreaptă, tâmpla stângă, apoi bărbia.
— Triunghiular, rosti cu seriozitate. Ciudată faţă. Atât de frumoasă, atât de fină. O adevărată mică inimă.
Sue îşi simţi pulsul accelerându-se discret, dar nu spuse niciun cuvânt.
Acestei prime întâlniri îi urmară repede altele. Johnny îi făcea curte pe faţă. O voce interioară o îndemna pe Sue la prudenţă. Dar cum să reziste acţiunii dusă repede de Johnny, care pregătit de luptă, pornise la atac? Mai târziu, Sue se duse să-şi caute de lucru. Nimic nu trebuia s-o împiedice să-l vadă pe Johnny, atâta timp cât era în Valley Creadon. Îi fu prezentată lui sir Alaric Chase care-i inspiră imediat simpatie – ca şi celei de-a doua soţii seducătoare, Sybil, care nu-i inspiră nimic pozitiv, în acel moment. Când sir Alaric îi oferi postul de infirmieră, care era vacant, la centrul medical din Valley Rubber, îl acceptă cu entuziasm.
Toate acestea se petrecuseră la începutul ultimei primăveri. Johnny plecă să facă un stagiu de nouă luni, pentru a testa o nouă maşină. Sue nu-l însoţi. Rămânea departe de circuite, refuzând să-l vadă alergând. De Crăciun, se logodiră foarte oficial. Johnny petrecu aproape toată primăvara la Brynston Place, la sir Alaric, unde stabiliseră că vor celebra nunta, în toamna următoare.
La începutul lui aprilie, Johnny se duse la Londra, pentru a participa la o emisiune televizată, pe care Sue o urmări cu o plăcută emoţie. A doua zi dimineaţă, zâmbindu-i poştaşului, era departe să bănuiască ce se ascundea în plicul banal pe care i-l întinse.
„C. Cea dragă”, citi Sue, cu ochii rotunjiţi de uimire. Scrisoarea era scurtă, banală, dar explicită. Sue se simţi albindu-se la faţă. Oare ce ar spune „C. Cea dragă” primind o scrisoare destinată „Inimioarei?”
Johnny se întoarse din capitală a doua zi seara. Fără o vorbă, cu un gest pe care Sue îl considera inevitabil melodramatic, îi întinse biletul, îl văzu citindu-l şi pălind. Avu bunul simţ să nu nege şi-i propuse lui Sue să-i redea libertatea. Dezolat, recunoscu că „C. Cea dragă”, o înlocuise de un anumit timp pe „Inimioară” în afecţiunea sa. Situaţia era mai mult decât delicată, deoarece „C” era căsătorită. Johnny o făcu pe Sue să jure că va ţine secretă cauza despărţirii lor. Oare cum ar fi putut ea să prevadă consecinţele unei asemenea promisiuni? O săptămână mai târziu, Johnny murea în probele de pe circuitul de la Sardoux, iar Sue se afla pradă răutăţii publice. Că nişte străini se amestecau în viaţa sa personală, făcând-o publică, fusese cu siguranţă o suferinţă, dar interesul li se toci relativ repede. Ceea ce-o rănise în special şi încă o mai rănea – după cum îi explicase Verenei – era ostilitatea latentă a prietenilor şi cunoştinţelor fostului logodnic. Toate acestea pentru că, victimă a cuvântului dat, nu se putea disculpa fără a pune în cauză o misterioasă necunoscută, a cărei reputaţie fusese de acord s-o apere.
La puţin timp după angajarea la uzină, Sue înţelese că ceea ce se aştepta de la o infirmieră în mediul industrial, era să fie polivalentă. Pacienţii nu veneau numai pentru a-şi trata arsurile, sau entorsele. Veneau foarte des cu probleme personale sau de familie. „În această meserie”, îi mărturisise colega sa Cora Barent, „trebuie să fii în stare să joci toate rolurile: asistentă socială, consilier conjugal, psiholog”.
După moartea lui Johnny, nu i se mai destăinuiau lui Sue, în timp ce continuau să i se plângă Corei. Sue văzu în această bruscă discreţie o formă de discriminare. Personalul din Valley Rubber alesese acest mod de a-i arăta dezaprobarea.
Ca pentru a face şi mai urâcioase aceste presupuneri, acea dimineaţă de luni se desfăşură în cea mai posomorâtă izolare. Din fericire, avea de verificat stocurile de pansamente şi medicamente! Pe neaşteptate, ţârâitul telefonului o întrerupse din această sarcină de rutină. Sue recunoscu înfiorată vocea tonică a lui Glenn Fraser.
— Domnişoara Nightingale? Puteţi veni în biroul meu? Mai întâi, o întrebare: care este procedura obişnuită când trebuie să lipsiţi şi să lăsaţi infirmeria pustie?
— Îi cer centralistei să-mi transmită înştiinţările în serviciul unde sunt chemată.
— Ei bine, faceţi-o. Vă aştept.
Această convocare venea la fix. Cu prima ocazie, îi va putea prezenta demisia celui în drept.
Ciocăni nervoasă la uşa noului patron. O placă făcea cunoscut cu caracter îngrijit: „Glenn Fraser. Serviciul Personal”.
Ocazia aşteptată nu întârzie să apară. La capătul unei expuneri frapante referitoare la normele de pensionare, dinamicul înlocuitor al ştersului domn Parker, îi ceru părerea.
— Aceste baremuri noi vor întruni sufragiile tuturor, conveni Sue roşind. Din nefericire, eu nu voi mai fi aici pentru a vă ajuta să le puneţi în practică. Demisionez.
În tăcerea grea care se lăsă brusc în încăperea luminoasă, se putea auzi remarca:
— Iată o veste dezolantă. Şi eu care mă bazam atât de mult pe dumneavoastră! Presupun că aveţi motive!
— Motive personale! Dacă evenimentele şi-ar fi urmat cursul normal, n-aş fi părăsit compania înainte de a mă căsători.
Glenn Fraser aruncă, pe furiş, o privire spre degetul inelar de la mâna stângă a lui Sue.
— Vreţi într-adevăr să plecaţi? insistă.
— Îndată ce voi încheia preavizul.
— De ce?
Brutalitatea întrebării o descumpăni. Pentru că tăcea, el reluă:
— Am citit şi eu ziarele. Presa nu v-a menajat în ultimul timp. Spuneţi-mi, dacă nu sunt indiscret, aţi găsit un alt angajament? Mai interesant? Mai bine plătit?
— Nu, bâigui Sue. Nici măcar n-am început încă să caut altceva. Voi pleca, pentru că nu pot continua să trăiesc aici, unde mă cunoaşte toată lumea. Înţelegeţi cu siguranţă de ce.
— Ar trebui? Şi totuşi, vă mărturisesc că nu. Aţi ţinut piept cu toată puterea furtunii, de ce nu continuaţi?
— Pentru că-mi este greu să mă prefac că ignor ostilitatea mocnită la adresa mea. Prietenii nu-mi spun nimic, dar tăcerea le este mai elocventă decât un discurs lung.
— Le citiţi gândurile?
— Aceste lucruri se simt. Le-aţi simţi şi dumneavoastră în locul meu.
Maxilarele directorului personalului se încordară. Rosti răspicat şi accentuat:
— Dacă aş avea conştiinţa curată, puţin mi-ar păsa de această animozitate confuză şi aş continua să trăiesc la fel ca în trecut. Fără să-mi schimb cu nimic obiceiurile. Înţelegeţi ce vreau să spun?
— Da, bâigui Sue în şoaptă.
Era prima dată, de la moartea lui Johnny, când cineva îndrăznea să abordeze în mod direct subiectul cu ea. Sue simţi o neaşteptată nevoie de a se destăinui unei persoane înţelegătoare. Respectul pentru cuvântul dat, o reţinu în ultima clipă.
— Cred că prezenţa mea aici pune pe toată lumea în încurcătură, mărturisi cu greu. Oamenii mă evită. Se eschivează.
— Poate îi impresionează demnitatea dumneavoastră, se hazardă interlocutorul său. Cu siguranţă, ar prefera să vă audă lamentându-vă şi cerşind semne de simpatie. Vreţi să ştiţi care este atitudinea lui sir Alaric în această poveste lamentabilă? Mi-a oferit o versiune a faptelor, neprelucrată şi fără înflorituri. Cred că pot spune, fără să mă hazardez, că respectă motivele care v-au condus la despărţirea de Dacre. Acum, locuiesc la el şi într-o seară am evocat această problemă. Ascultaţi, domnişoară Nightingale, am să vă fac o propunere.
Împingându-şi fotoliul, Glenn Fraser se ridică şi, dominând-o cu statura lui înaltă, continuă:
— Mai rămâneţi aici şase luni. Şi dacă, după acest răgaz, sunteţi încă hotărâtă să ne părăsiţi, vom regla modalităţile plecării dumneavoastră. Ce spuneţi de asta?
Sue îşi muşcă buzele.
— Eu. Îmi puteţi lăsa timp de gândire?
— Desigur. Reveniţi în.
Soneria stridentă a telefonului îi întrerupse fraza. Ridică receptorul.
— El însuşi! Este aici. Unde? Imediat.
Închise repede şi se întoarse spre vizitatoare.
— Un apel dintr-un atelier, în legătură cu un ars. Un anume Close. Sunteţi chemată de urgenţă. Să mergem să luăm trusa medicală, vă însoţesc.
Se avântară în mare grabă pe culoar, schimbară direcţia şi ajunseră la serviciul medical. În timp ce Sue aduna repede cele necesare, Glenn Fraser luă o brancardă şi nişte pături.
— Sper că s-au gândit să cheme o ambulanţă, făcu Sue, neliniştită.
Sosind în atelier, fură literalmente asaltaţi de zgomotul, căldura sufocantă şi mirosurile care provocau greaţă. Un şef de echipă le indică un grup mic, masat în jurul unei persoane care zăcea cu faţa şi braţele complet atinse. Sue se ghemui repede, în timp ce cercul spectatorilor se dădu înapoi. Rănitul clipi din pleoape şi leşină. Sue începu să lucreze, cu dinţii strânşi.
— Ce s-a întâmplat? întrebă pe deasupra ei vocea fermă a lui Glenn Fraser.
— Şi-a murdărit mâneca de vaselină, reparând un aparat. S-a dus jos să-i ceară lui Jones să i-o cureţe cu benzină.
— Dar este absolut împotriva regulamentului! îl întrerupse tăios Glenn.
— Da, domnule, fu de acord martorul. Apoi s-a apropiat de Gainham, care-şi manevra aparatul de sudură. Au schimbat două vorbe şi atunci s-a produs incidentul. O scânteie şi hop! halatul i-a luat foc.
— N-aveţi extinctoare în apropierea locurilor de sudură?
— Ba da, domnule, interveni unul dintre colegi. Chiar Stone l-a stropit cu zăpadă carbonică.
Cu un genunchi pe pământ, Glenn Fraser i se adresă infirmierei:
— Tocmai s-a adus ceai. Vreţi să-l faceţi să bea o înghiţitură?
— Nu, şi-a pierdut cunoştinţa.
Ridicând capul, Sue i se adresă şefului de echipă:
— Aţi chemat o ambulanţă?
Privirea bărbatului o ocoli şi se aţinti asupra trăsăturilor energice ale patronului.
— Nu va întârzia, domnule.
Glenn Fraser solicită părerea lui Sue.
— Credeţi că-l pot transporta, domnişoară Nightingale?
— Încercăm.
Directivele date de Sue fură urmate întocmai şi în linişte. Se îndreptară în procesiune spre ambulanţa ale cărei uşi larg deschise erau gata să-şi primească încărcătura. Rănitul fu culcat cu precauţie. Pleoapele i se ridicară cu greu şi cu mâna validă o reţinu pe Sue de mâneca halatului alb.
— Îmi pare rău, domnişoară Nightingale. M-am comportat ca un mare prost! Mulţumesc.
Rictusul apărut pe chipul umflat se transformă într-o grimasă grotescă şi insuportabilă. Bărbatului i se crispă toată faţa şi-şi pierdu din nou cunoştinţa. Cu siguranţă, nu simţi apăsarea liniştitoare a palmei lui Sue pe a sa şi nici nu avu timp să vadă zâmbetul pe care aceasta i-l adresase. Uşile vehiculului se închiseră după cel rănit. Adunaţi ciorchine, colegii săi priviră ambulanţa demarând.
— Va trebui anunţată soţia sa, domnule, mormăi şeful de echipă.
— Foarte bine, îşi dădu cu părerea Glenn Fraser. Dacă va fi nevoie, îi voi pune la dispoziţie o maşină a uzinei, pentru a se putea duce la căpătâiul soţului.
— Mulţumesc, domnule. Ne veţi ţine la curent? Grainham, sudorul, se consumă.
— Îndată ce voi avea veşti, vă voi suna. Sunteţi gata, domnişoară? Să mergem.
Sue fu însoţită de patron până la infirmerie. După ce promise să-i trimită secretara, aduse el însuşi dosarul rănitului, pentru ca ea să poată nota acolo un raport asupra accidentului. Ca şi când relua cât se poate de firesc firul conversaţiei, spuse brusc:
— Ştiu foarte bine de ce vă loviţi în relaţiile de muncă. Şi am avut ocazia să constat că sunteţi apreciată.
— Faceţi aluzie la mulţumirile domnului Close? Cred că erau complet impersonale. Le-ar fi adresat la fel de bine domnişoarei Brent, dacă era de serviciu.
— Dumneavoastră sunteţi cea căreia îi mulţumea, insistă Glenn Fraser uşor iritat. Nu mă contraziceţi!
Se lăsă o tăcere calmă. Sue îşi strânse cu nervozitate documentele, cu degete crispate.
— Ei bine, reluă Glenn Fraser cu o notă de provocare în voce, aveţi încă nevoie de un răgaz de gândire?
Sue ridică bărbia cu îndrăzneală.
— Nu. Vă accept propunerea.
Mâna lui Glenn Fraser se aşeză o fracţiune de secundă pe umărul plăpând, pe care-l apăsă imperceptibil.
— Perfect! Cred că nu veţi regreta.
Capitolul 2
A doua zi dimineaţă, Sue găsi un bilet de la Cora Brent, pus la vedere, pe maşina de scris.
„De schimbat pansamentul pe care l-am făcut ieri după-amiază unui tânăr nou. Am consemnat amănuntele şi datele personale în registru”.
Adolescentul îi era complet necunoscut lui Sue. Cu privirea îndrăzneaţă, în spatele unui breton în dezordine, acesta scoase un lung fluierat expresiv văzând-o.
— Dumnezeule! exclamă. Sunteţi colega domnişoarei Brent? Şi eu sunt din Spa. Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră.
Sue se încordă. Clipirea naivă din ochi a tânărului bărbat, zâmbetul copilăresc, o liniştiră totuşi.
— Este adevărat că vă numiţi Nightingale? o întrebă el cu o oarecare senzualitate. Doamna cu lampa şi restul?
— Este într-adevăr numele meu, acceptă Sue. Dar mă te-am că similitudinea se opreşte aici! De ce te interesează atât de mult ilustra mea omonimă?
— La un joc televizat, a fost cineva care a câştigat o carabină povestind tot ce ştia despre această Florence Nightingale. Cu lampa sa, care lumina slab, străbătea câmpurile de luptă, pentru a da ajutor răniţilor. Se pare chiar că, datorită ei, s-a înfiinţat Crucea Roşie, încheie cu mândrie tânărul Arty Cramphorn, umflându-se în pene.
O uşoară dorinţă de a pufni în râs puse stăpânire pe Sue, dar se aplecă peste pansamentul înnegrit şi-l scoase pentru a examina palma rănită.
— Frumos, nu-i aşa? făcu pe grozavul rănitul.
— Cum s-a întâmplat?
— O îmbrânceală în timpul pauzei de ceai. Am alunecat pe solul unsuros şi am aterizat pe nişte cioburi de sticlă. Un termos care se spărsese din greşeală. Sper că domnişoara Brent a reuşit să extragă toate fragmentele care se înfipseseră în mână. Nu doresc să mor dintr-o infecţie.
— Mi-e teamă că nu ţi se va întâmpla nimic atât de melodramatic, îl ironiză cu drăgălăşenie Sue. Domnişoara Brent şi-a făcut treaba cum nu se poate mai corect.
Sue scufundă degetele rănitului într-un lighean cu lichid antiseptic, ordonându-i să le lase acolo câteva clipe şi se grăbi în încăperea vecină, unde pe un pat se odihnea un angajat al serviciului de contabilitate, care suferea de sângerări de nas.
La întoarcerea în infirmerie, îl găsi pe Arty exagerat de ţeapăn. În jurul recipientului, o pată umedă şi suspectă îi reţinu atenţia. Arty mărturisi candid că, în lipsa sa făcuse un tur prin încăpere şi încheie firesc:
— Aveţi bilet pentru serata de inaugurare a Centrului de petrecere a timpului liber, domnişoară?
— Da, consimţi Sue. Şi dumneata?
Faţa ca de păpuşă luă o expresie comică, de ciudă.
— Nu.
— Păcat! îl compătimi Sue. Cum Greycourts nu putea primi trei mii de angajaţi ai uzinei, trebuia să se găsească un mijloc de triere. Tragerea la sorţi este o metodă care dă rezultate.
— Ştiu, se lamentă el. La acest joc, am pierdut întotdeauna!
— Îţi doreşti atât de mult să mergi acolo?
— Îi promisesem logodnicei mele că vom merge, îi explică tânărul, cu un aer posomorât. Un bilet dă drept de intrare la două persoane.
— Vă veţi duce acolo într-o zi, făcu Sue pentru a-l consola. Toată săptămâna care va urma inaugurării Centrului va avea loc o operaţiune „uşi deschise”.
— Va trebui să se resemneze, aşa îmi închipui, încheie Arty pe un ton trist.
Sue termină de bandajat palma pacientului.
— Nu uita să porţi mănuşi de lucru peste bandaj şi să vii să te văd mâine. De preferat, de bunăvoie! Ca să nu-ţi trimit somaţii prin telefon. Ai înţeles?
— Am înţeles, mormăi adolescentul, revoltându-se de formă, dar, de fapt, încântat că se ocupă atât de bine de el.
— Ţine, până nu uit, adăugă Sue pe un ton indiferent, ia ăsta.
Ochii căprui se luminară de plăcere.
— Dar. Este biletul dumneavoastră, domnişoară!
— Primeşte-l, eu nu voi merge la această serată.
— Oh! făcu Arty, neîncrezător. Spuneţi asta pentru că m-aţi auzit lamentându-mă.
— Preferi să-l rup în bucăţi, sau să-l dau altcuiva?
Chipul, încă de copil, se crispă ca urmare a unei lupte interioare.
— Adevărat? Nu este pentru a-mi face plăcere?
— N-aveam intenţia să asist la gala de deschidere, reluă Sue, rostind vorbele răspicat.
— În acest caz, sunt de acord! Accept! Mii de mulţumiri, domnişoară!
Cu un zâmbet fericit, tânărul se năpusti spre uşă, abia reuşind să-l evite pe Glenn Fraser, care intra şi dispăru cu zgomot pe culoar.
— Ce râvnă de muncă! ironiză Glenn. Credeam că aceste alergări în galop sunt rezervate orelor de ieşire! Cine este? Ce voia?
Sue prezentă succint incidentul care-l adusese în vizită pe impetuosul Arty.
— Nimic grav, încheie. Mi-ar plăcea totuşi ca, înainte de a se gândi la o îmbrânceală, să se asigure toţi că solul nu este acoperit cu cioburi periculoase!
Fraser încuviinţă.
— Evident. O fire nebunatică, un sol unsuros, cioburi de sticlă şi iată adunate toate ingredientele ce pot provoca un accident de muncă, altă dată mai serios decât acesta. Am cercetat dosarele, se pare că Valley Rubber plăteşte un greu tribut.
— Ar putea fi mai rău, exclamă Sue, cu un aer agresiv. Munca la cauciuc este foarte periculoasă, datorită căldurii la care este supus materialul.
— Ştiu, făcu Glenn Fraser împăciuitor. Şi vă previn, am intenţia să lansez o campanie de incitare la respectarea strictă a normelor de securitate. Să luăm cazul domnului Close, cel care s-a ars ieri.
— Aţi primit veşti? îl întrerupse Sue cu nerăbdare.
— Tocmai veneam să vi le comunic. A petrecut o noapte liniştită şi este în afară de pericol. Medicii sunt foarte optimişti în ceea ce-l priveşte. A scăpat uşor! Dacă ar fi fost puţin mai prudent. În sfârşit, inutil să comentăm. Apropo, făcu Fraser, fără o trecere evidentă, am văzut că sunteţi pe lista celor care au tras bilet pentru serata de inaugurare. Sper că veţi merge acolo?
Sue scutură din cap.
— Nu.
— De ce? Aveţi deja alt program?
Sue n-avu curajul să mintă.
— I-am făcut cadou biletul tânărului Cramphorn.
— Înţeleg, făcu Glenn Fraser serios.
Adăugă, gânditor:
— Vă gândiţi că acele şase luni vor consta doar în a ponta la uzină?
— Nu mă gândeam să particip la mondenităţi, recunoscu Sue, împotriva voinţei sale.
— În privinţa asta, vă înşelaţi! exclamă interlocutorul său. Oare nu înţelegeţi că această invitaţie este ocazia visată de a recunoaşte în faţa tuturor că nu pledaţi vinovată într-un proces pe care nimeni n-ar trebui să vi-l intenteze?
Sue urmărea cu degetul arătător conturul familiar al maşinii de scris.
— Mă consideraţi laşă? se auzi întrebând, cu o voce subţire, pe care nu şi-o recunoscu. După dumneavoastră, ar trebui să înfrunt haita „semenilor” mei, mistuiţi de o curiozitate bolnăvicioasă?
— Dumneavoastră sunteţi bolnăvicioasă! exclamă Fraser nemilos.
Sue se încovoie vizibil. Remarcând asta, adversarul său adăugă, hotărât să profite de avantaj:
— Perfect! Sunt pentru tratamentele şoc! Este timpul să vă stăpâniţi această manie a persecuţiei pe care vă place s-o cultivaţi. Dar pentru a reveni la subiectul nostru, aş reuşi să vă conving să vă reconsideraţi hotărârea?
— Da, bâigui Sue. Dar este prea târziu. Ştiţi bine că nu mai am invitaţie.
Se lăsă tăcerea.
— Este foarte simplu, spuse Glenn Fraser cu cel mai mare calm. Însoţiţi-mă.
— Eu. Rămase Sue cu gura căscată. Să vă însoţesc?
— De ce nu? Instinctul îmi spune că exageraţi ostilitatea îndreptată împotriva dumneavoastră. M-am grăbit să-mi formez o părere în privinţa asta. În plus, pentru debutul meu în societate, mi-ar plăcea să fiu sprijinit de cineva pentru care acest microcrosm nu are secrete. La ce oră pot trece să vă iau şi de unde?
Această întrebare directă înlătură ultimele ezitări ale lui Sue. Dându-i adresa, se întrebă vag, de ce, pentru prima dată de la dispariţia tragică a lui Johnny, încerca sentimentul că i se luase o greutate de pe inimă.
***
În general, Sue mânca de prânz la cantină, ceea ce-i permitea să fie acasă la ora două şi jumătate. În acea zi, având de făcut cumpărături, se întoarse cu o oră mai târziu faţă de programul obişnuit. Mare-i fu mirarea, când observă la cotitura bulevardului o anumită maşină lungă, parcată în faţa casei gazdei sale.
Un fior de teamă o străbătu, când coborî de pe motoretă. Oare ce făcea aici Sybil Chase? Aceasta părăsi scaunul şoferului şi trânti portiera cu putere.
— Trebuie să-ţi vorbesc, exclamă în mod direct şi pe un ton vexat. Te aştept de secole. Oare unde ai fost?
Uluită de asprimea primirii, Sue se auzi proferând nişte scuze:
— La ieşire, am trecut pe la autoservire. Intraţi, vă rog.
Dându-se într-o parte, îşi lăsă vizitatoarea să pătrundă în salonul puţin bombastic al Venenei.
— Ei bine, Sue Nightingale! exclamă lady Chase cu o voce ascuţită. Ai terminat să te joci cu mine de-a şoarecele şi pisica? Oare ce vrei până la urmă? Bani? câţi, pentru a dispărea?
Pe chipul lui Sue se zugrăvea stupoarea. Ca hipnotizată, o privea pe lady Chase, instalată în faţa ei, cu toată aroganţa pe care i-o confereau frumuseţea şi averea. Se putea imagina o creatură feminină mai bine făcută, mai seducătoare? Sue o măsura cu o admiraţie copleşitoare. Buclele dese şi mătăsoase, acaju închis, îi cădeau pe umerii plini. Ochii migdalaţi dădeau trăsăturilor sale ceva exotic şi de o nesfârşită voluptate. Gura, delicat conturată, era subliniată cu un roz uşor. Lăsată de-o mână nerăbdătoare, etola de vizon pastel, zăcea grămadă pe un scaun. Deţinătoarea unei asemenea perfecţiuni se proptise în mijlocul încăperii înguste; pe silueta regească se mula o rochie de culoare grej, a cărei simplitate monahală reuşea foarte greu să-i ascundă formele.
Sue nu simţise niciodată simpatie pentru ea şi asta era reciproc. Totuşi, nimic n-o pregătise pentru această declaraţie ofensatoare şi confuză.
Lovind imperceptibil cu vârful unui pantof cu toc înalt, prea ascuţit pentru a fi cu adevărat comod, Sybil Chase repetă incredibila întrebare:
— Ei bine, ce doreşti? Răspunde!
Simţindu-şi picioarele muindu-se, Sue se prăbuşi pe un scaun, convinsă că visa. Pe un ton care se voia politicos, îngăimă:
— Nu înţeleg. S-ar spune că încercaţi să mă cumpăraţi, sau să mă ameninţaţi, lady Chase. Sau amândouă.
— Exact asta este, încerc să te cumpăr.
— Dar. De ce? se miră cu durere Sue.
— „De ce?” reluă Sybil Chase, imitând cu răutate aerul înspăimântat al interlocutoarei. Nu-mi fac nicio iluzie! Nu din nobleţe ai trecut sub tăcere legătura mea cu Johnny Dacre. Ci pentru că aveai gânduri ascunse. Ca cel de a-ţi vinde discreţia, de exemplu. Spune-mi preţul dumitale, eu voi plăti, dar cu o condiţie: să părăseşti Valley Rubber şi regiunea, o dată pentru totdeauna.
„Nu este posibil, îşi repeta cu nervozitate Sue, uluită. Este un coşmar. Mă voi trezi!”
— Vă asigur că nu înţeleg nicio vorbă din acest discurs, făcu ea, cu voce tare şi tremurătoare. Am păstrat tăcerea, pentru că i-am dat cuvântul lui Johnny să nu spun nimic ziariştilor.
Mi-am ţinut promisiunea şi toată lumea a crezut că mă aflam la originea despărţirii noastre, în timp ce realitatea era cu totul alta. Johnny a fost cel care mi-a cerut să-i redau libertatea. Tocmai descoperisem că era îndrăgostit de o altă femeie, o femeie căsătorită. Dacă n-ar fi avut acel accident, s-ar fi căsătorit imediat ce s-ar fi pronunţat divorţul ei. Când a murit, n-am vrut ca numele să-i fie amestecat într-o poveste josnică. Iată, ştiţi totul.
Sybil Chase strânse buzele.
— În punctul în care ne aflăm, să încetăm să minţim! „O femeie căsătorită!” Nu-i aşa că eu sunt? Şi sunt cauza despărţirii voastre. Mi-a spus-o Johnny.
— Nu! strigă Sue, cu vehemenţă. Ne-am despărţit după ce am primit o scrisoare de dragoste scrisă de mâna lui şi destinată unei anume „C”.
— „C?” exclamă Sybil cu o violenţă stăpânită. Evident, nu poţi înţelege. În joacă, Johnny mă numea Circe. Spunea că am venit pe pământ pentru a vrăji bărbaţii. N-ai încercat să afli cine putea fi această misterioasă „C”?
— Nu i-am pus nicio întrebare, iar el nu şi-a manifestat dorinţa de a mă informa. Nimic în acea scrisoare nu era de natură să-mi descopere identitatea sa. Vorbind despre „C”, Johnny spunea „ea”, atâta tot. N-am vrut să-l supun unui interogatoriu. Găseam o oarecare consolare în a nu-mi cunoaşte rivala, a cărei iniţială credeam că este de la prenumele său. O. Mizerabilă literă a alfabetului, nu avea importanţă, era uşor de ignorat. Nu era ca o persoană în carne şi oase. Oricum, aş fi aflat într-o zi. Adevărul ar fi ieşit la lumină. Nu bănuiam că nu-l voi mai vedea niciodată şi că, legată de promisiunea mea, „C” va rămâne la adăpost de scandalul care mă va compromite exclusiv şi în mod ruşinos.
Sybil Chase lăsă să treacă o clipă de tăcere, înainte de a continua:
— Cine ţi-a cerut să te laşi împroşcată de dispreţul general, fără să reacţionezi? Ţi-ar fi fost suficient să-i mărturiseşti unui ziarist că era o altă femeie în cauză şi mulţimea ţi-ar fi arătat simpatia sa debordantă! într-un fel sau altul, ai descoperit că eu eram misterioasa „C”. Din acest motiv, te-ai încăpăţânat să nu te mişti de aici, înghiţind calmă toate bobârnacele calomniei şi aşteptând momentul să mă amesteci. Te-ai amuzat făcând suspansul să dureze! Ţineai să te răzbuni! Dar n-am nervi de oţel, am cedat. Ce intenţionezi să faci, acum?
Sue îşi stăpâni cu mare greutate o scuturătură de dezgust. Hotărât lucru, această zeiţă împroşca nişte grozăvii.
— Vă repet, nu ştiam de legătura dumneavoastră cu Johnny. De altfel, ieri mi-am prezentat demisia domnului Fraser.
— Ştiu, o asigură Sybil cu duşmănie. Am vorbit despre asta, aseară la masă. Poate n-a fost decât o lovitură îndrăzneaţă din partea dumitale. Erai convinsă probabil că va încerca să te reţină. Totuşi, dacă este adevărat că nu ştiai de mine, asta înseamnă.
— Exact! o întrerupse Sue. Asta înseamnă că dacă n-aţi fi venit să mă căutaţi, n-aş fi ştiut nimic niciodată.
— Totuşi, se încăpăţână Sybil, Johnny m-a lăsat să înţeleg că eşti la curent! înainte de plecarea la Sardoux, mi-a mărturisit că v-aţi despărţit şi în acel moment, nenorocitul a făcut imprudenţa să sugereze că, pentru mine, era timpul să-l părăsesc pe Alaric, pentru a trăi cu el! Ce inepţie! Bineînţeles, i-am râs în nas.
Sue deveni brusc albă ca varul.
— I-aţi... râs în nas? Dar era convins că „C” îl iubea la fel de mult cum o iubea el!
O strâmbătură neplăcută crispă trăsăturile lui Sybil.
— Bărbaţii au talentul de a se amăgi singuri, draga mea! Niciodată n-am simţit nici cel mai mic început de dragoste pentru Johnny. Dacă vrei să-ţi spun pe şleau, era la îndemână. În timp ce dumneata erai aplecată asupra răniţilor şi Alaric asupra dosarelor, l-am considerat. Amuzant. Evident, înainte de a începe să ia această poveste în serios.
— Pentru dumneavoastră, această legătură nu a fost decât o aventură galantă. Nu sunteţi una dintre acele soţii nefericite, iar Johnny n-a fost decât un divertisment. Şi pentru asta, mi l-aţi răpit. Iar când s-a îndrăgostit de dumneavoastră, i-aţi râs în nas! Este monstruos! izbucni Sue, cu ochii scânteind.
— Ai fi preferat să-l asigur de afecţiunea mea neclintită? o înţepă Sybil. Sau să mă topesc de dragoste şi de recunoştinţă, că l-ai părăsit pentru a mi se consacra? Nu fi proastă! De altfel, dacă asta te poate consola, să ştii că a plecat ameninţându-mă. Da! Cu mâna pe clanţa uşii, mi-a spus: „Nu mi-ar plăcea să fiu în locul tău, în ziua în care te vei afla faţă în faţă cu Sue”. Sau ceva similar. Am dedus imediat că te-a făcut confidenta sa. Sub un pretext oarecare, a refuzat să-şi petreacă noaptea sub acoperişul nostru şi astfel a ieşit din viaţa mea.
„Aşadar, se gândi Sue, dezolată, ultima amintire pe care a luat-o cu el la Sardoux, a fost acel râs crud! Niciun gând pentru mine! Dacă cineva trebuia să se simtă responsabil de accident, ea este, nu eu!” îndoiala şi sentimentul de vinovăţie care o chinuiseră pe Sue, o părăsiră ca prin farmec. Le înlătură pe loc, asemenea unui mantou care nu mai era de sezon. În schimb, durerea pe care i-o pricinuise dispariţia lui Johnny, rămase. Dar ce uşurare să fie nevinovată! Această nouă stare de spirit, o ajută să-şi regăsească generozitatea naturală. Aşa că declară pe un ton mai puţin furios:
— Johnny nu putea să ştie că eram dispusă să închid ochii asupra escapadei sale, dacă se hotăra să se întoarcă la mine. Indiferent de oroarea pe care mi-o inspiră atitudinea pe care aţi avut-o faţă de el şi de soţul dumneavoastră, să ştiţi că, în ceea ce mă priveşte, incidentul este închis. N-aveţi de ce vă teme de mine.
Sybil se îndreptă, arţăgoasă, pe scaun.
— Să nu mă tem de dumneata? făcu ea cu o uimire insultătoare. În timp ce tocmai ţi-am dat ocazia să-mi pătezi reputaţia? Acum, când te ştiu la curent cu toate aceste amănunte, nu mă voi simţi în siguranţă niciodată. Dacă ar afla Alaric. Trebuie să părăseşti regiunea, este singura soluţie. Te voi despăgubi.
Însufleţită de încrederea pe care i-o acordase Glenn Fraser, convinsă brusc că acesta asista, martor nevăzut şi binevoitor, la această scenă degradantă, Sue clătină cu putere capul blond.
— Nu voi dezvălui nimănui ceea ce mi-aţi mărturisit, vă dau cuvântul meu. Dar rămân. N-am intenţia să părăsesc Valley
Rubber, cel puţin pentru moment. Prezenţa mea constituie pentru dumneavoastră o ameninţare? Mă tem că va trebui să vă obişnuiţi cu asta.
