PREFAŢA
N-am intenţionat să dau în Sfârşitul nopţii o continuare la Therese Desqueyroux[1], ci portretul unei femei la apusul vieţii, pe care am mai zugrăvit-o odată în timpul tinereţii sale criminale. Nu e deloc necesar s-o fi cunoscut pe prima Therese, pentru a manifesta interes pentru cea a cărei ultimă dragoste o povestesc aici.
De zece ani, de când, obosită de a trăi în mine, cerea să moară, doream ca moartea să-i fie creştinească; de aceea intitulasem cartea, pe care n-o scrisesem încă, Sfârşitul nopţii, fără să ştiu cum se va sfârşi această noapte: opera terminată risipeşte, în parte, speranţa inclusă în titlu.
Cititorului, care doreşte pe bună dreptate ca orice operă literară să marcheze etapele unei ascensiuni spirituale şi care se va mira poate de această coborâre în infern, unde îl port iarăşi cu mine, vreau să-i reamintesc că eroina aparţine unei perioade a vieţii mele de mult trecute, şi că e martorul unei nelinişti depăşite,
De altfel, deşi scrisesem aceste pagini fără altă intenţie decât aceea de a pune în lumină chipul chinuit al Theresei, astăzi ştiu ce înseamnă de pentru mine şi mai ales ceea ce m-au ajutat să descopăr: puterea cu care sunt înzestrate fiinţele cele mai împovărate de fatalitate, puterea aceea de a spune nu legii care le striveşte. Când Therese, cu o mână şovăitoare, îşi dă la o parte părul de pe fruntea răvăşită, pentru ca băiatul care o adoră să se înspwimânte şi să se îndepărteze de ea, gestul dă semnificaţie întregii cărţi. La fiecare întâlnire, nefericita îl reia, neîncetând să se împotrivească forţei care i-a fost dată, pentru a otrăvi şi a corupe. Dar ea face parte din acea categorie de fiinţe (o imensă familie!), care nu vor ieşi din noapte, decât ieşind din viaţă. Cu o singură condiţie, să nu se împace cu ideea nopţii.
De ce am întrerupt această povestire puţin înainte ca Therese să fie iertată, îngăduindu-i-se astfel împăcarea cerească? Adevărul este că aceste pagini consolatoare au fost scrise şi apoi rupte ’
nu VEDEAM preotul indicat să primească spovedania Theresei. La Roma, am dat peste acest preot, şi astăzi ştiu (poate că odată am să scriu despre lucrul acesta) cum a intrat Therese în lumina morţii.
Roma, Boboteazî, 1935
— Ieşi astă-seară, Anna?
Cu capul înălţat, Therese, îşi privea slujnica.
Costumul-taior pe care i-l dăruise era prea strâmt pentru trupul tânăr şi împlinit al fetei. Anna stătea în picioare în faţa stăpânei.
— Auzi ploaia, fetiţo? Ce-ai să faci afară?
Ar fi vrut s-o reţină, să asculte clinchetul familiar ar farfuriilor mutate dintr-un loc în altul şi cântecul acela de neînţeles al cărui refren alsaciana îl fredona la nesfârşit. În celelalte seri, până la orele zece, Therese se simţea în siguranţă, învăluită de rumoarea aceea pe care o face o fiinţă vie, când este tânără. În primele luni,
Anna locuise în apaihament, într-o cămăruţă liberă. Iar noaptea, stăpână-sa auzea suspine, vorbe nedesluşite de copil care visează, uneori câte un mârâit animalic. Şi chiar când tânăra fată dormea somnul cel mai adânc, Therese îi simţea prezenţa, de parcă ar fi auzit cum circulă sângele prin trupul întins dincolo de perete. Nu era singură; bătăile proprie-i inimi n-o mai înspăimântau.
Sâmbătă seara slujnica ieşea în oraş; Therese rămânea cu ochii deschişi în beznă, ştiind că somnul nu avea s-o cuprindă înainte de înapoierea fetişcanei care, uneori, nu se întorcea decât în zori. Cu toate că niciodată nu i se ceruse socoteală de nimic, într-o bună zi Anna şi-a cărat lucrurile la etajul servitorilor: „ca să hoinărească mai în voie, pricepeţi!“ a zis portăreasa.
Therese a trebuit să se mulţumească cu puţina mângâiere pe care i-o aducea prezenţa Annei până la orele zece. Când fetişcana venea să-i spună bună seara şi să primească dispoziţii pentru ziua următoare, stăpâna se străduia să prelungească discuţia; o întreba despre familia ei: „Avea vreo ştire de la maică-sa?“, dar mai totdeauna fata îi răspundea prin fraze scurte, ca un copil pe care cei mari îl obosesc şi care se grăbeşte să meargă la joacă. Nicio duşmănie, de altfel; ba chiar o pornire afectuoasă. Ceea ce predomina totuşi era acea nepăsare a tinerilor faţă de bunăvoinţa vârstnicilor pe care nu-i pot iubi. Therese dădea târcoale acestui univers ferecat: o ţărancă, o slujnică, pe care o păstra ca pe o bucăţică de pâine neagră în temniţa el, neavând de ales între tânăra fată şi altă fiinţă omenească. De obicei nu stăruia;
şi după ce Anna îi spunea: „îi doresc noapte bună doamnei. Doamna nu mai doreşte nimic?“ Therese se ghemuia în colţul ei aşteptând, ca întotdeauna, cu inima strânsă zgomotul uşii închise.
în această sâmbătă, însă, deşi nu se făcuse ora nouă, Anna părea că se pregăteşte de plecare, cocoţată pe tocurile înalte cu picioarele cam groase, strânse ca într-un corset în pantofii din imitaţie de şopârlă.
— Nu ţi-e teamă de ploaie, fetiţo?
— O! până la metrou, nu-i mult de mers…
— O să-ţi uzi taiorul.
— N-o să stăm pe stradă. Ne ducem la cinema…
— „Ne ducem” — cine?
Ea-i răspunse cu un aer îndărătnic:
— Câţiva prieteni… şi se şi repezi la uşă. Therese o strigă:
— Şi dacă te-aş ruga să rămâi, astă-seară? Nu mă simt prea bine…
îşi asculta, uluită, răsunetul propriilor cuvinte.
Vorbea oare ea? Slujnica bombăni:
— Bine! dacă-i aşa… dar Therese se şi răzgândise:
— Nu, simt că mi-i mai bine… Du-te şi te distrează, fetiţo.
— Doamna doreşte să-i încălzesc laptele?
— Nu, nu. N-am nevoie de nimic. Hai, du-te.
— Doriţi să aprind focul?
Therese îi răspunse că o să-l aprindă singură, dacă i-o fi frig. Se abţinu s-o împingă pe fată de umeri; de data aceasta, zgomotul uşii închise nu numai că nu-i făcu rău, dar îi dădu un sentiment de uşurare. Se privi în oglindă şi rosti cu glas tare: „Ce-i cu tine, Therese?“ Ce se petrecea, oare cu ea? Se umilise astă-seară mai mult decât oricând? Gândul că-şi va petrece de una singură o seară şi o noapte întreagă o făcuse să se agaţe, aşa cum. Proceda întotdeauna, de prima fiinţă răsărită în cale. Să nu fie singură, să aibă cu cine schimba o vorbă, să audă respiraţia unui om tânăr… Atât şi nimic mai mult; dar nici acest lucru nu mai era posibil. Şi, ca întotdeauna, un val de ură urcă din străfundul fiinţei sale: „proasta asta o să-şi frângă repede gâtul şi până la urmă o să facă trotuarul…”
Theresei îi fu ruşine de sentimentul care o stăpânea, îşi scutură capul. Va aprinde focul… Nu pentru că seara de octombrie ar fi fost rece; dar, vorba ceea, focul îţi ţine tovărăşie. Va lua o carte…
cum de nu se gândise să-şi facă rost în timpul după-amiezii de un roman poliţist? Nu suporta nicio altă lectură în afara romanelor poliţiste.
Când era tânără încerca să se regăsească în cărţi şi sublinia cu creionul unele pasaje. Acum nu mai aştepta nimic de la confruntarea cu personajele născocite: toate dispăreau, se pierdeau în propria ei strălucire.
Astă-seară deschise totuşi cu mâna tremurândă biblioteca eu geamuri — aceeaşi care îi mobilase pe vremuri camera ei de fată, la Argelouse, în timpul nevinovăţiei, şi tot aceeaşi care o asistase în zilele când. Proaspăt măritată, starea bărbatului său îi obliga să locuiască în camere separate.
Therese îşi aminteşte cum, timp de câteva zile, ascunsese pacheţelul cu droguri în dosul volumelor
Istoria Consulatului şi a Imperiului… Această mobilă veche şi onestă, tăinuitoare de otravă, complicea crimei sale, martora crimei sale… Cum de-a putut, oare, parcurge un drum atât de lung, de la ferma din Argelouse până la etajul al treilea al casei bătrâneşti de pe strada du Bac? Therese şovăie o clipă, ia cartea, o pune jos, închide biblioteca, se apropie de oglindă.
Îi cade părul ca la bărbaţi; da, are o frunte cheală de om bătrân: „o frunte de gânditor“, rosteşte ea cu glasul şoptit. Dar acesta e singurul semn vizibil de bătrâneţe:\, Când îmi pun pălăria arăt întocmai ca mai înainte. Încă de la douăzeci de ani mi se spunea că n-am vârstă…"
Cele două cute care-i porneau de la nasul prea mic spre colţul buzelor, păreau să fie doar cu puţin mai accentuate decât pe vremuri. Ce-ar fi să iasă-n oraş… La cinema? Nu, ar costa-o prea scump, nu s-ar putea abţine ca apoi să nu bea un păhărel din cafenea în cafenea… începea să facă mici datorii. În Landă treburile mergeau din ce în ce mai prost. Era pentru prima oară când moşia nu mai aducea beneficii. Bărbatul său îi scrisese patru pagini referitoare la acest lucru:
stâlpii de mână nu mai au căutare; englezii îi refuză. Totuşi răririle trebuie făcute pentru că pinii încep să se resimtă. Aceste răriri care altădată produceau, acum costă scump. Preţurile răşinii n-au fost niciodată atât de’ scăzute… încerca să vândă pinii, dar negustorii îi ofereau preţuri derizorii.
Therese îşi păstrase totuşi obiceiurile de altădată; nu putea ieşi în oraş fără să arunce banii ca pe un lest, pentru a se înălţa puţin deasupra acestui vid, pentru a realiza, dacă nu plăcerea, cel puţin ameţeala, abrutizarea. De altfel nu mai avea forţa fizică de a rătăci singură pe străzi.
Cinematograful nu o ajutase niciodată cu nimic, semiîntunericul din sală provocându-i o plictiseală căreia nu putea să-i reziste. Cea mai neînsemnată fiinţă vie căreia, la cafenea, îi urmărea gesturile şi mişcăi’ile o interesa mai mult decât imaginile de pe ecran. Dar ea nu mai avea curajul să se desfete spionându-i pe alţii, pentru că nicăieri nu trecea neobservată. Zadarnic se îmbrăca în culori şterse, zadarnic îşi căuta un loc ferit: în înfăţişarea ei era ceva, nici ea nu ştia ce, care atrăgea atenţia. Sau poate îşi închipuia doar? Oare din pricina chipului neliniştit, a gui’ii acesteia strânse?
în ţinuta sa, pe care o credea corectă şi chiar sobră, stăruia acea vagă dezordine, acea uşoară extravaganţă, a femeilor care încep să îmbătrînească şi care nu mai au pe nimeni care să le dea sfaturi. În copilărie, Therese se distra adesea pe se putea abţine să nu strice pălăriile care i se seama mătuşii Clara, pentru că fata bătrână nu cumpărau, modificându-le după gustul eî. Dar iată că acum Therese se lăsa pradă aceleiaşi manii şi orice-şi punea pe ea, căpăta, fără voia ei, un aspect bizar. Poate că mai târziu va deveni şi ea una din bătrânele acelea ciudate, cu pălării cu pene, care-şi vorbesc singure pe băncile din parcuri, trăgând după de bocceluţa cu zdrenţe vechi.
Nu era conştientă de această ciudăţenie; şi totuşi îşi dădea bine seama că pierduse puterea aceea de care singuraticii nu se pot lipsi — puterea insectelor care împrumută culoarea frunzei şi a scoarţei. De la masa ei, la cafenea sau la restaurant, ani de-a rândul, Therese cercetase în taină fiinţele care n-o vedeau. Ce făcuse oare cu inelul care te face nevăzut? Iată că acum atrage toate privirile, ca animalul străin de turmă.
Aici, cel puţin, între aceşti patru pereţi, cu această podea lăsată, cu acest tavan, pe care dacă şi-ar fi ridicat braţul l-ar fi putut atinge, era sigură că se află la adăpost. Trebuia numai să-şi găsească forţa să rămână în acest spaţiu mărginit.
Or, în seara aceasta, Therese simţea că n-are tăria să stea singură. Era atât de convinsă de acest lucru, încât fu gata să se lase cuprinsă de spaimă. Apropiindu-se din nou de cămin, se privi în oglindă şi cu un gest familiar îşi lăsă degetele să-i alunece încet, de-a lungul obrajilor. Nimic nou nu se petrecea în viaţa ei, în acel moment al zilei,
decât ceea ce se petrecuse întotdeauna: nimic nou…
Nimic. Şi totuşi era sigură că atinsese o limită: ea vagabondul care îşi dă seama că a apucat-o pe un drum care nu duce nicăieri şi care se pierde în întinderea nisipoasă. Fiecare zgomot de afară se izola de forfota umană, căpăta o valoare absolută:
acest claxon de automobil, acest râs femeiesc, acest scârţâit de frână.
Therese înaintă până la fereastră; 6 deschise.
Ploua. Vitrina farmacistului era încă luminată.
Verdele şi roşul unui afiş luceau sub razele unui felinar. Therese se aplecă, măsură cu ochii distanţa până la trotuar. Ai fi zis că cercetează vidul.
Nici măcar umbra curajului de a se arunca în el!
Dar poate că ameţeala… Invoca ameţeala şi se ferea de ea. Închise iute fereastra, şopti: „Laşă!“
Ce lucru cumplit, să vrei să provoci moartea cuiva, când ţie ţi-e frică de ea. Cu o zi mainainte se împliniseră cincisprezece ani de când, escortată de avocatul său, Therese ieşise din tribunalul subprefecturii şi străbătuse piaţa pustie, repetând cu glasul scăzut: „Neurmărire! Neurmărire!“ Liberă în sfârşit, crezuse ea… Ca şi cum stătea în puterea oamenilor să decidă dacă o crimă se consideră necomisă, când a avut loc în realitate! în seara aceea nu bănuise că va intra într-o temniţă mai cumplită decât cel mai strâmt mormânt: în temniţa faptei sale şi că niciodată nu va evada din ea.
„Dacă n-aş fi dispreţuit decât viaţa altora, dar viaţa mea…’“ De la unica încercare de sinucidere, la Argelouse, simţea în ea, mereu treaz, chiar în ceasurile de mare deznădejde, instinctul de conservare. În cele mai nesăbuite clipe din aceşti cincisprezece ani, respectase o anumită igienă;
îşi menajase întotdeauna inima bolnavă. Plăcerea aceasta de a se ruina, indiferenţa aceasta faţă de propria distrugere pe care o au fiinţele obişnuite cu droguri, erau lucruri de care ea se ferise întotdeauna, nu din motive nobile, ci din teama de moarte.. N-a fost nevoie ca doctorul să insiste prea mult pentru a o convinge să nu mai fumeze din pricina inimii. În casa ei n-ai fi putut găsi o singură ţigară.
Therese simţi că o cuprinde frigul. Îşi frecă de talpa pantofului un. Chibrit de bucătărie, şi flacăra începu să lingă lemnele de proastă calitate, plătite atât de scump la Paris. Dar pârâitul lemnului, mirosul fumului îi reaminteau acestei fiinţe născute în landă alte momente din zilele nevinovăţiei sale: timpul de dinaintea faptei… îşi trase fotoliul cât mai aproape de sobă şi, cu ochii închişi, începu să-şi mângâie picioarele cu acelaşi gest pe care-l observase pe vremuri la mătuşa
Clara. Mirosul acesta al primelor focuri conţinea în el multe altele: pe cel al ceţii de pe trotuarele triste din oraşul Bordeaux, pe cel din faţa subprefecturi, — cel al înapoierii acasă. Chipuri apăreau pentru scurt timp pe ecranul minţii sale, apoi se ştergeau: fiinţe care ocupaseră un loc în viaţa ei pe vremea când zarurile nu fuseseră încă aruncate, când jocurile nu erau încă făcute, când lucrurile s-ar fi putut petrece altfel decât se petrecuseră. Acum însă totul era încheiat: imposibil să schimbi cu ceva rezultatul faptelor tale; destinul său se conturase o dată pentru totdeauna. Lucrul acesta însemna să continui să trăieşti când ai certitudinea că nu mai poţi adăuga nimic şi nici suprima nimic din ceea ce este.
Auzi ceasul bătând ora nouă. Trebuia să mai rabde puţin, deoarece era prea devreme ca să înghită pastila care îi asigura câteva ore de somn.
Nu pentru că lucrul acesta intra în obiceiurile deznădăjduitei prevăzătoare, dar în seara aceasta nu-şi putea refuza acest remediu. Dimineaţa ai întotdeauna mai mult curaj; ceea ce voia ea să evite cu orice preţ era să nu se trezească la miezul nopţii. Mai presus de toate, o înspăimânta insomnia când, întinsă în întuneric cădea pradă, fără putere de împotrivire, tuturor furiilor imaginaţiei sale, tuturor ispitelor minţii. Ca să scape de spaima de a se şti femeia care devenise, ca să nu ajungă în ghearele acestei gloate mute, unde recunoştea chipul posac cu obrajii căzuţi al lui
Bernard, soţul ei, victima ei, precum şi gingaşul chip măsliniu al fiicei sale Mărie, care acum avea şaptesprezece ani, în sfârşit, atâtea fiinţe, pe care le urmărise, le hărţuise, cărora le tulbvirase existenţa şi care o alungaseră; ca să nu se lase sufocată de invazia de fantome, nu avea altă scăpare, în timpul nopţilor fără somn, decât să aleagă una dintre de, decât să îmblânzească una din fiinţele acelea neînsemnate şi să trăiască în gând o scurtă bucurie fără urmări. Căci doar aceia care nu contaseră decât puţin în viaţa ei, care nu jucaseră decât un rol mărunt în existenţa ei îi mai arătau o oarecare blândeţe: prietenii abia înfiripate, iubiri care nu avuseseră timp să se descompună.
în intervalul insomniilor sale, Therese rătăcea cu gândul peste acest câmp de bătălie, întorcea cadavrele cu faţa în sus, căuta un chip încă neatins.
Rămăsese vreunul de care să nu-şi amintească cu amărăciune? Aproape toţi cei care la început o iubiseră n-au avut nevoie de prea mult timp pentru a descoperi în ea forţa aceasta distructivă.
Doar fiinţele întâlnite în mod întâmplător o mai ajutau, fiinţele acelea care se aventuraseră până la marginea vieţii sale; de la de doar mai putea aştepta o mângâiere: necunoscuţi întâlniţi într-o noapte şi niciodată revăzuţi… De cele mai multe ori însă se întâmpla ca Therese să-i piardă şi pe aceştia, chiar în imaginaţie; dispăreau; constata brusc că nu mai erau acolo şi că gândurile ei rătăceau aiurea. Nici înminte nu acceptau să-i fie prieteni. O lăsau singură şi atunci apăreau alţii. Ah! pe aceştia cât ar fi vrut să-i alunge!
Aduceau cu ei amintirea unei umilinţe, a unei ruşini. În timpul acestor jalnice întâmplări, se
ivise mai totdeauna un moment în care ea înţelesese că persoana complice îşi cerea partea… Da,
— Totdeauna se ivise acest moment al vorbei cu subînţeles şi al mâinii întinse: exploatarea îmbrăcase toate formele, de la împrumutul direct până la afacerile importante, din care i se promitea că va avea de câştigat.
În timpul acesta, al tihnei celei mai desăvârşite, când liniştea eâmpiei se revărsa asupra Parisului,
Therese relua’ la nesfârşit socoteala tuturor banilor pe care îi împrumutase sau care îi fuseseră luaţi în mod necinstit; constrânsă la strictul necesar, se enerva, îşi ieşea din fire, confrunta totalul pierderilor cu cel al datoriilor, pradă cu totul
„spaimei de. A nu avea“, care îi stăpânise pe toţi bătrânii familiei ei…
Nu, în seara aceasta, Therese n-o să se mai lase dominata de astfel de chinuri. Dacă îţi impui poţi să adormi. Trebuia să mai aştepte o oră. Încă o oră! Era însă la capătul puterilor… Se ridică, se apropie de măsuţa pe care era aşezat fonograful, dar se înfiora la gândul vacarmului posibil, de parcă muzica gata să izbucnească ar fi avut puterea să răstoarne pereţii, să o sufoce sub dărâmături. Se înapoie aşadar la fotoliu şi din nou privi flăcările.
Chiar în clipa în care-şi spunea: „Mai are rost să trăiesc? Şi totuşi nimic n-o să se întâmple, pentru că niciodată nu se întâmplă nimic şi nimicmi mi se poate întâmpla”, chiar în clipa aceea auzi soneria de la intrare. Un zbârnâit scurt, care i se păru foarte puternic. Imediat însă schiţă un zâmbet gândindu-se la emoţia care o stăpânise: cine să fie decât Anna care avusese remuşcări şi care se temuse ca stăpână-sa să nu fie cu adevărat bolnavă… Nu! nici măcar Anna: cu siguranţă portăreasa, care îi făgăduise că va urca să vadă dacă mai târziu bătrâna n-ar avea nevoie de ceva. Da, cu siguranţă portăreasa… (deşi ea nu suna în felul acesta).
[1] Vezi „Biblioteca pentru toţi" nr. 396 (1967).
