Faţa fetei care stătea pe terasa hotelului uitându‑se la stele, era extrem de îngândurată. Rochia de seară pe care o purta atrăgea imediat atenţia prin culoare şi eleganţă, dar tânăra părea să nu ia în seamă muzica plină de romantism, care umplea aerul înmiresmat de florile de iasomie.

Acesta era misteriosul Orient, se gândi ea, despre care tatăl ei îi vorbise adeseori şi unde sperase să vină împreună. Mâine dimineaţă va pleca singură la Oaza Fadnei, unde părintele său trăise ani de zile şi unde pictase acele apusuri de soare care‑i aduseseră faima. Tablourile acelea o impresionaseră profund încă din anii de şcoală, aşa că îşi pusese în gând să vadă mirificele locuri cu ochii ei.

— Vom merge într‑o zi acolo, Lorna, îi promisese tatăl său cu ceva timp în urmă. Imediat ce voi fi apt să suport călătoria, ne vom duce să trăim o vreme în deşert.

În ultimul voiaj, contactase însă o boală care‑i slăbise sistemul imunitar şi Lorna îl îngrijise cu toată atenţia, la Paris, timp de un an de zile. Cu toate acestea, Peter Morel se simţise din ce în ce mai rău, şi în cele din urmă fiica sa rămăsese singură pe lume. Era adevărat că‑i lăsase o mare avere – picturile semnate Morel se vindeau ca pâinea caldă – dar durerea de a‑şi fi pierdut tatăl atât de curând, nu putea fi alinată de nimic.

Încă îl mai vedea cu ochii minţii, pictând la şevaletul lui, zâmbind uşor sau făcând câte o schiţă rapidă în carneţel, în timp ce se plimbau împreună pe străzile Parisului.

Lorna oftă, şi întoarse capul spre capătul terasei, de unde se auziră nişte paşi hotărâţi, de bărbat.

Impacientată, coborî în fugă scările care duceau în grădină. Paşii însă o urmăriră cu insistenţă.

— Hei, Lorna, spuse bărbatul, râzând. Mi‑ai promis un dans.

Muzica se înteţi din ce în ce, iar prin ferestrele deschise se auzeau discuţiile şi râsetele vesele ale tinerilor dinăuntru.

De aceea, nu putea să nu se întrebe de ce stăruia Rodney Grant atât de mult să danseze cu ea, când erau o mulţime de fete frumoase acolo, pe care le‑ar fi putut invita fără nicio problemă.

— Nu‑mi place să dansez, răspunse Lorna cu răceală. Prefer să stau afară şi să mă uit la stelele care par aici atât de aproape, încât am impresia că ajunge să întind mâna ca să le ating.

— Din păcate, nu e aşa, spuse domnul Grant pe un ton prozaic, care o enervase întotdeauna la el. Ar fi mult mai bine dacă ai fi mai atentă la ceea ce poţi realiza, continuă el râzând răguşit.

— Da… Mi‑ai mai spus… Adică să mă căsătoresc, să fac copii şi să fiu copleşită de grijile legate de o viaţă casnică.

— Ai o viziune foarte stranie despre căsătorie. Nu e întotdeauna aşa. Niciun bărbat care s‑ar căsători cu tine n‑ar fi în stare să te înhame la treburile gospodăreşti. Eşti prea frumoasă pentru a fi supusă unor corvezi de acest fel.

Lorna era o fată înaltă şi subţire, cu un păr auriu bogat şi ochi albaştri, strălucitori, dar în anii de şcoală nimeni nu făcuse caz de frumuseţea ei. Astfel, fu foarte surprinsă când constată, în ultima vreme, că bărbaţii o considerau extrem de atractivă. Ea nu‑şi dorea decât să fie sănătoasă şi să poată călări un cal fără căpăstru.

Brusc, de undeva din noapte se auzi sunetul unui flaut, în contrast deosebit de puternic cu muzica de dans care răzbătea în continuare, din ce în ce mai tare prin ferestrele deschise ale clădirii.

— Oare cine cântă atât de frumos la acel flaut? spuse ea uitându‑se spre locul de unde se auzeau sunetele atât de duioase.

— Probabil unul dintre grădinari, răspunse Rodney.

— Hai să mergem să‑l găsim pe acest… Pan arab, spuse ea, rugătoare.

— Ah, eşti o fată căreia nu i se poate refuza nimic, răspunse el şi o conduse pe aleea străjuită de palmieri.

— Oh, spuse Lorna inspirând cu nesaţ aerul parfumat. Poţi trage acest aer în plămâni şi să nu fii cuprins de dorul de aventură?

— La ce te referi, mai exact? Adevărul e că devin şi eu romantic, plimbându‑mă cu tine într‑un decor ca acesta.

— Dar eu nu sunt genul romantic, replică Lorna. Sau nu în sensul în care crezi tu.

— Ai flirtat vreodată cu un bărbat? E minunat să flirtezi, Lorna, şi eu pot fi un profesor foarte bun în acest domeniu, surâse el, făcându‑i cu ochiul.

— N‑ar trebui să mă priveşti ca pe o fetiţă neştiutoare, domnule Grant. Spre deosebire de alte fete şi femei din acest hotel, eu nu sunt aici pentru a încerca să‑mi găsesc un bărbat.

— Nu‑mi spune că ai venit doar să vezi deşertul!

— Nu vi se pare că deşertul e un loc deosebit de misterios şi de interesant? îl întrebă ea, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre sunetul flautului.

Ar fi vrut ca acum să nu vorbească nimic cu nimeni, ca să asculte muzica aceea divină, dar era mult prea politicoasă pentru a‑i putea spune domnului Grant că nu era interesată de discuţia cu el.

— Poate ar trebui să te întorci în sala de bal, domnule Grant, îi sugeră ea după o ezitare. Dumitale îţi place să dansezi.

— Cum să te las singură printre aceşti copaci?

— Oricum, mâine voi fi neînsoţită în deşert, râse ea amuzată.

— Nu poţi vorbi serios, îi spuse el luând‑o de mână, dar Lorna se retrase imediat.

Nu o mai atinsese niciodată un bărbat. Cunoscuse doar atingerea părintească a tatălui ei până atunci şi nici pe a lui foarte des, pentru că îşi trăise viaţa departe de ea mai tot timpul.

Mama sa murise de atâta timp încât nu‑şi mai putea aduce aminte mângâierile ei, iar la şcoala de maici pe care o urmase, regimul fusese întotdeauna extrem de rece şi de sever.

— După ce‑ţi vei termina studiile, îi spusese adeseori tatăl ei, vom străbate lumea împreună.

Fusese un vis care‑i luminase toată adolescenţa, dar din păcate nu se realizase.

— Sunt în căutarea unui cal bun, spuse Lorna, pentru că am de gând să străbat bună parte din acest deşert.

— Ar trebui să‑mi permiţi să te însoţesc, replică domnul Grant cu seriozitate. O fată ca tine nu poate pleca singură în deşert.

— Ah, nu cred în poveştile cu arabi care prind fete şi le închid în haremul lor. Tatăl meu a trăit multă vreme în deşert şi i‑a cunoscut bine pe beduini. Cu toţii preferă femeile din neamul lor. Pe europene le consideră prea destrăbălate.

— Beduinii îi răpesc pe străini pentru a le lua banii. De asta ai auzit?

— Atunci, vor fi foarte dezamăgiţi, dacă mă vor răpi pentru asta. Nu sunt bogată, deşi dacă aş vinde picturile rămase de la tatăl meu, aş putea trăi în lux.

Cum sunetul flautului se auzi de astă dată mult mai aproape, Lorna se întrerupse şi se uită cu atenţie printre copaci. După câteva clipe, observă la câţiva paşi de ei un arab care‑i privea cu un interes deosebit. Gluga hainei lui îi cădea aproape în întregime peste ochi, dar ţinea flautul în mâini cu o grijă deosebită. Expresia îi era însă atât de stranie, încât Lorna strânse pumnii până simţi unghiile intrându‑i în carne.

Arabul îşi puse flautul în buzunarul hainei cu falduri mari şi‑i salută cu obişnuitul „Salaam”

— M‑aţi căutat pentru a vă spune ce noroc veţi avea în deşert? întrebă arabul în franceză, limbă pe care Lorna o stăpânea foarte bine. V‑am văzut astăzi în bazar şi am fost sigur că ne vom întâlni din nou în această grădină, adăugă străinul măsurând‑o pe tânăra englezoaică din cap până‑n picioare. Cred că aţi venit să căutaţi ceva anume pe Tărâmul valurilor, continuă el apoi privind‑o pe Lorna drept în faţă.

Fata îl cercetă fascinată, dar Rodney îi şopti la ureche, cu fermitate:

— Ai grijă, nu‑ţi cheltui banii cu acest şarlatan bătrân, Lorna.

Arabul vârî mâna în buzunar şi scoase de acolo un pumn de nisip, pe care‑l vărsă imediat pe alee.

— Aş vrea să împrăştiaţi acum nisipul, dar încet, spuse ghicitorul cu o expresie ciudată, adresându‑se tinerei fete.

Lorna se lăsă într‑un genunchi şi făcu ce i se ceruse.

Cu galanteria instinctivă a oamenilor deşertului, bătrânul îşi desfăşură basmaua de pe cap şi i‑o înmână Lornei, cu un gest prin care‑i sugera să‑şi pună genunchiul pe ea.

— Mulţumesc, spuse Lorna în franceză, supunându‑se, după care răsfiră nisipul cu degetele tremurându‑i de emoţie, ignorând murmurele nemulţumite ale însoţitorului ei.

Apoi, aşteptă cu sufletul la gură ca bărbatul să desluşească formele pe care le desenase ea.

— Mektub, murmură arabul… Văd o casă situată în pustiu, la capătul deşertului, unde încep tufişurile răzleţe… Casa are pe pereţi flori agăţătoare… E scris să ajungeţi acolo, deşi o să aveţi nişte probleme.

— Deci, să nu merg în deşert? întrebă Lorna într‑o doară.

— E în destinul dumneavoastră să mergeţi, răspunse arabul privind‑o cu ochii lui întunecaţi şi uşor adumbriţi. Vă va însoţi un bărbat brunet.

Lorna zâmbi, uitându‑se spre părul roşcat al domnului Grant.

— Deci, nu dumneata mă vei conduce, spuse ea râzând încet.

— De ce? Ce ţi‑a îndrugat şarlatanul ăsta?

— Nu înţelegi franceza?

— Am fost preocupat să învăţ cât mai bine limba mea maternă. Nu m‑au interesat altele.

— Arabul mi‑a spus că voi pleca în deşert şi că voi fi însoţită de un bărbat cu părul negru.

— Ce aiureală! Dă‑i o monedă şi să ne întoarcem în sala de dans, Lorna.

— Nu încă. Vreau să mai aud ce îmi spune. O fi o aiureală, dar e amuzant.

În timpul acesta, divinatorul continuă să cerceteze nisipul cu ochii îngustaţi.

— Cine e acest bărbat cu păr negru? Îl cunosc deja, sau îl voi cunoaşte în deşert?

— Să nu uităm niciodată persoanele pe care le întâlnim în visele noastre, răspunse ghicitorul.

— Mă tem că n‑am visat niciodată la bărbaţi bruneţi şi periculoşi, replică ea râzând. Poţi să‑mi spui ceva mai interesant?

— Nu sunteţi interesată de acest bărbat care e în visele dumneavoastră cele mai secrete? o întrebă el cu o strălucire ciudată în ochi.

Lorna împrăştie nisipul cu putere, după care spuse, încruntată.

— Gata… Am alungat brunetul din calea mea.

— Nu, spuse arabul şi‑i sugeră să se uite pe tivul rochiei, care se acoperise de nisip. Singurul mod de a scăpa de el e să vă întoarceţi acasă. Cât timp veţi rămâne în deşert, acest bărbat vă va urmări şi‑n gaură de şarpe, până când veţi ajunge ca firele de nisip care stau acum pe rochia dumneavoastră.

Lorna încetă brusc să zâmbească şi‑şi scutură repede nisipul de pe tivul rochiei. Apoi, cu degetele tremurându‑i de teamă, scoase din poşetuţa de seară o monedă şi i‑o înmână bătrânului. Acesta o vârî grăbit în buzunarul hainei şi se îndepărtă murmurând un „Salaam” înăbuşit.

— Mi‑a stricat toată seara, spuse ea încet şi, întorcându‑se spre Rodney Grant, îi sugeră să se întoarcă în sala de dans.

O jumătate de oră mai târziu, erau împreună pe ringul din vasta sală, mişcându‑se lent în ritmul muzicii romantice.

— Eşti o dansatoare excelentă, îi murmură Rodney la ureche, deşi ai susţinut mai devreme că nu‑ţi place să dansezi.

— Prefer să călăresc, replică ea zâmbind. Nimic nu se compară cu un galop pe un cal bun, deşi habar n‑am dacă voi avea ocazia să fac acest lucru prea curând.

În acel moment, muzica încetă şi cineva anunţă sfârşitul seratei.

Lorna se îndreptă grăbită spre uşă, urmată îndeaproape de domnul Grant.

— Noapte bună, spuse Lorna surâzând. Mâine dimineaţă mă voi trezi devreme, aşa că trebuie să mă duc la culcare.

— Nu ţi‑a trecut cheful să pleci în deşert?

— Deloc. De ce mi‑aş fi schimbat planurile?

— Din cauza celor spuse de ghicitor, răspunse el, ajutând‑o să coboare scările. Voi veni cu tine. E prea periculos să mergi de una singură.

— Dar vreau să mă duc singură, de ce nu înţelegi? Nu‑mi mai sta în cale, adăugă ea apoi, cu o privire rece.

— Vrei să spui că prezenţa mea te‑a deranjat până acum? o întrebă Rodney ridicându‑şi sprâncenele. Faci parte dintre acele femei frigide care preferă să fie singure, decât în compania unui bărbat?

— Da, sunt… un lup singuratic, recunoscu Lorna râzând încet. Îmi pare rău, dar ţi‑am spus deja că nu sunt aici pentru a‑mi căuta un bărbat cu care să mă distrez în sezonul turistic. E foarte drăguţ din partea ta că te‑ai oferit să mă protejezi, dar nu sunt o creatură neajutorată, ca Dolly Featherton..

— Ai grijă de tine, Lorna, răspunse el măsurându‑i statura cu forme armonioase. Dacă eşti de gheaţă, deşertul te va topi în mod sigur.

Lorna izbucni în râs, dar nu mai spuse nimic, pentru că în acel moment familia Featherton apăru în capul scărilor.

Lorna o antipatizase din primul moment pe planturoasa Dolly, cu părul ei oxigenat şi buzele rujate violent, aşa că se grăbi să‑şi ia la revedere de la Rodney.

Imediat ce ajunse în camera ei, aprinse lumina şi se duse direct la oglindă.

Rodney avusese dreptate să insinueze că era o femeie rece. Dar asta pentru că nu‑i plăcea să flirteze şi pentru că bărbaţii pe care‑i întâlnise până atunci fuseseră departe de idealul ei. Mult prea prozaici şi lipsiţi de imaginaţie.

Domnul Grant, de pildă, reflectă ea apoi continuând să studieze imaginea reflectată în oglindă, se oferise s‑o însoţească, dar era sigură că o făcuse doar din politeţe. De fapt, îi plăcea mult mai mult să stea la piscina hotelului, înconjurat de toate acele femei sofisticate. Nu era genul capabil să simtă chemarea deşertului.

Lorna se pregăti apoi de culcare, dar stătu multă vreme în pat, gândindu‑se la frumuseţea nisipului pe care tatăl ei îl pictase adeseori şi despre care‑i spusese că arată ca un văl ondulat de aur, imens şi strălucitor.

— E un loc fierbinte şi crud, îi mai spusese el, dar de o frumuseţe incontestabilă pentru cine are ochi să observe acest lucru.

Apoi se gândi la bărbatul despre care ghicitorul îi spusese că‑l va întâlni în casa din oaza de la marginea deşertului şi un fior rece îi traversă tot spatele. Pe urmă, ca o fetiţă care se teme de întuneric, îşi trase pilota peste cap şi adormi.

 

Îmbrăcată toată în alb, cu o pălărie imensă de soare, Lorna părăsi a doua zi dimineaţă hotelul.

Când văzu calul adus de Ahmet, arabul pe care‑l rugase s‑o ajute în această privinţă, tânăra îşi simţi inima bătându‑i în piept cu putere.

— Salaam aleikum, îi spuse ea cu faţa luminată de un zâmbet cald şi plin de bună dispoziţie.

Arabul se înclină uşor, cu palmele împreunate aduse la piept, şi‑i zâmbi la rândul lui.

Lorna legă apoi de şaua calului sacul pregătit pentru drum, în care pusese un bidon cu cafea şi o mulţime de biscuiţi, după care încălecă agil armăsarul.

— Lella, o avertiză apoi tânărul într‑o franceză stricată… Să fii atentă…

— Voi fi atentă, Ahmet, răspunse Lorna râzând. Nu mă voi pierde. La prânz, voi fi aici.

Spunând acestea, dădu pinteni calului, iar acesta o porni în trap uşor pe aleea străjuită de palmieri, la capătul căreia începea întinderea de nisip.

Nu dură mult şi se trezi în marea nisipoasă, departe de orice urmă de civilizaţie. Emoţia care o cuprinse fu atât de mare, încât realiză imediat că nu s‑ar putea compara cu nimic. Era misterul Orientului, despre care‑i vorbise de atâtea ori tatăl ei.

După un timp, se opri pentru a‑i permite calului să se odihnească, iar ea contemplă în continuare, extaziată, nisipul strălucitor.

Grădina de aur a lui Allah, îşi spuse ea, amintindu‑şi vorbele părintelui său, unde călătorii îşi puteau găsi liniştea sufletească sau… îşi puteau împlini destinul…

În ceea ce o privea, sperase că acest drum prin deşert o va ajuta să dea un nou sens vieţii sale. Un vis de demult devenise realitate, chiar dacă îi fusese dat să ajungă singură aici.

Peste câteva minute îşi reluă drumul şi în scurt timp văzu la orizont pâlcurile de palmieri ai celei mai apropiate aşezări: Oaza Fadnei.

În mai puţin de o jumătate de oră, calul începu să urce fără niciun fel de efort colina de piatră, până când valurile de nisip dispărură cu totul din peisaj.

Cum aerul era mult mai răcoros aici, Lorna îşi dădu pălăria pe spate, lăsându‑şi părul mătăsos în bătaia uşoară a vântului.

Mmm, îşi spuse ea, ce binecuvântare după drumul făcut tot timpul cu soarele arzător deasupra capului.

Ajunsă lângă căsuţa în care locuise şi pictase tatăl ei ani în şir, Lorna avu impresia că se prăbuşeşte de emoţie. Apoi, realiză că locuinţa, aflată acum în ruină, avea pereţii plini de plante agăţătoare, aşa cum îi spusese ghicitorul. Gândul acesta o făcu să simtă un fior rece pe şira spinării. Refuză însă să se mai gândească la ce‑i prezisese arabul şi începu să cerceteze locul cu atenţie.

Apoi, descălecă şi intră înăuntru. Încăperea era complet devastată, dar lângă uşă găsi o floare albă, asemenea celor pictate de tatăl ei. O rupse cu grijă şi o vârî în buzunarul cămăşii largi de bumbac.

Pe urmă, ieşi din nou afară, dar realiză cu groază că armăsarul dispăruse. Obişnuită cu calul pe care‑l avusese la Paris, care nu se îndepărta niciodată de ea, uitase cu totul că avea de‑a face cu un cal arab care ţinea mai mult ca orice la libertatea lui.

Disperată, Lorna se aşeză pe iarba crescută din abundenţă în jurul casei şi se întrebă cum se va întoarce la hotel.

Desigur, ar fi fost o prostie să se aventureze pe jos atâta drum prin soare, deşi astrul se îndrepta acum spre apus.

Nu‑i rămânea decât să aştepte căderea serii.

După o vreme însă, îşi dădu seama că de fapt, nu era singură în oază. Gândul acesta o făcu să înlemnească vreo câteva momente, dar pe urmă sări în picioare ca arsă.

Când dădu cu ochii de bărbatul care se apropia de ea cu paşi lenţi şi insinuanţi, Lorna simţi că‑şi pierde minţile de frică.

— Ce vrei? bâigui ea.

O pereche de ochi negri şi pofticioşi se înfipseră atunci în ochii ei şi Lorna se dădu înapoi, îngrozită.

Apoi încercă să fugă, dar o mână lungă şi neagră o prinse de păr, după care o înfăşură strâns într‑un fel de manta care fusese odată albă şi o azvârli pe un umăr.

Lorna începu să ţipe, dar arabul îşi continuă drumul ţinând‑o strâns de picioare, până când ajunseră de partea cealaltă a colinei, unde îl aştepta un cal negru, care fornăi uşor la vederea lui, bătând nisipul cu copitele.

Arabul o trânti pe spatele armăsarului, iar acesta se ridică nemulţumit, în două picioare. Bărbatul însă puse o mână pe ea şi o apăsă cu putere, pentru a o menţine în locul în care o aşezase.

Pe urmă, trase calul de căpăstru şi porni agale spre deşert.

Inima Lornei începu să bată cu şi mai mare putere, mai ales că era înfăşurată atât de strâns în haina arăbească, încât abia mai putea să respire.

Rodney avusese dreptate când îi spusese că era periculos să plece singură în deşert, îşi spuse ea, îndurerată. De ce nu‑l ascultase?

Dar unde o ducea bruta aceea?

După un timp, arabul opri calul să se odihnească, iar el bău nişte apă din plosca legată de şa. Lornei nu‑i oferi niciun strop. Fata făcu o mişcare uşoară din cap, care‑i descoperi ceva mai mult capul învelit în gluga oribilei mantale şi astfel putu să arunce o privire în jurul ei.

Erau înconjuraţi de deşert din toate părţile. O mare de linişte apăsătoare şi de nisip fierbinte. Tot ceea ce‑i mai rămăsese, era să se roage să se producă o minune şi s‑o scape cineva din acel coşmar.

Armăsarul începu să fornăie din nou, agitat, şi arabul îşi trânti braţul peste trupul Lornei.

Întrebându‑se dacă animalul simţise cumva vreun pericol, Lorna făcu un efort şi‑şi înălţă capul uşor, uitându‑se curioasă în depărtare. O ceată de bărbaţi călare se îndrepta spre ei, zvârlind în lături nisipul, ca într‑un vis ciudat.

Arabul sări în şa şi, după ce o acoperi pe Lorna cu mantaua lui urât mirositoare, dădu pinteni calului, care începu să alerge într‑un ritm înspăimântător, spre direcţia opusă grupului de călăreţi.

Bestia se teme deci de ei, îşi spuse Lorna, întrebându‑se în acelaşi timp de ce.

Mişcându‑şi capul încet şi în mod repetat, reuşi să îndepărteze fâşia de bumbac care‑i acoperea ochii şi observă că unul dintre călăreţi gonea în fruntea celorlalţi, ţinând ceva într‑o mână, pe care o flutura cu putere. Bărbatul era îmbrăcat tot în negru, iar gura îi era acoperită cu o eşarfă de aceeaşi culoare.

Apoi, deodată, omul de lângă ea scoase un icnet înăbuşit, după care se prăbuşi în nisip. Nu dură mult şi calul se lăsă moale, în genunchi, iar Lorna alunecă lângă el.

În clipa următoare, cineva o luă ca pe o păpuşă de cârpă şi o aruncă pe spinarea altui cal. Liderul grupului se apropie de calul rănit şi, după ce‑i cercetă picioarele cu atenţie, îi vorbi cu o voce caldă şi îndurerată. Cum îşi dăduse jos eşarfa, Lorna putu să‑i vadă acum faţa şi un fior de spaimă îi traversă trupul. Nu mai văzuse niciodată până atunci trăsături atât de dure şi de autoritare. Buzele i se subţiară foarte mult, din cauza expresiei îndârjite, iar sprâncenele negre şi arcuite aproape se împreunaseră cu părul negru ca abanosul, pe care‑l purta dat peste cap.

Urmă un moment de care Lorna fu sigură că‑şi va aminti toată viaţa: arabul întinse mâna în care ţinea un pistol şi împuşcă armăsarul. Pe urmă, veni ţintă spre ea şi‑i descoperi capul în întregime. Lorna inspiră adânc, după care îi spuse în franceză, privindu‑l cu recunoştinţă:

— Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule…

Bărbatul însă păru să nu‑i ia în seamă vorbele, pentru că în acel moment întoarse cu piciorul trupul arabului căzut în nisip.

— M‑a răpit… pentru… bani, cred, continuă Lorna cu timiditate.

— Pentru bani, zici? întrebă arabul în timp ce‑i analiză cu atenţie faţa şi părul. Nu s‑a mulţumit cu faptul că a furat un armăsar de rasă pură… A vrut şi o fetiţă… Calul e al meu… Oh, Allah, nu m‑am gândit că o să primesc un bonus pentru că l‑am găsit, adăugă el dezvelindu‑şi dinţii albi într‑un zâmbet extrem de larg. Expresia feţei lui însă rămase la fel de dură ca înainte.

— Numele meu e Kasim ben Hussayn, continuă arabul. Pot să ştiu numele tău? o întrebă el apoi, prinzându‑i bărbia între două degete.

Lorna se retrase imediat, instinctiv.

— Mă numesc Lorna Morel, răspunse ea cu un ton de gheaţă. V‑aş fi extrem de recunoscătoare dacă unul dintre oamenii dumneavoastră m‑ar duce la hotelul Ras Jusuf, din Yraa, unde sunt cazată. Voi plăti foarte bine acest ajutor

— Da? spuse arabul, cu ochii sclipind. Şi cât estimezi că merită cineva care a scăpat o fată neroadă din ghearele unui hoţ de cai? Un pumn de franci?

Lorna îi admiră franceza impecabilă, observându‑i în acelaşi timp gesturile largi care o amuzaseră de multe ori la prietenii francezi ai tatălui ei, în timpul petrecut la Paris.

— Sunt obosită şi însetată, domnule, replică Lorna dându‑şi la o parte părul căzut pe frunte. Mă poate conduce cineva la hotel?

— Poate ar trebui mai întâi să‑mi mulţumeşti mie că te‑am salvat, nu crezi?

— Păi, v‑am spus deja că vă sunt recunoscătoare.

— Mă crezi cumva un ofiţer francez din patrulele deşertului, sau ce? Arăt ca un francez, domnişoară?

Arăţi ca un diavol arogant, ar fi vrut să‑i spună, dar mai putu să rostească doar atât:

— Aş vrea să beau puţină apă.

Bărbatul comandă ceva unuia dintre călăreţi, care descălecă şi, după ce căută în sacul legat de şaua armăsarului căzut, se apropie de ea şi‑i întinse un bidonaş plin cu apă.

Cum era încă înfăşurată în mantaua în care o înfăşurase hoţul de cai, Lorna făcu un gest de neputinţă. Astfel, conducătorul ciudatului grup se apropie de ea şi, după ce o eliberă şi o ajută să se aşeze pe cal într‑o poziţie confortabilă, îi spuse cu duritatea cu care te adresezi unui copil neascultător:

— Haide, bea. Avem de făcut o cale lungă.

— Nu e nevoie să mă conduceţi cu toţii, replică Lorna după ce bău cu poftă din apa care‑i fusese dată spre păstrare. Un singur om care să‑mi arate drumul spre hotel, e destul.

— Ce hotel? o întrebă liderul grupului. Nu mergem la Yraa. Ne întoarcem în tabăra mea.

Lorna îl privi de parcă nu i‑ar fi venit să‑şi creadă urechilor, dar bărbatul sărise deja pe calul lui, cu mantia fluturându‑i ca nişte aripi negre.

Lorna prinse căpăstrul calului şi‑l strânse cu putere. Dumnezeule! Ce se va întâmpla cu ea?

Bărbatul acela nu era oricine, se vedea cu ochiul liber, se gândi ea în continuare… Era obişnuit să comande şi toată lumea să i se supună.

Dar nu s‑a născut încă bărbatul care să o facă să joace după cum vrea el.

În clipa următoare, Lorna îşi înfipse călcâiele în coasta calului şi acesta începu să galopeze ca nebunul.

Asta îl va învăţa minte pe diavolul cu ochi de culoarea nisipului, îşi spuse ea, după care se aplecă peste coama calului care o zbughi înainte, ca vântul.