CAPITOLUL 1
Tanner Danielson se lovi cu fața de pământ.
Auzi din tribune un murmur de înțelegere și dezamăgire, în timp ce o durere ascuțită îi trecu prin coaste și simți printre dinți praful arenei de rodeo.
— Liniștiți-vă oameni buni, vă rugăm, spuse crainicul cu o voce pițigăiată. Lăsați medicii să-și facă treaba.
Tanner se rostogoli cu ochii închiși, se ridică din praf sprijinindu-se în coate, își trecu o mână peste fața murdară și se lăsă în grija medicilor.
O cameră video îl focaliza de pe umărul unui operator cu părul grizonat și ondulat. Lângă operator, ținând cu o mână subțire un microfon având însemnele „KVCD-TV”, se afla femeia pentru care Tanner intrase în închisoare, cu treisprezece ani în urmă. Nu o mai văzuse niciodată de la o distanță de o milă, dar nu exista nici o îndoială că era chiar ea. Putea să jure că timpul se oprise în loc observându-i părul blond, strălucitor, lung până la umeri, pielea fină, firea sa liniștită - nu se schimbase atât de mult încât să-l determine să reacționeze altfel decât o făcuse prima oară când o întâlnise. Era frumoasă, vulnerabilă... și soția celui mai bun prieten.
Fusese de ajuns o singura privire de a ei pentru a-și pierde echilibrul, după ce rezistase opt secunde.
Înjură.
Ochii ei mari, căprui, strălucitori, având o expresie inocentă, îl priveau fix, fără să clipească. Ea respira convulsiv și această mică trădare a emoției îl tulbură atât de mult încât căzătura lui Tanner păru o acrobație demnă de bâlciurile de duminică după-amiază.
Adrenalina îi paralizase picioarele, înainte ca el să-și poată da seama ce se întâmplase cu coastele lui. Strânse din dinți, oprind o nouă înjurătură și se aplecă să-și ridice pălăria.
La îndemnurile crainicului se auzi un val de aplauze:
— Mai tare oameni buni. Aplauzele voastre sunt singura răsplată pe care o vor primi astăzi acești cowboy.
Ce soartă perfidă o adusese pe Julie Fielding la concursul de rodeo unde participa și el? Și ce clipă nemiloasă l-a determinat să o privească?
Își îndesă pălăria pe cap și închise ochii pentru o clipă, pipăindu-și coastele și respirând ușor. Reacția lui față de Julie Fielding fusese extrem de previzibilă - ea făcea ca fiecare nerv din corpul său să uite că de fapt comenzile primite trebuiau să sosească prin intermediul creierului. Ea îi provocase acest lucru întotdeauna.
Când privi spre camera video văzu că aceasta era îndreptată tot spre el. La fel și ochii căprui. Mândria îl făcu să-și îndrepte spatele. Porni șchiopătând spre ea. Când ajunse la trei pași în fața ei se opri. Un rid subțire, care nu existase cu treisprezece ani în urmă, străbătea acum fruntea ei. Fața îi era mai atrăgătoare, cu pomeții proeminenți.
Bărbatul grizonat de lângă ea își făcea de lucru, eschivându-se în mod evident de la orice discuție.
Cu o expresie fermă, Tanner își duse mâna la pălărie:
— Îmi cer scuze că am rezistat atât de puțin, doamnă, spuse el plin de curtoazie.
Ea își ridică mirată sprâncenele și murmură în cele din urmă:
— Câteodată timpul este prea scurt.
Aparent inaccesibil prafului din jur, părul îi flutura ușor pe lângă chip. El uitase cât de mult putea părul ei să-l facă pe un cowboy să își dorească să îl atingă și să își plimbe degetele prin el.
Tanner își controlă primul impuls, apoi observă că încheieturile mâinilor ei se albiseră ușor și, pentru o clipă, avu în minte imaginea Juliei în tinerețe. Prea tânără pentru problemele pe care trebuia să le rezolve, prea încăpățânată și mândră pentru a cere ajutor, prea circumspectă pentru a accepta oferta lui.
— Mda, câteodată timpul este prea scurt, spuse el, ţintind-o cu privirea și enervat de ce își amintise. Dar nu simți întotdeauna o mare plăcere să te revezi la televizor seara la știri.
Ea se încruntă.
— Vei fi lipsit de această plăcere astă seară, îi spuse brusc. Nu este pentru programul de știri!
— Atunci pentru ce? întrebă el cu toate că era clar că ea nu avea de gând să-i explice.
— Pentru un documentar de șase săptămâni.
Mușchii pieptului i se încordară. Un documentar de șase săptămâni? Aceasta însemna că ea va mai sta o vreme pe acolo? O studie, întrebându-se ce urmări va avea acest lucru. Întrebându-se cum se obișnuise cu ideea că Julie Fielding îi privise toate concursurile cu acei ochi căprui care reflectau toate emoțiile ei și cu acea atitudine distantă și rece.
— Speri să obții cât mai multe fotografii despre cum se poate mușca din țărână? întrebă el scurt.
— Nu am sperat nimic în privința aceasta, răspunse ea.
— Da’ nu-i nevoie să fii amabilă, doamnă.
Își duse mâna la pălărie.
— Să nu mai contezi pe asta altă dată.
— Tanner, spuse ea, când acesta se întoarse să plece, îmi pare rău în privința căzăturii. Eu... noi nu vom folosi filmul fără permisiunea ta.
Înaltul cameraman o privi pe Julie cu scepticism și asprime, în timp ce Tanner zâmbi într-un mod ciudat. Permisiunea, pe naiba. „Umeri lați” nu intenționa să piardă această ocazie.
— Da, spuse Tanner. Să-mi scrii o notiță despre acest lucru. Să fiu sincer, de ce mi-ai spune.
Se îndepărtă din zona destinată presei și se întoarse la balustradele din spatele jgheaburilor.
Julie Fielding nu avea de gând să-i scrie nici un bilet. Nu o făcuse niciodată. Nu-i răspunsese nici măcar la scrisorile pe care el i le trimisese după funeraliile lui Buck. De parcă el nu avea nici un drept să vorbească cu văduva lui Buck. Această restricție încă o mai chinuia, pentru că fusese nedreaptă. Nici în jurul arenei și nici în alt loc nu îl lăsase să o atingă. Fusese inaccesibilă și el înțelesese acest lucru. Nu fusese niciodată singură cu el într-un loc unde s-ar fi putut întâmpla vreun lucru la care el se gândise. El avusese nevoie de fiecare barieră pe care ea i-o ridicase în cale.
Poate că el voia în continuare acest lucru, acum că Buck nu mai era.
Pe la jumătatea căzăturii, auzise din noroi zgomotul camerei video.
Cu ochiul camerei video îndreptat spre cowboy, Nick Johnson filmă timp de zece secunde, după care aruncă o privire fugară spre partenera lui.
— La această cădere a pierdut trei sute de dolari și îl poate costa chiar titlul național, când se va face punctajul la sfârșitul sezonului. Fiecare telespectator din lume vrea să știe ce are de spus despre asta cowboy-ul tău cu ochi albaștri.
Ea oftă, considerând că el nu se va mulțumi cu un protest neconvingător.
— Nici măcar nu știu dacă va mai fi în oraș după această întrecere, Nick, murmură ea.
— Verifică-i camera ori furgoneta sau vezi unde stă.
— Nu contează, pentru că el oricum nu va fi acolo. Dacă va rămâne în oraș, îl vom găsi în același loc zgomotos unde merg toți cowboyii.
— Un bar pentru cowboy?
Julie privi în spate.
— În acest oraș se află localul „Hoofand Horn”. Berea este ieftină și ei nu servesc „sushi”.
Nick aprobă amuzat:
— Și vrei să merg cu tine?
Julie se gândi în tăcere. Era o ofertă neobișnuită. Fusese reporter destul timp cât să-și dea seama că nu era greu să faci un reportaj cu camera video la ochi.
Ea ceruse să lucreze cu Nick la acest documentar. Era un cameraman exigent, experimentat și adăugase la proiect priceperea și energia sa. Tot ce așteptase de la ea era o legătură personală cu postul de televiziune Seattle... și cu lumea rodeo-urilor.
Ceea ce aștepta Julie de la ea însăși, era acea tărie de care avea nevoie pentru a discuta cu Tanner Danielson în felul ei.
— Nu, răspunse într-un sfârșit. Nu e nevoie să mergi cu mine. Am mai fost în baruri de cowboy până acum.
El nu făcu nici un comentariu asupra hotărârii ei.
„Da nu e nevoie să vină”, se gândi Julie. Va fi în stare să rezolve totul singură. „Hoof and Horn”era un bar hodorogit și zgomotos, plin de cowboy, unii sărbătorindu-și victoriile, alții îngropându-și necazurile. Julie se opri o clipă în ușă, pentru a se obișnui cu lumina obscură, fumul de țigară, mirosul de băutură și de șei încinse, cu vocea răgușită a unei cântărețe de muzică country și western care se auzea de la tonomat.
Muzica nu se schimbase prea mult de când fusese ea ultima oară. Nici cowboyii - aroganți, neciopliți, cucerind femeile cu cavalerismul lor rudimentar și rânjind satisfăcuţi când făceau exact ce doreau.
Julie se întrebă câte din femeile de acolo erau tinere văduve sau fete de companie ce încearcă să-și convingă cowboyii să plece înainte de a se închide localul, privind cu groază perspectiva nopții într-un bar sau de una singură într-o furgonetă, ori într-o cameră ieftină de motel.
Se înfioră la gândul că și ea fusese în această situație de nenumărate ori; intră și se așeză pe un scaun înalt de la bar.
— Cu ce să vă servesc, doamnă? întrebă barmanul.
— Bere, nu contează ce marcă e, răspunse ea.
Și Tanner Danielson. Să apară pe casetă acordând un interviu. Închise ochii și-și apăsă pieptul cu mâna, încercând să-și regăsească calmul de care dădea dovadă mereu. Treisprezece ani. Dar, văzându-l în arenă după amiază... parcă totul se întâmplase cu o zi înainte. El arăta la fel ca la douăzeci și doi de ani: înalt, subțire, cu fața bronzată și cu privirile de un albastru intens. Și acea calitate a lui de a fi prea sincer.
În ultimele trei sezoane, Tanner Danielson se aflase în clasamentul pentru cel mai bun cowboy al anului. Trebuie să fi strâns mulți bani așa cum visase și Buck. Se întrebă ce făcuse el cu banii. Trăise luxos? Îi cheltuise?
Nici una din aceste variante nu se potriveau cu stilul lui Tanner. Deodată, pe neașteptate, se gândi la Tanner Danielson îmbrăcat în jeanși, cu ghete scâlciate și o cămașă simplă, stând în camera de motel din Helena unde tocmai îl cărase pe Buck acasă și îl aruncase în pat. Stând între ei cu Buck, inconștient și îmbrăcat în costumul lui elegant de rodeo, pentru câteva secunde Tanner o privise într-un fel anume, adânc, direct, încât se înfioră.
— Poftim, se întoarse cu berea barmanul.
Julie se trezi cu greu la realitate, plăti berea și sorbi din pahar, amânând momentul când trebuia să privească în jur.
Avea 31 de ani, era reporteră cunoscută la KVCD, proprietară a unui apartament bine întreținut cu trei camere, în suburbia Seattle - și mama unui copil inteligent și sănătos în vârstă de treisprezece ani, care lua lecții de pian și juca fotbal. Gândul la Skye o liniști.
Skye - singura mângâiere pentru greșelile trecutului - era motivul pentru care se afla ea aici. Nu-i plăcea să lucreze pe teren, dar dacă împreună cu Nick vor reuși un documentar foarte bun, va avea șansa de a fi promovată ca director de programe speciale. Acest lucru îi va oferi o poziție mai înaltă și o măsură de securitate pe care Julie o voia. Avea nevoie de ea. Dacă trebuia să se confrunte cu umbrele trecutului, o va face. Oricum, poate că era timpul s-o facă, înainte ca Skye să crească și să recunoască urmele acestui trecut. Simți în spatele ei pe cineva care o privea stăruitor. Ignoră acest lucru timp de jumătate de minut, apoi se întoarse și privi în spatele ei.
Într-un colț îndepărtat, Tanner Danielson stătea aplecat peste tejgheaua barului. Era înconjurat de două femei atrăgătoare, care zâmbeau, evident interesate, dar el o privea insistent pe Julie.
Privirea lui Tanner întâlni ochii mari căprui. Ea stătu perfect nemișcată o secundă, privindu-l și mângâindu-și pe sub păr ceafa. Apoi clipi, puse cu grijă berea pe tejghea, se ridică de pe scaun și străbătu camera spre el.
Tanner rămase extrem de surprins. În urmă cu treisprezece ani, Julie nu l-ar fi căutat. În urmă cu treisprezece ani, ea era măritată.
Roșcata din dreapta lui Tanner se întoarse după bere, apropiindu-se de Tanner și mângâindu-i brațul. Dar atenția lui Tanner era concentrată asupra Juliei. În părul Juliei se reflectau luminile multicolore ale barului. Fața ei, mersul ei, puloverul galben pal, rezerva ei subtilă care arăta că emoțiile ei nu vor fi la dispoziția unui cowboy ce ar dori acest lucru, o făceau să pară ca un crin în deșert, în atmosfera zgomotoasă a barului. Ea nu făcea parte din această categorie de oameni. Niciodată nu făcuse parte.
De la tonomat se auzi vocea hodorogită a lui Jesse Adam Wilson fredonând „Te-am privit o singură dată și am căzut”, iar gura lui Tanner se schimonosi într-un zâmbet. Avea îndoieli că Jesse chiar căzuse de-adevăratelea pentru că el nu fusese niciodată în arenă pe un cal sălbatic.
— Bună, îi zâmbi ea.
El atinse cu degetele borul pălăriei și dădu din cap, simțind un imbold sexual de parcă ar fi sorbit un whisky tare.
— Julie.
— A trecut ceva timp, Tanner, spuse ea.
El îi studie chipul.
— Ținând cont de ultima întâlnire, cred că au trecut vreo patru ore, spuse el sarcastic tărăgănând cuvintele și gândindu-se la durerea pe care o simțea în partea de jos a corpului.
Ea zâmbi din nou, clătinând din cap și ducându-și o mână la ceafă. Acest gest plin de grație ascundea o urmă de nervozitate dar o făcu să pară mai tânără.
— Ei bine, când te-am văzut călărind...
— Nu m-ai văzut călărind, ci căzând.
Roșcata din dreapta lui zâmbi, apreciindu-l și își lăsă mâna pe umărul lui Tanner, revendicându-și drepturile. Julie înțelese gestul. Când se uită din nou la el, privirile ei erau sugestive.
— Ei bine, nu vreau să-ți răpesc toată seara, dar...
— Dar cât de mult intenționezi să ocupi din ea?
— Atât cât durează să asculți o melodie la tonomat, spuse ea șoptit. E bine?
— Îmi ceri să dansez? îi zbură întrebarea înainte de a se gândi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi acceptat.
Dar era conștient de faptul că oricum i-ar fi pus această întrebare. O visase de prea multe ori pe Julie Fielding străbătând barul spre el, zâmbindu-i, mergând acasă cu el în loc de Buck. Se întâmplase oare vreodată să aibă față de ea o reacție pe care să și-o poată controla?
Ea clipi, își trase sufletul, zâmbi și spuse:
— Da.
Tanner o privi atent câteva secunde, evaluându-și sentimentele, apoi sări de la tejghea.
— Scuză-mă, murmură el către femeia care stătea sprijinită de umărul lui și își puse mâna pe spatele Juliei pentru a o conduce către ringul de dans.
Pe când își făceau loc prin mulțime, muzica de la tonomat se schimbă și începu un blues din Texas despre foste soții și statele unde locuiau. La marginea ringului, Tanner o luă de mână și făcură vreo doi pași în interior.
Ea nu se împotrivise să-l urmeze. Dar el nu fusese surprins de acest lucru, știuse întotdeauna că ea era destul de inteligentă să facă ceea ce își pusese în minte. Pentru ce venise oare acolo?
— Am auzit că te descurci binișor, spuse el. Reporter la KVCD.
Ea dădu din cap, zâmbind și fiind puțin rușinată.
— Ai și propriul cameraman...
— Nu, e prea mult spus că îmi aparține. Este un bun tehnician. Lucrăm împreună doar la acest proiect.
— În drumul tău spre promovare?
— Sper.
— Atunci, sper și eu.
Își trase sufletul, ridicându-și sânii sub bluza aurie. Îi simțea sub mână spatele cald, drept, suplu, cu mușchi bine proporționali. Se întrebă cum ar fi să o țină în brațe, să o simtă aproape, să-i sărute gâtul, iar părul ei să-i inunde chipul.
Nu mai dansase cu ea niciodată. Își ținea mâinile departe de ea și doar se gândea cum ar fi să o țină în brațe.
— Îmi pare rău... pentru Buck, zise el, voind să scoată la iveală tot ceea ce era de spus între ei doi.
— Mulțumesc. Și mie îmi pare rău. Mai tot timpul.
Mai tot timpul? se încruntă el apreciind răspunsul ei.
— Și îmi pare rău că nu ți-am spus la înmormântare.
— ... Știu... Ai fi fost acolo dacă ai fi putut.
— Sper să mă crezi.
Ea ar fi crezut dacă i-ar fi citit scrisorile.
Julie nu luă în seamă aluzia. Îl privi adânc, alungând cu un oftat părerile personale.
— Toți călăreții s-au întâlnit după înmormântare și au făcut un contract prin care au scăpat de acel taur. Cred că ei s-au gândit că mai bine mai târziu decât niciodată.
Mai bine mai târziu decât niciodată? Cuvintele răsunau ca un ecou în mintea lui Tanner, realizând o imagine total diferită de ceea ce spusese ea și simți în tot timpul o agitație fără motiv, dar la fel de prevăzătoare ca și căldura Texasului. Ce era asta? Un răspuns întârziat? Tot timpul venise la bar căutându-l pe Buck și în seara aceasta chiar venise să-l caute pe el?
„Din nefericire, își spuse sieși și mai ales din nefericire pentru ce ai în minte”. Dar speranțele lui ignorară aceste lucruri.
— Te afli în topul celor mai buni cowboy ai anului, după câte am auzit, spuse ea zâmbindu-i din nou. Te descurci binișor.
— Atât timp cât am noroc.
— Oh, dar nu e vorba numai de noroc. Nu-i așa?
— Ești în circuit de destulă vreme ca să-ți dai seama cât de mult contează norocul. Spune-mi părerea ta.
Și să-mi spui de ce te afli aici.
— Poate că vreau să aud de la tine, spuse ea radioasă.
Tanner își întinse degetele pe spatele ei și o îmbrățișa puternic, conducând-o în timpul dansului și întorcând-o astfel încât pe fața ei se reflectau luminile multicolore de la tonomat.
— De ce? întrebă el.
Ea ezită o fracțiune de secundă înainte să-l privească și să-i zâmbească.
— Tu îți dorești acest lucru, nu-i așa? Să fii printre cei mai buni zece cowboy.
— Dar tu alergi după un interviu, nu-i așa? o întrebă, ridicând puțin vocea.
Ochii ei căprui scânteiară.
Îl cuprinse furia, mai ales pentru naivitatea lui. Își dorise să creadă ceva frumos, de basm, dar, crudă cum era, realitatea îi aminti cât de ușor putea Julie Fielding să-l dea la o parte. Ar fi trebuit să-și dea seama de acest lucru după amiază când căzuse în praf.
— Deci pentru acest lucru ești aici, Julie? Ai nevoie de comentariu pentru filmul tău.
Ea pierdu primul pas și își reveni atât de repede că numai Tanner observă. Dar acest gest fusese de ajuns pentru a-i răspunde la întrebarea lui.
Melodia de la tonomat se schimbă și vocea răgușită a lui Jesse Wilson coborî printre consumatori, fredonând o baladă despre greșeli și inimi sfărâmate. Tanner lăsă palma să-i alunece pe spatele Juliei, apoi și-o îndepărtă și-și băgă mâinile în buzunare.
— Nu te pot opri să-mi faci fotografii căzut pe jos, dar sunt foarte sigur că nu o să ți le comentez.
De la tonomat, Jesse Wilson cântă: „Ar fi trebuit să plec înainte să-mi zâmbești” și Tanner se înjură că nu făcuse și el acest lucru, îndreptându-și spatele, se pregăti să se întoarcă.
— Tanner...
Mâna pe brațul lui și rugămintea din ochii ei îl opriră la mijlocul pasului.
— Tanner, nu am venit din această cauză. Nu... numai pentru acest lucru.
Se întoarse și o privi insistent. Inocentă ca păcatul și de două ori mai periculoasă.
— Buck era prieten cu voi. Și eu aveam nevoie...
— Buck este mort de mulți ani, o întrerupse el. Nu este vorba de Buck.
— Nu este atât de simplu, Tanner. Lucrurile sunt... ceva mai complicate. Nu te poți aștepta ca totul să fie alb sau negru.
Mâna ei se mai afla pe brațul lui, arzându-i pielea prin cămașă, trimițând mesaje spre toți mușchii corpului său. Privi în jos la degetele ei.
— Vrei să dansezi sau nu? întrebă el cu asprime.
Răsuflarea ei se auzi încet. Își prinse limba între dinți privind la podea, apoi eliberă brațul care tremura când ea-și luă mâna.
— Da sau nu? întrebă el.
Îl privea fix, în liniște, în timp ce căuta să se stăpânească. Se întoarse spre ea și o prinse de mână. De data aceasta, nu mai era un dans în doi. Tanner își întinse degetele pe spatele ei și o trase aproape de el, destul cât să însemne mai mult decât un simplu dans.
Nefiind sigură de unde își dăduse Tanner seama că ea ar răspunde cu „Da”, Julie dansă mișcându-se încet, având sentimentul că și încăperea se transformase și se potrivea cu valul de căldură ce se lăsase peste ei. Mâna îi era în mâna lui, palmă în palmă, în timp ce el controla cu finețe mica distanță dintre ei, mii de senzații o învăluiră simțind căldura mâinilor lui.
„O singură privire de a ta și eu am căzut rău de tot”, fredonă din nou vocea de la tonomat. Lumina cețoasă din bar se schimbă și se mută pe fața lui Tanner și pe părul negru de sub borul pălăriei. Atât cât putea să-și dea seama, părul lui avea aceeași culoare ca în urmă cu treisprezece ani, când ea nu-l privise atât de aproape ca acum. Privirea ei coborî de pe gura lui pe gulerul cămășii, apoi mai jos pe nasturele descheiat, acolo unde cămașa stătea întinsă pe pieptul lui, apoi privi la curbura claviculei și la arcuirea puternică a coapselor lui. Fu nevoită să-și lase capul pe spate pentru a-i privi din nou fața - nasul mic, acvilin și obrazul oval, vechea cicatrice aflată lângă obraz, pe urechea stângă. Ochii lui albaștri erau tulburați de parcă ar fi cercetat-o încet, în întregime, în felul lui.
— M-am întrebat întotdeauna dacă știi să dansezi, Julie, spuse el.
— Când aveam optsprezece ani habar nu aveam!
— Ai mai învățat ceva de atunci?
Un licăr de supărare îi întunecă privirea.
— Știam deja o mulțime de lucruri simple până atunci, spuse ea tăios. Dacă tot ceea ce cauți tu este „Da” sau „Nu”, înseamnă că tot este ușor, nu-i așa?
El o studie fără grabă, pe jumătate insolent în aprecieri, își lăsă privirile în jos spre gura ei, gâtul ei, spre formele sânilor, și curba șoldurilor.
— Cred că nu este totul chiar așa de ușor...
Cu mâna pe spatele ei, o trase spre el și o îmbrățișă cu o mișcare ușoară, aproape întâmplătoare, ce le aduse corpurile într-un contact perfect, sânii ei pe pieptul lui, coapsele ei de-a lungul picioarelor lui, șoldurile ei lipite atât de strâns de el, încât se înfierbântă de-a binelea.
Dar acest lucru nu avea importanță fiindcă oricum dansul lor îmbrățișat nu era cu nimic diferit de cel al perechilor de pe ring și potrivit principiilor morale ale barului „Hoof and Horn”, îmbrățișarea era permisă ca un flirt. Julie simți la atingerea de corpul lui ca și cum Tanner bătuse la ușa închisă a dormitorului și imaginația ei explozivă, care o trăda îi oferi deodată toate detaliile asupra întâmplărilor ce ar fi avut loc acolo. Un val de căldură îi invada trupul făcând-o să se întrebe ce-ar simți dacă i-ar lăsa mâinile să rătăcească pe corpul ei, să o mângâie, să-i deschidă nasturii și să-și arunce hainele pentru a face ceea ce el deja gândea. Înghiți cu greu pentru a-și umezi gâtul și puse o palmă pe umărul lui. Îl împinse fără prea multă convingere, în timp ce chipul ei, prea aproape de al lui, se întoarse spre el și simți că i se citește panica în priviri.
— Eu... Eu nu...
Se opri fără suflare, prea rușinată pentru a continua și mult prea șocată de emoția ce o îneca.
Tanner înțelese tulburarea ei, privindu-i obrajii colorați și simți dorința de a o îmbrățișa drept răsplată. Julie Fielding nu avea mișcările cinice și profesionale ale unei mincinoase. Era inteligentă, îndrăzneață și se întreba cât de bine se preface. Dar cu toate motivele ei profesionale, ea îl ademenise cu o senzualitate neprefăcută și îl excitase imediat.
Şi acest lucru o sperie de moarte.
Dar supărarea pe care o simțise împotriva ei, se evaporă. O amintire cu care se luptase toată seara îi reveni în minte: o femeie tânără, speriată, vulnerabilă, încercând galant să facă. ceea ce trebuie făcut - să-și salveze proaspăta căsătorie, să-l salveze pe Buck de el însuși fără a mai tine seama și de dorința ei.
Nu o forțase atunci. Nu o făcu nici acum.
Încet, fără tragere de inimă, Tanner își înfrânse pornirea sălbatică care îi invadase corpul ca un râu de primăvară ieșit din matcă. Mâna i se strânse pe spatele ei și corpul îi înțepeni ca un ultim protest, apoi se relaxa încet, mușchi după mușchi. Mâna îi căzu, îi dădu drumul din îmbrățișare, apoi închise ochii realizând că încă o dată o mai dorea, la fel ca atunci când avea douăzeci și doi de ani. Poate chiar mai mult. Și nu era chiar atât de simplu lucrul acesta.
Scoase un oftat lung și tremură tot.
— În regulă, atunci, spuse el de parcă ar fi vorba de o decizie. Deschise ochii, întâlnind privirea ei și își prinse degetele mari în găicile curelei. Vrei să discutăm?
În priviri se citea surpriza și confuzia, dar chiar dacă se străduise sau nu, singurul ei răspuns fu o aprobare ușoară din cap.
— Bine. Să discutăm.
Ochii ei căprui îi priviră pe ai lui pentru un moment, apoi se mutară pe un tonomat, pe ringul aglomerat și spre mesele ocupate până la refuz.
— Este... vreun loc unde să vorbim?
— Sunt niște mese pentru picnic la poalele dealului, lângă pârâu. E bine?
Ea aprobă din cap.
— O să iau câte o bere.
— Eu nu...
Dar protestul îi muri pe buze când îi privi.
— Bine, în regulă.
El nu o rugă din nou. Puse mâna pe umerii Juliei Fielding, atent să o atingă doar cu vârful degetelor, o întoarse și o conduse spre bar.
