Capitolul 1
Avionul aterizase la timp și trăsese la terminalul internațional din Mascot. Era un zbor „charter” care transporta așa-ziși „migratori” care, cu nici 32 de ore în urmă, încă își beau berea în Anglia.
Venind de la vamă, Harriet Leeson putea vedea grupuri mici de călători primite și îndrumate de oficiali; alții - cei norocoși - își salutau cu emoție prietenii și rudele ce-și făcuseră intrarea pe pământ australian înaintea lor și care erau gata, doritori chiar, să-i pună și pe ei la curent cu noile rânduieli. Harriet făcea parte dintre cei norocoși. Trebuia să fie cineva acolo care s-o aștepte, și limpezii ei ochi castanii treceau cu repeziciune și nerăbdare în revistă fețele, în căutarea lui Nicky.
Nu era prea îngrijorată că nu-l vedea. Se putea ca avionul lui, care ar fi trebuit să ajungă cu o oră înaintea avionului ei, să fi întârziat. Asemenea lucruri se întâmplau, caz în care ea va trebui să aștepte.
Era un moment de relaxare, bineînțeles, și sentimentul de încordare, care o asaltase nebunește, căpătă o rapidă tentă descendentă. Fusese atât de incitată la gândul că-l va revedea, mintea ei fierbând de bucurii pe care să i le spună - emoția zborului, faptele altor pasageri, tot felul de mărunțișuri. Filozofând, ea își croi drum prin mulțimea care pălăvrăgea, spre a arunca o privire la panoul de sosiri. Își zări propriul zbor și semnalul luminos care îi indica sosirea. Acum, unde era al lui Nicky? El se îmbarcase la Istanbul...
Stătea acolo scrutând panoul, o fată înăltuță și subțire, cu părul negru fluturând și cu ochi mari, căprui, până când găsi ce căuta. Istanbul! Inima îi tresări brusc. Avionul aterizase deja cu o jumătate de oră în urmă, la 8,30! Atunci, unde era Nicky? Harriet, deși nu se speria ușor, trăi un început de panică.
Îl întâlnise pe Nicky cu mai puțin de două luni în urmă și se îndrăgostiseră aproape instantaneu. În 5 săptămâni, el o ceruse de soție.
— Imediat, insistase el, cât de repede se poate aranja.
Deși ea nu-i împărtășise în totalitate planurile, venise în Australia cu certitudinea absolută că vrea să se căsătorească cu el. Era nebună după el. Știa că-i va îndrăgi familia, că ei o vor îndrăgi pe ea - că totul va fi minunat. Prudența fusese ideea tatălui său.
— Ușurel, Harriet, o sfătuise el. Nu e nici o grabă. Nu ai decât 22 de ani. Încearcă să-l cunoști pe Nicky mai bine; întâlnește-i familia. Formează-ți o idee despre locul unde vei locui - unele dintre locurile acelea îndepărtate sunt groaznice, să știi, și nu orice britanic trece prin Australia ca gâscă prin apă. Iar căsătoria e ceva destul de definitiv, din câte știu eu.
— Așteptarea nu ar schimba nimic între mine și Nicky.
Harriet fusese destul de categorică.
— Cât despre Australia - atâta timp cât Nicky este acolo, asta e tot ce contează; mă adaptez.
— Poate, draga mea, dar mai sunt și alte lucruri de luat în considerare, insistase tatăl ei. Părinții nu acceptă cu ușurință o noră necunoscută care le este impusă, mai ales că, fiind singurul lor fiu, tinde să fie considerat deosebit.
Apoi adăugase cu seriozitate:
— Lăsând la o parte toate acestea, Harriet, aș dori să te mai gândești puțin, spre binele tău. Nu ești obișnuită să faci față vieții pe cont propriu.
Harriet, care plănuise să emigreze - de una singură - înainte să-l fi cunoscut pe Nicky, era convinsă că tatăl său se înșela cu ultima presupunere. Îl iubea pe Nicky și atât! Nu avea nevoie de el s-o ajute să facă față la nimic. Dar își iubea și respecta tatăl și în final acceptă, fără tragere de inimă, să facă cum o sfătuise el, fiindu-i însă destul de greu să-l convingă pe Nicky că, câteva săptămâni în plus nu ar însemna mare lucru.
Acum, dând drumul valizei mari și genții ușoare de mână pe podeaua lucioasă, își dori, inutil, să se fi căsătorit cu Nicky când vrusese el.
Dar dacă, pentru nu știu ce motiv, el pur și simplu nu venise? Dacă nu avea să-l mai vadă niciodată? Pentru o clipă rămăsese împietrită de spaimă, dar își reveni cu promptitudine. Bineînțeles că va veni! Bineînțeles că totul va fi în ordine! Pentru că erau atât de nebunește îndrăgostiți unul de altul. Poate s-a dus să bea o cafea și nu și-a dat seama că avionul ei aterizase. Sau, poate, chiar în acest moment, vreun mesaj o aștepta pe undeva.
Asta era tot! Plecase din Anglia cu câteva zile înaintea ei pentru că își promisese să facă și o vizită în Turcia. Cum nu putuse să călătorească cu zborul charter împreună cu ea, hotărâseră că el ar fi putut foarte bine să profite de ocazie.
Își ridică bagajele și porni hotărâtă spre ghișeul de Qantas. Avea să verifice dacă domnul Nicholas Jamieson era pe lista de pasageri de la Istanbul, și poate atunci i se va transmite prin stație să o caute.
Deși nu-i stătea în fire, își mușca buzele și își încleștase strâns degetele pe mânerele genților. Își impuse să se relaxeze: Nu te impacienta! Totul se va rezolva de la sine și peste câteva momente vei râde.
Aproape ajunsese la biroul de Qantas când o voce masculină profundă și autoritară i se adresă:
— Scuzați-mă! Dumneavoastră sunteți domnișoara Harriet Leeson?
— Da.
Harriet se întoarse repede, plină de speranță, așteptând un mesaj. Dar bărbatul care-i vorbise nu era nicidecum un oficial. Era înalt, lat în umeri, cu o figură întunecată. Purta un costum ușor. O cămașă albă și o cravată portocalie elegantă. Ochii lui, care o priveau intens, erau de un albastru-gri întunecat iar gura lui fermă afișa un ușor zâmbet plăcut. Din cine știe ce motiv ciudat, lui Harriet i se contură în minte imaginea unor dealuri împădurite și și-l imagină în treacăt pe acest bărbat îmbrăcat în haine confortabile, în culorile pădurii, cu un câine undeva prin preajmă. O încerca un acut sentiment de déjà vu, de parcă îl mai întâlnise undeva înainte, deși cu certitudine nu era adevărat.
— Îl cauți pe Nicky Jamieson, nu-i așa? spuse el, puțin amuzat.
— Da, confirmă din nou Harriet.
Ochii ei rămăseseră privind fix, în expectativă... Inima îi bătu mai repede pentru o fracțiune de secundă. Ce mai urma?
— Ei bine, el întârzie.
— Întârzie? Dar avionul a...
— Da, știu. E cam complicat, și, sincer să fiu, nici eu nu sunt prea lămurit pentru a-ți expune situația. Sora mea vitregă îți va explica totul în câteva minute.
O urmă de zâmbet flutură pe buzele lui încântătoare.
— Nu mai fi atât de dezorientată. Nu te părăsim, vom avea noi grijă de tine, îți promit. Apropo, eu sunt Finn Ascroft. Vino cu mine s-o căutăm pe Helen.
El îi luă bagajele și fără ca măcar să priceapă ce se întâmpla, Harriet îl urmă.
Finn Ascroft. Acest nume nu-i spunea absolut nimic. O grămadă de întrebări i se învălmășeau în minte, dar tăcea. Se întreba ce legătură putea să existe între Nicky și sora vitregă a lui Finn Ascroft. Totul era atât de încurcat.
Urcară cu scara rulantă până la Plecări, traversară o zonă mochetată unde oamenii stăteau de vorbă sau așteptau în scaune confortabile. Prin sistemul audio de informare a publicului, o voce făcea ultimul apel la îmbarcare pentru un zbor oarecare. „Pasagerii să se prezinte la terminalul de îmbarcare!”.
Ajunseră în fața unui local cu mese micuțe și se opriră lângă una la care o fată blondă și un tânăr cu favoriți stăteau unul lângă celălalt privindu-se în ochi ca și cum ar fi fost îndrăgostiți. Pe masă erau câteva cești goale de cafea și nici unul nu ridică privirea până când bărbatul care o însoțea pe Harriet nu le atrăsese încetișor atenția:
— Helen!...
Helen era o fată cu ochi albaștri, cam de vârsta lui Harriet, micuță, subțire, delicată, și părea să trăiască un vis. Ridică neatentă ochii.
Finn Ascroft făcu prezentările.
— Sora mea vitregă, Helen Farbill. Și Tom Gilerist. Helen, Tom - domnișoara Harriet Leeson.
Toți își zâmbiră și murmurară câte ceva; Finn scoase un scaun pentru Harriet și amândoi se așezară.
— Ați dori o cafea, domnișoară Leeson?
Harriet își simțea gura uscată și nu putu decât să dea din cap. Ceea ce dorea cel mai mult era să afle câte ceva despre Nicky, dar nimeni nu părea grăbit s-o lumineze. Finn Ascroft comandă cafeaua unei chelnerițe și când se întoarse, Helen își întinse mâna stângă. Harriet surprinse strălucirea unui diamant în timp ce fata, cu un zâmbet încântat, chicotind, spuse:
— Uite, Finn! Tom tocmai mi l-a dat.
— Ei, ei!
El ridică din sprâncene în semn de încântare.
— Felicitări amândurora.
— Ești surprins?
— Nu, copleșit.
Chelnerița aduse cafelele aburinde. Harriet aproape că nu mai putea rezista. Îi venea să plângă. Își sorbi automat cafeaua deși era atât de fierbinte. Era obosită fizic după zborul lung, și primise un fel de lovitură amețitoare. Acum, acești trei străini, care aproape făceau abstracție de ea, vorbeau despre logodna lui Tom și a lui Helen. Harriet se simți ca o intrusă. Încercă să pară interesată, să zâmbească, dar îi venea să urle: „Ce s-a întâmplat cu Nicky? Aveți de gând să-mi spuneți odată?” Tresări când Finn, după ce-i aruncase o privire rapidă, spuse brusc:
— Potolește-te o secundă, Helen, și lămurește-o pe biata fată!
— Oh, îmi pare rău.
Fata cea blondă afișă o figură plină de regret și îi zâmbi lui Harriet, scuzându-se.
— N-am mai fost niciodată logodită și sunt atât de entuziasmată încât m-am prostit. Nicky m-a rugat să vin neapărat să te întâmpin și mi-a dat o scrisoare pentru tine.
Își deschise geanta de piele de șarpe, căută în ea, apoi, în timp ce-i înmâna plicul, spuse:
— Ești prietenă cu Sarannah Moore, nu-i așa?
— Da.
Mâna lui Harriet tremură ușor luând scrisoarea și vocea îi vibră întrebând:
— Unde te-ai întâlnit cu Nicky?
— Oh, în Istanbul. Era o mare nebunie, chicoti. Am dat unul peste altul din întâmplare - de necrezut, Finn! - la un bijutier lângă Hotel Ayasofia. Eram cu Pepper, Tom - ceilalți erau la bazarul acoperit. Am început să-i povestesc cât de imposibil era totul și o jumătate de oră mai târziu am decis să schimbăm locurile. A fost un noroc fantastic!
Se uită la fratele ei vitreg cu ochii ei mari și albaștri.
— Pur și simplu aș fi murit, Finn, dacă ar fi trebuit să duc până la capăt acea călătorie pe uscat. Nu puteam s-o sufăr. Nu sunt deloc rezistentă la greutăți - îmi place confortul și gata.
Harriet rămăsese cu gura căscată. Simțea cum culoarea i se retrage din obraji. Au schimbat locurile. Atunci unde era Nicky? Ce însemnau toate astea?
Finn tăcuse până atunci.
— Citește scrisoarea, Harriet. Mi-e teamă că e practic imposibil s-o faci pe Helen să rămână la subiect.
Vocea lui era amabilă. Întoarse cu tact privirea de la fața ei palidă și-și puse zahăr în cafea. Ceilalți doi încă vorbeau - Harriet auzi din nou numele lui Pepper. Scoase singura foaie de hârtie ce se găsea în plic; fu nevoită să clipească înainte de a putea descifra scrisul care îi era atât de puțin familiar.
„Draga mea Harry, citi ea, îmi pare foarte rău pentru această situație, dar ce altceva aș fi putut face? Sărmana Helen era în pragul isteriei. De ce o fată ca ea s-a aventurat oare într-o plimbare de la Londra la Bombay cu o dubiță de tranzit, nu voi ști niciodată. Cele mai bune hoteluri și confortul constituie, mai degrabă stilul lui Helen. O să-ți placă de ea - este o fată de prin partea locului (teritoriul meu!) și o dulceață; a promis să aibă grijă de tine. Nu prea pot să pretind că am devenit cine știe ce martir - această excursie va fi grozavă și voi avea o grămadă de lucruri să-ți povestesc când ne vom întâlni. Și, așa cum spuneai chiar tu, câteva săptămâni în plus n-ar însemna mare lucru, nu-i așa? Te iubesc!
Nicky.
P.S. Tare mi-aș dori să fii aici, doar că nu cred că asta ar coincide cu ideea ta despre distracție.
P.P.S. Foarte important!
Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele.
N.”
Uluită, Harriet citea întruna scrisoarea. Pur și simplu nu-i venea să creadă. Câteva săptămâni în plus! Nu-l va vedea pe Nicky săptămâni întregi! Ce-o să se facă ea atâta timp?
Ridică privirea și observă că toți trei o priveau. Păreau că așteaptă ca ea să spună totuși ceva. Parcă trăia un coșmar. Și totuși aruncă o privire asupra scrisorii și revăzu cuvintele „Te iubesc”; ochii îi înotau în lacrimi. Le alungă clipind, ridică privirea și reuși să zâmbească, dar nimic mai mult.
Probabil că-și ascunsese sentimentele mai bine decât crezuse, deoarece Helen spuse cu dezinvoltură:
— Presupun că ești dezamăgită. Îl cunoști bine pe Nicky?
Harriet se întrebă dacă auzise bine. Nicky nu-i spusese fetei ăsteia cât de bine se cunoșteau, ce însemnau unul pentru celălalt? Vru să spună: „Îl cunosc destul de bine ca să mă căsătoresc imediat cu el ce se întoarce”. Și totuși, dacă Nicky nu spusese nimic despre asta, cum putea să spună ea? Și poate Nicky nu vrusese ca Helen să se simtă prea rău pentru că-i întârziase sosirea. Astfel încât răspunse pe cât de serios posibil putea:
— Îl cunosc de vreo două luni. Ne-am văzut destul de des în această perioadă.
— Eu îl cunosc de-o viață, spuse Helen. Domeniul lor este în același district cu al nostru. E foarte amuzant, dar planurile lui nu pot fi întotdeauna numite stabile. Ceea ce a fost spre norocul meu în situația mea, dar nu și spre al tău. Mă ierți?
— Bineînțeles, o asigură Harriet cu voce joasă.
Înghiți un nod care începu s-o sufoce. Lângă ea, Finn Ascroft scoase o foiță și tutun din buzunar și începu să-și ruleze o țigară. Era sigură că se uită la ea, iar când el îi vorbi și ea se întoarse, văzu că avusese dreptate.
— Unde l-ai cunoscut pe Nick, Harriet?
— La Dublin, răspunse Harriet. Venise la fabrica de ceramică unde lucram eu să caute o fată care era prietenă cu sora lui în Australia - Sarannah Moore.
— Așa e, spuse Finn gânditor. Mi-o amintesc pe prietena Corinnei.
Harriet se simți vag înveselită deoarece măcar Finn o cunoscuse pe Sarannah. Găsise cel puțin un punct comun.
— Am lucrat împreună și vorbea atâta despre Australia încât mă hotărâsem să emigrez.
— Hmm, spuse Finn. Deci și tu ești olăriță.
— Da.
— Presupun că vei dori să lucrezi în Sydney, interveni Helen. Cu ce te putem ajuta? I-am promis lui Nicky că voi avea grijă de tine.
Stătu un moment pe gânduri.
— Finn! Nu s-ar putea să aibă Corinne ceva idei? N-am putea suna la Tallawong, se vedem ea ce ne sugerează?
— Așteaptă puțin, Helen, zise Finn. Harriet nu ne-a spus încă ce planuri are. S-ar putea să aibă cu totul alte idei.
Harriet cu siguranță avea, și îi fu recunoscătoare lui Finn că măcar intuise acest lucru. Nu voia să stea la Sydney. Nicky îi scrisese: „Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele!” Asta însemna că el dorea ca ea să meargă la Tallawong, la familia lui. Se uită la Finn și-i surprinse ochii întunecați ațintiți gânditor asupra ei.
Ea îi zâmbi.
— Nu vreau să stau la Sydney.
— Oh, dragă, spuse Helen uitându-se la fratele său vitreg. Eu și cu Tom vrem să mai rămânem în oraș câteva zile - mergem s-o vedem pe bătrâna doamnă Gilcrist. Așa că, Finn...
— Bine, spuse Finn. Totul se va aranja! Voi vedeți-vă de programul vostru!
Ochii albaștri ai lui Helen se îndreptară asupra lui Harriet.
— Dar i-am promis lui Nicky că voi avea grijă de Harriet.
— Mă ocup eu de asta, o asigură Finn.
— Oh, vă rog, nu vă faceți griji în privința mea, îndrăzni Harriet stânjenită.
Nu dorea să fie inoportună pentru nimeni. Înclina să creadă că Helen intenționa de la bun început s-o lase pe capul lui Finn. Nu că Helen nu era o fată foarte drăguță, Harriet era sigură de asta, se citea pe fața ei. Dar Nicky o pusese într-adevăr în încurcătură. Oricum, Harriet se hotărâse deja ce vrea să facă; spuse cu calm:
— Dacă îmi spune cineva cum să ajung, mă duc direct la Tallawong - la doamna Jamieson.
Se lăsă o tăcere datorată surprizei. Ochii lui Finn deveniră încă și mai gânditori. Păi, își reaminti Harriet, venindu-i să râdă, afirmase că îl cunoaște pe Nicky doar de vreo două luni, deci, bineînțeles că erau surprinși de dorința ei de a sta la mama lui.
Finn fu acela care rupse tăcerea. Se uită la ceas, își împinse scaunul și spuse cu hotărâre.
— Minunată idee. Sunt sigur că Corinne va fi nerăbdătoare să te cunoască.
Îi zâmbi lui Harriet.
— Am două locuri rezervate pentru cursa de Cooma. Helen nu vine acasă azi, așa că ai dreptate. Din acest moment, al doilea bilet este al tău, Harriet. Mașina mea este la Cooma; te duc eu la Tallawong, e în drumul meu. Nici o problemă!
— Mulțumesc, spuse Harriet recunoscătoare.
Se ridicară toți și Helen murmură:
— Dacă nu e bine...
Finn o întrerupse rapid.
— Nu-ți face griji, Helen, am eu grijă de fata asta.
— Și Helen se va întoarce curând acasă, rânji Tom. Tata mi-a dat exact două săptămâni ca s-o conving să se căsătorească cu mine.
— Te-ai descurcat bine, îl felicită Finn.
Cei doi bărbați râseră împreună.
*
* *
Harriet își propusese să privească spre hubloul avionului în timpul zborului spre Cooma, dar adormi și Finn trebui s-o trezească înainte de aterizare. Era foarte atent și drăguț cu ea, fapt pentru care ea îi era recunoscătoare.
Dejunară la un hotel, el îi povesti câte ceva despre Cooma, un orășel situat la poalele Munților Înzăpeziți, fiind sediu al enormei amenajări hidro-electrice din acești munți. După ce mâncară, se plimbară de-a lungul faimosului bulevard internațional cu steaguri, ce se desfășura în fața Parcului Centenar. Aici fluturau steagurile a 27 de țări din care veniseră oameni să ajute la construirea imenselor baraje, la săparea kilometrilor întregi de tuneluri prin munți și ridicarea marilor centrale electrice care făceau toate parte din ansamblu.
Harriet realiză că s-ar fi bucurat mult mai mult de compania lui Finn dacă ar fi fost într-o stare de spirit mai veselă. Era foarte manierat și spunea lucruri interesante și pline de inteligență. Recunoscătoare, ea îi acordă politicoasă întreaga sa atenție, refuzând cu hotărâre să cedeze sentimentelor deprimante care amenințau s-o copleșească. Absența lui Nicky era o lovitură mult prea puternică spre a o trata cu calm. Era grozav de dezamăgită și se simțea complet neajutorată.
Tallawong, unde locuia doamna Jamieson, era situat la o distanță de câteva mile de Cooma. Harriet știa că mama lui Nicky deținea și administra un motel acolo, și mai știa, de asemenea, că acesta urma să fie vândut, pentru a cumpăra o proprietate la țară unde vor crește vite sau oi. Nicky însuși, care avea o diplomă în științe agricole, va administra proprietatea.
Finn își luă mașina; în mers, Harriet admiră peisajele înverzite care-i defilau prin fața ochilor. Fusese un anotimp bun, cu multă ploaie, îi spuse Finn. Ea vedea peisajul în toată splendoarea lui. Harriet se gândi că va fi fericită aici. Era o zi fierbinte, totuși nu neplăcută, cerul era albastru și în față se desfășura griul intens al munților - Munții Marii Cumpene de Ape. Pe ici, pe colo, în țarcuri, Harriet zărea oi sau cornute albe și roșcate stând la umbra eucalipților sau plimbându-se încet prin iarba înaltă de pe malurile râului. Era liniște și pace, abia dacă vedeai vreo locuință pe o rază de câteva mile. Cele două sau trei orașe prin care trecură erau așezări micuțe, cu o stradă principală și un mănunchi de magazine. Dacă Nicky ar fi fost acolo, Harriet ar fi avut o grămadă de întrebări de pus și comentarii de făcut, și totul ar fi fost o minunată aventură.
Oftă fără să-și dea seama, iar Finn spuse imediat:
— Trebuie să fii sătulă și moartă de oboseală de atâta drum, Harriet.
Ea îi zâmbi rapid.
— Puiul de somn din avion mi-a prins bine. Și prânzul ăla delicios! Îmi plac tare mult toate astea. Îmi pare totuși rău că am pierdut o perspectivă de sus a „pământului virgin”.
— Pământ virgin?
Finn era ușor amuzat.
— Ar trebui să străbați pășunile și încă ceva înspre interiorul continentului ca să dai de pământ virgin.
— Da, probabil. Poate mă consideri ignorantă și aiurită, dar am citit câte ceva despre Australia când eram în Anglia. Sarannah a încercat să-mi ofere o anumită perspectivă asupra imaginii la care ar trebui să mă aștept, dar cred că nici ea n-a prea fost la țară în timpul celor nouă ani și ceva cât a stat aici. Cred că a venit la Tallawono o dată cu Corinne. Nicky abia intrase la facultate atunci.
— Da, îmi amintesc vara aceea, zise Finn gânditor.
Urmă o pauză. Atenția lui părea să se fi abătut de la discuția lor. Încetinise și se uita atent în față. Harriet îi urmări privirea și văzu două păsări enorme, zburând una după alta deasupra șoselei. Urmărindu-le, ea văzu una năpustindu-se, iar pe cealaltă urmând-o și pentru o secundă crezu că se vor izbi de parbrizul mașinii. Apoi, brusc, amândouă cotiră și se înălțară.
— Șoimi, spuse Finn. N-aș fi vrut să mă pricopsesc cu vreunul pe parbriz... ce spuneai?
— Despre Sarannah?
— Nu, despre tine și emigrant. Cum a reacționat familia ta?
Harriet era puțin surprinsă de interesul lui.
— Ei bine, s-au gândit că este decizia mea. Tatăl meu a fost întotdeauna foarte înțelept și înțelegător. Știa că am nevoie de o schimbare. Plecarea din Anglia și slujba din Dublin nu fusese decât un început.
Pe neașteptate se auzi vorbind bucuroasă, încrezându-se în el. O făcea să se simtă mai puțin stânjenită.
— Mama a murit când eram în ultimul an de școală și toată lumea era de părere că trebuie să stau acasă și să am grijă de tata și de surorile mele - Penny nu avea decât șapte ani, iar Belinda nouă. Dar tata n-a fost de acord, așa că am terminat școala și am urmat o facultate de arte. Am avut noroc că am putut să-mi aranjez orele în așa fel încât să pot avea grijă de familie. Bineînțeles, nu făceam eu totul - aveam pe cineva care spăla și călca.
Se întrerupse și se uită la el cu îndoială.
— Nu știu de ce-ți spun toate astea, probabil că te plictisesc.
— Fii liniștită, nu sunt nici pe departe plictisit. Spune-mi cum ai ajuns să lucrezi la Dublin, Harriet.
— Oh, mi-am terminat cursul - m-am specializat în olărie și sculpturi în ceramică. Și apoi, tata s-a recăsătorit. O iubeam toate pe Madeleine - mama mea vitregă - dar am simțit... ei bine, m-am simțit prea mare ca să mai stau cu ei acolo tot timpul. Nu era corect.
— Două femei în aceeași casă... Așa că te-ai retras. Foarte frumos din partea ta.
— Cred și eu. Am avut noroc cu slujba asta la Dublin. Mi-a plăcut foarte mult și am învățat mai multe despre olărit decât aș fi putut vreodată învăța la facultate. După ce am cunoscut-o pe Sarannah și după lungile discuții pe care le purtam cu ea, mi s-a părut o idee bună să vin în Australia - să mai văd câte ceva din lume. Plănuisem asta de ceva timp când l-am cunoscut pe Nicky.
Adăugă abia auzit:
— Parcă destinul și-a vârât coada.
— Și întâlnirea cu Nicky te-a convins să faci ceea ce trebuie?
Vocea lui era seacă.
— Ceva de genul ăsta, răspunse Harriet fără să se gândească.
El n-o urmărise; o secundă mai târziu pășunea se termină și dădură peste o prelungire a lacului, care se întindea drept în fața lor, albastru sub albastrul cerului de vară, Harriet își ținu respirația. Fusese atât de neașteptat!
Finn, care oprise mașina, zâmbi pe seama surprizei ei.
— Acesta este lacul Eucumbene, cel mai mare lac de acumulare din amenajarea din Munții Înzăpeziți. A existat un oraș întreg sub lacul ăsta, Harriet. Adaminaly. A fost reconstruit câteva mile mai încolo. Cea mai mare parte este în totalitate nouă, dar câteva dintre casele originale și bisericile au fost dărâmate și reconstruite piatră cu piatră. Dar poate că îți spun lucruri pe care le știi deja?
Harriet scutură din cap. Cu Nicky nu discutase deloc despre astfel de lucruri! Era fascinată de imensul zid al stăvilarului și de multele insule de lemn de pe lacul ale cărei margini nu le putea vedea. Existau golfuri, peninsule, coturi și cotituri. Copaci pe jumătate scufundați sau încă supraviețuind departe de țărm, înecându-se puțin câte puțin; mai încolo, contorsionate, ramurile superioare ale altor copaci, uscate și gri, se ridicau neputincioase deasupra apelor. Existau garduri cu stâlpi și balustrade care înaintau printre țarcuri, în apele lacului.
Harriet se gândi la gospodăriile acoperite de ape, la orașul înecat. Așa ape! Și se spunea că Australia este cel mai uscat continent din lume.
— Toată apa asta provine din topirea zăpezilor, spuse Finn, parcă ghicindu-i gândul. Alpii noștri sunt acoperiți cu zăpadă, cinci luni pe an. Apele sunt stocate aici și trimise spre consum în oricare parte a pășunilor, după necesități. Există porți care dau în tuneluri lungi de mile întregi, la mii de metri în pântecele munților. Este un sistem minunat dar complicat și care aprovizionează Victoria și New South Wales cu electricitate.
Se întrerupse:
— Acum este rândul meu să întreb dacă nu cumva te plictisesc.
— Nu, doresc să învăț cât mai multe cu putință.
Întrebă ezitând:
— Atunci și „pământul virgin” beneficiază de pe urma acestei amenajări? Sau vorbesc din nou prostii?
— Nu, bineînțeles că nu sunt prostii. Zone din ceea ce tu numești „pământ virgin”, foarte puțin locuit, beneficiază - de exemplu văile râurilor Murray și Murrumbidgee, spre vest. Tom Gilcrist, pe care l-ai cunoscut în dimineața asta, provine dintr-o familie de viticultori ale căror podgorii se află în Z.I.M. - zona de irigații a râului Murrumbidgee. Apa din acest lac este transportată prin tuneluri și pe râul Tumut, până la Murrumbidgee, iar de aici prin canale de-a lungul podgoriilor. La fel se procedează și pentru orezării, livezi de portocali, lanuri de grâu, ferme de oi și așa mai departe, toate înfloritoare datorită lacului Eucumbene.
Altă întrebare își făcu loc în mintea lui Harriet:
— Trebuie să existe oameni care și-au pierdut pământurile din cauza acestui lac, Finn. Ce s-a întâmplat cu ei?
— Au fost foarte cinstit despăgubiți. Cei care au fost isteți - adică majoritatea - au cumpărat pământ în altă parte sau și-au investit banii în afaceri. Ca familia Jamieson, de exemplu: ei au cumpărat un motel.
Harriet privea lacul albastru cu mai mult interes acum. Nu știuse că așa ceva se întâmplase cu ferma de oi a tatălui lui Nicky. Crezuse că o vânduse deoarece era bolnav și căutase o afacere pe care soția lui s-o poată conduce când el nu va mai fi.
— Ferma de oi a familiei Jamieson este pe undeva pe aici? îl întrebă ea, și ridicând privirea dădu peste ochii lui întunecați urmărind-o.
— Ei bine, nu. Sub un alt lac de acumulare, unul mai mic, lacul Tallawong.
Se întoarse și porni mașina.
— Ar trebui să mergem să vedem ce se poate face pentru tine. Trebuie să fii nerăbdătoare să găsești un loc să te instalezi.
— Nu sunt nerăbdătoare, spuse Harriet zâmbind.
Totuși, era puțin nervoasă cu gândul la întâlnirea cu doamna Jamieson, căreia Nicky spusese că era important să-i facă o impresie bună.
— Sunt sigură că voi putea sta la doamna Jamieson.
Urmă o pauză foarte scurtă, înainte ca Finn să spună cu prudență:
— Dacă din cine știe ce motive nu se va putea, Harriet, să nu-ți faci griji. Am eu grijă de tine.
Vorbise cu blândețe, dar ferm. Cu siguranță, își luase în serios responsabilitatea față de ea. Harriet îi era recunoscătoare dar știa că nu va avea nevoie de ajutorul lui... Nicky îi povestise mamei sale despre ea, și doamna Jamieson era la fel de nerăbdătoare s-o întâlnească.
Când privi înapoi, un moment mai târziu, lacul se pierduse în urmă. Goniră de-a lungul drumului, trecură pe lângă încă un orășel și ajunseră la Șoseaua Alpină. Curând vor fi în Tallawong. Harriet se întreba dacă arăta bine, sperând ca doamna Jamieson s-o placă. Asta nu prea contase cât timp fusese în Anglia cu Nicky, dar acum era singură - cu excepția lui Finn, care era de fapt un străin - și începuse să conteze foarte mult. Conta și pentru Nicky, scrisoarea lui era o dovadă în acest sens. Se întreba de ce. Fusese atât de nepăsător, evaziv, în ceea ce privește familia sa, până acum.
Ea știa că el are o soră mai mare, Corinne, și doi frați mai mici, ale căror nume nu și le putea aminti. Și mai știa că, după ce se vor căsători, vor locui la țară și vor administra o fermă de vite sau oi, sau poate pe amândouă. Mama lui va fi mulțumită să scape de problema motelului. Cel puțin Harriet așa dedusese.
Nu după mult timp, traversară alt lac, amenajat în câmpie, și ajunseră la Tallawong, un oraș prosper, desfășurat într-o vale largă și întinzându-se în sus pe versanții acesteia; un oraș de bungalouri micuțe, înconjurate aerisit de grădini frumos îngrijite. Acoperișurile de țiglă scânteiau în soare, iar pe ici-pe colo, clădiri cu câte două etaje le dominau pe celelalte.
Strada principală era umbrită de copaci și încadrată de mașini parcate lângă trotuare. Existau magazine, hoteluri, restaurante. Nu era un oraș mare, dar era aglomerat. Harriet îl întrebă pe Finn dacă acest lucru se datora turismului.
— Cam așa ceva. Oamenii opresc aici în drum spre ținuturile înzăpezite sau fac vizite turistice la amenajarea din Munții Înzăpeziți. Pe lângă asta, oamenii de la țară, din districtele învecinate, își fac unele cumpărături de aici.
Ajunseră la capătul străzii principale, și începură să urce un deal lung. La jumătatea distanței spre vârf, Harriet putea deja zări o clădire ce aducea a motel. Un alt val de nervozitate o copleși, își căută oglinda și se privi neliniștită. Se rujă puțin, îndepărtă un firicel de praf de pe obraz și-și netezi părul negru.
Finn conducea încet.
— Doamna Jamieson o ști ceva despre sosirea ta?
— Sunt sigură că știe, spuse Harriet zâmbind. Nicky trebuie s-o fi anunțat, mai ales că el personal nu este aici.
— Înțeleg.
Urmă o pauză lungă, ca și cum el încerca să se hotărască dacă să continue sau nu. Apoi spuse:
— Există ceva ce ar trebui lămurit. Ești logodită cu Nicky?
Acum Harriet fu cea care ezită. Dacă i-ar fi pus această întrebare imediat ce se întâlniseră, i-ar fi spus „Da”, și cu promptitudine. „Neoficial suntem logodiți.” Acum însă, știind că Nicky nici nu-i sugerase măcar lui Helen care era situația, nu știa ce răspuns să dea. Se gândi că ar fi bine să mai aștepte până la întâlnirea cu doamna Jamieson, astfel încât răspunse degajat:
— Ei bine, aproape.
— Hmmm, concluzionă Finn, deci ai intenții serioase în legătură cu Nicky...
— Da, răspunse ea sec. N-aș fi străbătut atâta drum dacă n-aș fi avut.
— Nu. Începusem și eu să-mi dau seama... Ei bine, am ajuns.
Parcă în fața clădirii care purta numele de „Motel Tallawong”. Era o clădire din cărămidă de culoarea smântânii, lungă, cu două etaje, care domina orașul, față în față cu munții învăluiți în ceață vineție.
Deschizându-i lui Harriet portiera, Finn remarcă:
— Doamna Jamieson trebuie să fie la recepție. Lăsăm bagajele aici și vorbim cu ea mai întâi, nu? Să vin cu tine sau nu?
— Oh, aș dori să vii, te rog.
Harriet își dădu seama că nu era încă pregătită să fie lăsată singură. Se baza pe sprijinul lui Finn. O luă de braț și-i zâmbi încurajator - un zâmbet larg care-i dezveli dinții frumoși. Ea spera din nou că arată bine și că doamna Jamieson, care bineînțeles era foarte nerăbdătoare s-o cunoască pe fata de care fiul ei se îndrăgostise atât de departe de casă, o s-o placă. Ea era foarte sigură că o va îndrăgi pe mama lui Nicky.
Când Harriet și Finn intrară pe ușa de sticlă și pășiră pe covorul auriu tocit, femeia din spatele tejghelei ridică privirea de la dosarele colorate pe care le sorta. Fu o surpriză pentru Harriet, care se aștepta în subconștient să vadă o femeie care să corespundă imaginii de mamă.
Doamna Jamieson, însă, era cam de înălțimea lui Harriet, slăbuță și îmbrăcată elegant, cu părul frumos, argintiu, contrastând cu o față plăcută, plină de viață și uimitor de tânără. Părea a avea în jur de patruzeci și cinci de ani și Harriet observă ochii ei căprui, strălucitori care semănau cu ai lui Nicky.
— Ei, Finn!
Părea satisfăcută.
— Ce te aduce în oraș?
Ochii ei se întoarseră repede și cu curiozitate spre fata de la brațul lui.
— Mă duc spre casă, Lucy, răspunse imediat Finn. Am fost la Sydney s-o întâmpin pe Helen la aeroport, îți povestesc imediat.
O împinse ușurel pe Harriet înainte.
— Ea este prietena lui Nicky. Harriet Leeson. Harriet - doamna Jamieson.
— Îmi pare bine.
Harriet îi zâmbi mamei lui Nicky, așteptând o exclamație de recunoaștere și poate plăcere la auzul numelui ei. Dar ambele se lăsară așteptate. Doamna Jamieson abia schiță un ușor zâmbet și murmură:
— O prietenă de-a lui Nicky?
