Un seducator versat de Susanne McCarty
– Te voiam goală. De-asta te-am angajat.
– Pentru campanie, sau în interes personal? îl provocă Alysha.
Ross chicoti, cu amuzament răutăcios.
– Tu ce crezi?
Îl privi crunt, cu ochi scăpărători de furie.
– Cred că anume ai plănuit-o aşa. Cred că ai ales locul ăsta fiindcă... vrei să...
– Cum ştiai foarte bine, o întrerupse el, necruţător, completându-i fraza într-un mod atât de direct încât o făcu să se înece. Şi, mai mult, o doreşti la fel de mult ca mine. Nu te osteni să negi – te trădează limbajul trupului.
Capitolul 1
– Nu-l vrei? Cum vine treaba asta, nu-l vrei?
În momentele de stres maxim, vocea armonios modulată a Barbarei Lange tindea să revină la accentul ei brooklynez de baştină.
– Ascultă, scumpo, toată lumea aleargă după contractul ăsta. Nu-ţi dai seama ce-nseamnă? Nu numai că valorează o avere, dar îţi va mai şi lansa cariera pe orbită, garantat! N-a lipsit mult să fac hernie, numai ca să te-nscriu pe listuţa aia – nu se poate să nu-l vrei!
– Îmi... pare rău, Bobbie.
Alysha îşi mută receptorul în mâna stângă, întinzând-o pe dreapta pentru ca manichiurista să-i aştearnă pe unghiile prelungi lacul de culoarea prunei.
– Habar n-aveam prin ce-ai trecut ca să mă înscrii. Oricum, adăugă ea, cu tipica ei lipsă de înfumurare, cred că nu contează – mă îndoiesc că-l voi primi.
– Îţi arde de glumă? întrebă tranşant agenta. Iubito, în clipa când ai intrat pe uşa mea am ştiut că vei fi o vedetă! Ce te-a apucat? Nu-ţi stă în fire să încurci borcanele, refuzând o lovitură ca asta. Îţi spun eu, acolo trebuie că-s ca la vreo două sute de fete care i-ar da lui Ross Elliot braţul drept ca să fie Lozier Girl – plus oricare altă parte a anatomiei lor care s-ar întâmpla să-i cadă cu tronc! adăugă ea, cu un chicotit aluziv.
Gura cu buze gingaşe a Alyshei se arcui într-un zâmbet răutăcios. Nu avea nici cea mai mică îndoială că existau destule fete mai mult decât dornice să-i ofere lui Ross Elliot tot ce voia – şi nu numai în speranţa de a-şi consolida carierele. Iar ea avea toate motivele să ştie că Ross n-ar fi ezitat nici un moment ca să profite de nechibzuinţa lor.
Îl întâlnise doar o dată, cu cinci ani în urmă, dar acea unică întâlnire fusese de-ajuns; Ross reuşise ca, într-o singură după-amiază, să-i scoată complet din minte ideea unei cariere în modeling. Numai împrejurările din viaţa personală o aduseseră înapoi – dar avusese grijă să evite orice nou contact cu el.
Până acum, acest lucru nu fusese dificil. Deşi încă mai era cunoscut de public ca un maestru al fotografiei, în anii trecuţi de-atunci îşi înfiinţase propria agenţie de publicitate – şi nu era genul care să se folosească de începătoare. Poate că Alysha ar fi trebuit să se aştepte, pe măsură ce cariera îi progresa, că era inevitabil să-l întâlnească din nou – dar încă nu avea convingerea că era pregătită pentru asta.
– Îţi... mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, Bobbie, răspunse ea cu prudenţă; Barbara nu ştia că-l cunoscuse pe Ross – nimeni nu ştia; îi era prea ruşine de acest secret. Dar... Sinceră să fiu, gândul de a lucra cu el mă demoralizează. Are... are o reputaţie...
– În ce sens, personal, sau profesional? se interesă Barbara, cu o undă de compasiune.
– În ambele sensuri!
– Lasă, iubito, că-i faci tu faţă! Sigur, se cam poartă el ca un stăpân de sclavi, dar tu n-ai avut niciodată probleme cu munca pe brânci – eşti una dintre cele mai serioase fete din registrele mele. Cât despre restul – dacă vrei să ştii, multe nu-s decât visurile prosteşti ale unor fete cu capu-n nori. N-au ele norocul ăsta!
– Alysha? Suntem gata! anunţă asistentul fotografului, vârând capul în rulotă.
Alysha îi răspunse cu un gest afirmativ.
– Îmi pare rău, Bobbie, acum trebuie să plec...
– Ne-a invitat la masă, miercuri! se repezi Barbara, insistent. }i-a văzut portofoliul şi clipul ăla cu şamponul, şi cred că vrea să te supună personal probei finale. Ascultă, probabil că oricum n-o să prea ai de-a face cu el – stă mai mult la birou, în ultima vreme, nu în spatele aparatului. Vino doar să-l cunoşti, să staţi de vorbă, mm? Pe văzute – îţi jur că nu te-aş sili să faci nimic ce te nemulţumeşte.
Alysha oftă, apoi râse acru; nu putea susţine că era ocupată miercuri – Barbara trebuia să se fi interesat deja, la fata care-i ţinea evidenţele. Pentru agenţie ar fi fost un impuls teribil, să încheie un contract atât de prestigios cu una dintre fetele sale. Şi-i datora enorm Barbarei – aceasta o luase sub aripa ei la douăzeci de ani, când Alysha, deşi totalmente începătoare, avea deja cu trei sau patru ani mai mult decât majoritatea debutantelor, şi-i dăduse şansa să câştige banii de care avea nevoie. Acum avea ocazia de a se achita întrucâtva.
– Bine, consimţi ea, încercând să nu pară prea amărâtă. Miercuri, la prânz.
– Bravo, fetiţo! chicoti Barbara. Ştiam eu că n-ai să mă dezamăgeşti.
– Alysha...?
– Vin acum! Pe curând, Bobbie.
Închise telefonul, atentă să nu se încrunte – şi-ar fi distrus machiajul perfect cu care se chinuise atâta Sharon, machieuza de platou. Ridicându-se graţios în picioare, cu grijă să nu deranjeze cascada de bucle negre ca pana corbului care i se revărsau, într-o dezordine studiată, până la jumătatea spatelui, coborî din rulotă.
Mătasea vaporoasă, de culoarea prunei, a rochiei mulate pe curbele ei suple contrasta luminos cu auriul pielii imaculate. Ochii migdalaţi, spuziţi cu chihlimbar, îi datora bunicii sale din Malayezia, dar disciplina care o ajuta să-şi menţină ţinuta şi zâmbetul pe tot parcursul orelor nesfârşite şi obositoare în faţa aparatului foto singură şi-o formase.
O şedinţă fotografică în plin Trafalgar Square, lunea după-amiaza, atrăgea inevitabil o mulţime de gură-cască. Tinere funcţionare invidioase holbau ochii la panoplia de rivalte, spoturi şi alte surse de iluminat, sub care atrăgătorul cuplu în haine de seară valsa pe ghizdurile uneia dintre fântânile Luytens, pe fundalul elegantei faţade de piatră a Galeriei Naţionale. Văzut din afară, părea neîndoielnic un adevărat vis de glorie.
La fel i se păruse şi ei cândva, medită abătută Alysha, în timp ce păşea cu o graţie îndelung exersată, astfel încât fabuloasa rochie să se vadă cât mai avantajos. La şaptesprezece ani, venită la Londra fără ştirea părinţilor sau a directoarei exclusivistei şcoli cu internat din Sussex, fusese cea mai naivă fiinţă din lume.
Iar Ross Elliot profitase de ea fără nici un scrupul; era un şobolan clasa-ntâi...
* * *
Studioul se afla în centrul cartierului londonez al teatrelor şi al caselor de modă din apropiere de Covent Garden. Durase un timp până să-l găsească, în labirintul străduţelor vechi şi înguste; trecuse de două ori prin faţa uşii, înainte de a zări plăcuţa discretă cu numele: "Ross Elliot – Studio foto". Ross Elliot nu avea nevoie de reclame ostentative.
Trăgând adânc aer în piept ca să se calmeze, apăsă pe butonul soneriei – şi tresări, când un glas repezit, aproape de ureche ei, răspunse:
– Mda?
Clipind din ochi surprinsă spre interfon, izbuti să îngaime:
– Ăă... bună ziua... Sunt... Alysha Fordham-Jones. Am o audienţă la domnul Elliot.
– Etaju-ntâi, o instrui glasul, apoi uşa se deschise, cu un bâzâit.
Cu inima bătându-i, Alysha intră şi închise uşa după ea. Se afla într-un antreu mic şi îngust, luminat cu un şir de proiectoare model industrial, suspendate sub plafonul înalt; podelele constau din scânduri goale, geluite şi lucioase, iar pereţii erau de un alb orbitor, afişând câteva imagini alb-negru enorme, înrămate, cu maşini sport lucitoare, fotografiate de aproape şi de jos în sus, dând un efect frapant, dramatic.
Un moment, Alysha ezită, cam descurajată de revelaţia că se afla efectiv acolo, în studioul lui Ross Elliot, gata să-l înâlnească personal. Dintr-o dată, ideea începea să nu mai pară chiar atât de inspirată ca atunci când o plănuise cu atâta grijă, citind cu nesaţ toate articolele pe care le găsea prin reviste despre vieţile luxoase ale super-modelelor ce cutreierau lumea de la o rampă la alta, pozând pentru cei mai mari fotografi de pe glob.
Dar dacă putea cineva să-i împlinească visurile, s-o elibereze din plictiseala sufocantă a respectabilei sale familii din clasa de mijloc şi ucigătorul chin al şcolii, aducând-o într-o lume interesantă şi aventuroasă, acesta era Ross Elliot; era cel mai bun, la fel ce celebru ca fiecare dintre modelele fotografiate de el.
Şi, la urma urmei, făcuse atâta drum, riscând să fie prinsă că trăgea chiulul de la şcoală, încât n-avea să se eschiveze tocmai acum. Adunându-şi curajul, urcă scara în spirală care ducea la etajul întâi.
Se pomeni într-o zonă de recepţie spaţioasă, decorată în acelaşi stil cu holul de jos; o fereastră mare, drapată cu o fâşie de muselină albită aruncată parcă la întâmplare, dădea spre piaţa plină de viaţă de lângă Covent Garden, cu artiştii ei pestriţi şi decorul oriental al prăvălioarelor şi tarabelor.
Într-un colţ se afla un birou şi, când îl recunoscu pe bărbatul care stătea în picioare alături, pe Alysha o străbătu un fior mic şi ciudat; tot ceea ce citise despre el o avertizase că Ross Elliot nu era omul care să suporte bucuros proştii în preajma lui, iar această impresie i se confirmă când îl privi, aproape orbită de emoţie.
Era înalt de peste un metru optzeci şi purta o cămaşă de doc decolorată, bine întinsă peste umerii de o lăţime impresionantă. Părul negru îi era legat la spate într-o coadă-de-cal, iar în ureche avea un cercel de aur, însă nu arăta deloc efeminat – chiar deloc. Purta pecetea vieţii aspre trăite pe străzile din Glasgow, unde crescuse. Şi emana o aură magnetică aproape perceptibilă, care-o făcu pe Alysha să simtă că i se usca brusc gura.
Nici măcar nu se osteni să ridice privirea, în timp ce fata înainta în cameră cu paşi nesiguri; stătea aplecat peste birou, studiind o coală cu ştraifuri, pe care făcea semne cu o carioca roşie. Fără să ridice capul, strigă:
– Tina?!
Pe o uşă din spatele biroului năvăli o zvârlugă nu mai înaltă de-un metru, cu un tricou stacojiu şi streci din imitaţie de leopard.
– Aaa, bunăăă, o salută ea pe Alysha, cu un zâmbet la fel de lătăreţ ca accentul ei australian. Eşti aia de la două, da?
Îşi plimbă o unghie lăcuită purpuriu peste pagina registrului de pe birou.
– Alysha Fordham-Jones. Scuză-mă, n-am notat, ce agenţie te-a trimis?
– Nu m-a... trimis nici o agenţie, mărturisi Alysha pe un ton de scuză. Singură mi-am fixat audienţa.
– A...
Cealaltă fată ezită, nesigură.
– Ross?
Ross Elliot se îndreptă, fără a se osteni să-şi ascundă iritarea că trebuia să se întrerupă din ceea ce făcea, iar Alysha se pomeni supusă unui examen rece şi detaşat, din partea unor ochi adânciţi în cap, cenuşii ca oţelul.
– Nu lucrez decât cu fete trimise de agenţii acreditate, o informă el, dispreţuitor.
Alysha simţi că i se înroşeau obrajii.
– Ăă... scuzaţi-mă... n-am... n-am ştiut... se bâlbâi ea, descumpănită atât de stilul lui, cât şi de altceva, un lucru pe care nu prea putea să-l definească; poate pentru că, în ultimul an cel puţin, se obişnuise să provoace admiraţia năucă a mai tuturor flăcăiandrilor cu care avea voie să se întâlnească, iar confruntarea cu un metru optzeci de masculinitate matură şi aspră, trădând o indiferenţă totală faţă de farmecele ei, o cam şoca.
– Ei bine, acum ştii, replică el, revenind cu atenţia spre birou.
Această aroganţă nepăsătoare o duru atât de tare, încât Alysha ripostă, aproape cu dispreţ.
– Pot plăti, îl informă, pe un ton plin de condescendenţă înfumurată; scoase din geantă portmoneul. Bani peşin.
Îşi economisise alocaţia săptămâni de zile – dacă voia să devină model, oricum trebuia să renunţe la dulciuri şi gustărele – şi, neştiind cât avea să coste proba, luase la ea o sută de lire sterline, în bancnote de câte zece, noi şi foşnitoare, pe care le scosese de la poştă în aceeaşi dimineaţă.
Ross Elliot ridică încet ochii, pentru a privi spre bani, apoi spre faţa ei – iar lucirea de furie îngheţată pe care Alysha o văzu acolo îi făcu măruntaiele să se cutremure. Cumva, îl jignise mult mai tare decât ar fi vrut... Tocmai se pregătea să-şi prezinte scuzele, când Ross zâmbi – un zâmbet ce nu se regăsea şi în ochii aceia de gheaţă.
– Deci, vrei să fii model, domnişoară Fordham-Jones? întrebă el, cu un glas în care se simţea atât accentul aspru din Glasgow, calm deocamdată, dar şi o inconfundabilă undă de ameninţare. Bine...
Întinse mâna, iar Alysha îi puse banii în palmă, cu un gest amorţit. Fără a se osteni să-i numere, Ross îi aruncă într-un sertar al biroului.
– Du-o la cabină, Tina.
Cealaltă fată îl privi cu uimire vădită, dar nu primi decât un răspuns mut, inexpresiv, aşa că ridică scurt din umeri şi se întoarse spre Alysha.
– Pe-aici, o invită ea, deschizând o uşă, pentru a o conduce într-un coridor lung şi îngust. }i-ai adus mai multe costume diferite?
Alysha dădu din cap.
– Ăă... da... Un costum cu pantaloni şi o rochie de seară, şi un costum de baie. E bine aşa?
– Perfect. Vom începe cu pantalonii. Şi-am să-ţi dau o mână de ajutor la machiaj şi păr – de obicei, agenţia trimite şi o echipă pentru munca de platou, dar...
– Dar eu nu vin de la nici o agenţie, încheie Alysha în locul ei, cu un zâmbet răutăcios. Îmi pare foarte rău – sper... adică, n-aş vrea să ai necazuri din cauza asta, sau aşa ceva...
Tina râse.
– A, nu, nu-ţi face griji, o asigură ea, veselă. Ascultă, nu te speria de Ross, ştii – e un tip ca lumea, pe bune, după ce ajungi să-l cunoşti. Mai mult latră decât muşcă.
Prudentă, Alysha se hotărî să aştepte până se convingea singură.
Tina deschise o uşă din capătul culoarului şi apăsă pe un comutator. Alysha văzu că intraseră într-o cabină mică, viu luminată. Exista o masă de toaletă vopsită în alb, cu o oglindă enormă înconjurată de becuri, şi încă o oglindă, înaltă, pe perete. Pe un stativ din colţ se afla o colecţie eclectică de pălării, baticuri, curele şi mărgele, iar deasupra micului lavabou, pe o poliţă, se înşirau rânduri-rânduri de sticluţe, sprayuri şi rujuri în toate nuanţele pe care le-ar fi putut visa imaginaţia creatoare a firmelor de cosmetice din Europa şi America.
– Asta e, anunţă Tina. Te las să te schimbi şi-n zece minute vin, ca să-ncepem cu faţa. A, şi-am să-ţi aduc şi acordul din partea modelului, ca să-l semnezi. Ross insistă întotdeauna – ca să poată folosi fotografiile, dacă vrea.
Alysha nu-şi imagina că Ross ar fi vrut aşa ceva, dar dădu din cap.
– A... da. Îţi mulţumesc foarte mult.
Îşi lăsă jos geanta şi se aşeză pe taburetul din faţa mesei de toaletă, privind în jur cu uimire. Numai când se gândea la toate top-modelele fabuloase care stătuseră acolo înaintea ei...! Oare avea să facă parte şi ea dintre ele, într-o bună zi – cu solicitări de la toţi marii creatori de modă, pentru parăzile lor, şi cu faţa pe coperţile revistelor ei favorite?
În acel moment, la drept vorbind, ar fi preferat s-o ia la fugă, să sară în tren şi să nu se mai oprească până la şcoală. Dar n-avea de gând să se lase intimidată de Ross Elliot. Şi, în fond, îi luase suta de lire sterline – iar ideea de a-i cere banii înapoi nu-i prea surâdea.
Dar, peste o jumătate de oră, Alysha uitase de orice reţineri. Crezuse că se pricepea la machiaj, însă efectul obţinut de Tina era uluitor. Cu o îndemânare subtilă, îi accentuase pomeţii delicaţi, scosese în evidenţă curba gingaşă a gurii şi îi imprimase în ochi un mister straniu, ca un strat de fum. Apoi, îi răsucise părul într-un stil simplu şi elegant, făcând-o să arate cu cel puţin cinci ani mai matură.
– Gata – arăţi nemaipomenit! conchise Tina, cu satisfacţie. Nu găseşti?
Alysha îşi privi imaginea reflectată în oglinda enormă, uluită de transformare.
– D... da... murmură ea. Îţi mulţumesc foarte mult.
– Mă duc să-i spun lui Ross că eşti gata, adăugă Tina, cu un licăr jucăuş în ochi. O să cadă pe spate, când te-o vedea!
Alysha se cam îndoia de asta – Ross studiase prea multe femei cu adevărat frumoase, prin obiectivul aparatului de fotografiat, ca să fie măcar pe departe impresionat de ea. Însă chiar şi aşa, persoana aceea nefamiliară pe care o vedea privind-o din oglindă cu propriii ei ochi spuziţi cu chihlimbar părea destul de potrivită pentru un asemenea rol.
Simţindu-şi gura cam uscată, reveni în studio. Ross era deja acolo, punând lumina în jurul unui decor simplu care consta dintr-un taburet înalt de lemn cu trei picioare, în faţa unui fundal de pânză albită drapată pe o ştangă agăţată sub tavan. Când Alysha intră, nici nu ridică privirea, arătându-i doar locul unde să se aşeze, cu un gest neglijent.
Alysha nu era sigură ce să facă, aşa că se cocoţă pe taburet, cu un picior pe podea şi mâinile încleştate în poală.
Ross se aplecă să privească prin obiectiv.
– Încearcă să nu faci mutra asta de parcă te-ar aştepta o extracţie dentară, îi ceru el, pe un ton sardonic.
În spatele lui, Tina îşi propti mâinile în şolduri, întorcându-se puţin într-o parte. Cu un zâmbet recunoscător, Alysha îi imită poziţia.
– E mai bine, aprobă Ross, fără să ştie de indicaţiile asistentei lui. Bărbia sus. Împinge piciorul stâng puţin mai în faţă.
Potrivi o sursă de lumină.
– Tina, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, du-te şi pune muzica.
Tina zâmbi răutăcios şi se supuse, făcând să se reverse prin platou acordurile formaţiei Genesis, după care, cu un mic gest de salut spre Alysha, ieşi din încăpere.
Au urmat cele mai grele două ore de muncă din viaţa Alyshei – visase la modeling ca la o carieră glorioasă şi descoperea cu repeziciune că, stând absolut neclintită la nesfârşit sau repetând iar şi iar aceeaşi mişcare măruntă până când Ross era complet mulţumit, ajungea să aibă nişte dureri musculare de-i venea să urle.
Pe măsură ce după-amiaza trecea, se convingea tot mai mult că Ross acceptase să ţină şedinţa foto numai pentru a-i da o lecţie. Avea pretenţii necruţătoare, lătra instrucţiuni şi îşi pierdea răbdarea când Alysha era ţeapănă sau stângace. Dar, deşi epuizată şi în pragul lacrimilor, refuza să se dea bătută.
Senzaţionala rochie neagră de seară, fără spate, pe care tocase atâţia bani, nu-i smulse lui Ross nici un comentariu; Tina îi schimbase machiajul, folosind un ruj mai închis şi mai mult fard de pleoape, spre a obţine o înfăţişare sofisticat-senzuală, însă la fel de bine ar fi putut purta şi o pungă de hârtie trasă-n cap.
Se făcuse târziu când ajunseră la seria în costum de baie, iar Ross o trimisese pe Tina să ia ceva de la curăţătoria chimică. Fata părea să lucreze ca o sclavă pentru el, fără a aştepta nici măcar un cuvânt de mulţumire; probabil era îndrăgostită de el, reflectă Alysha, în timp ce se pieptăna, aranjându-şi părul despletit în jurul umerilor.
Faptul de a poza în faţa lui, îmbrăcată numai într-un costum de baie roz, pe care nu îndrăznise să-l mai arate nimănui, o cam neliniştea. Cu slipul arcuit sus pe şolduri şi sutienul foarte decoltat între sânii mici şi tari, costumul se mula pe trupul ei ca o a doua piele. Dar Ross Elliot nu dădea nici cel mai mic semn că s-ar fi simţit măcar vag atras de curbele ei împlinite; indiferenţa ui o umilea – Alysha nefiind obşinuită cu tratamente atât de nepăsătoare. Toţi ceilalţi o găseau superbă, mereu spuneau că ar trebui să se facă model – însă el nu părea să fie de aceeaşi părere. Şi era cazul să ştie, era profesionist. Oare totul fusese degeaba, la urma urmei?
Lucrau de douăzeci de minute, când Ross îi spuse să ia o pauză, până schimba el filmul din aparat. Cu un oftat de uşurare, Alysha coborî de pe platou, bucuroasă să-şi dezmorţească puţin membrele încordate. În timpul celorlalte pauze se plimbase prin studio, privind cu invidie la fotografiile etalate pe toţi pereţii; recunoştea multe dintre modele – femei frumoase, cele ale căror feţe apăreau cu regularitate pe coperţile revistelor Vogue şi Harper's. Poate că, într-o bună zi...?
În fundul studioului se aflau o masă joasă şi câteva fotolii, pentru discuţii, iar pe masă era o mapă groasă cu fotografii. Alysha o deschise într-o doară; toate fotografiile reprezentau aceleaşi top-modele – care pozaseră pentru Ross în diverse stadii de dezbrăcare elegantă, unele chiar goale! Şi totuşi, nu aveau nimic pornografic; erau artă pură – imagini impresionante ale unor femei sigure pe sexualitatea lor, fotografiate de un bărbat care le plăcea şi le respecta sincer...
– Îţi plac?
Glasul lui Ross, în spatele ei, o făcu să tresară – tenişii lui vechi şi scâlciaţi nu făcuseră nici un zgomot pe podelele studioului.
– A... da... se bâlbâi ea, cu inima bătându-i atât de tare încât se temea să nu i-o audă. Sunt... fabuloase.
În adâncurile acelor ochi cenuşii, electrizanţi, licărea o luminiţă stranie.
– Cum ţi-ar plăcea să încerci aşa ceva? întrebă Ross, arătând spre fotografii.
Obrajii Alyshei se împurpurară; gândul îi trecuse deja prin minte – poate că asta avea să fie calea de a-i smulge o reacţie pozitivă! Dar îşi spusese imediat să nu fie atât de proastă; niciodată n-ar fi putut concura cu uluitoarele făpturi din acele imagini. Şi-n plus, gândul de a-şi scoate hainele în faţa lui Ross Elliot...
– O... Nu, n-aş putea... protestă ea, cu răsuflarea tăiată. N-am...
Îi simţi furia rece, repede stăpânită.
– Cum preferi, răspunse el, ridicând nepăsător din umeri. Dacă nu vrei, treaba ta – nu-i nevoie să te porţi ca o şcolăriţă pudibondă. Ce naiba, am eu mutră de porc libidinos?
Alysha înghiţi un nod, clătinând din cap.
– Îmi pare rău... N-am vrut să..
Ross păru să se mai înduplece puţin, îngăduindu-şi un zâmbet posomorât.
– Uită-te, o îmbie el, pe un ton mai blând, în timp ce întorcea paginile albumului. Uită-te la femeile astea. Ştii cine sunt. Crezi că m-ar fi lăsat să le fotografiez dacă n-ar fi avut încredere în mine? N-am nici un motiv ascuns – dacă doresc o femeie, nu e nevoie să recurg la trucuri murdare, crede-mă. Vreau să te fotografiez pentru că eşti frumoasă – nimic mai mult.
Alysha ridică privirea spre el, atrasă de vraja acelor ochi cenuşii ca oţelul, atât de straniu schimbători. Chiar o găsea frumoasă? Dintr-o dată, ştiu că acesta era singurul lucru din lume care conta. Uită pe dată felul repezit cum se purtase Ross cu ea – nu voia decât să-l mulţumească...
– În... în regulă... şopti ea, cu sfială. O fac.
Ross zâmbi încet; nu împăunându-se fudul, ci doar în semn de recunoaştere deschisă a acordului ei.
– În cabină e un şal, îi spuse el. Pune-ţi-l pe şolduri şi vino aici – vom începe aşa.
Alysha dădu din cap, cu gura uscată. Sigur că avea să fie în ordine, îşi spuse ea, încurajator; doar nu se afla într-o dugheană răpănoasă de mahala – Ross Elliot era unul dintre cei mai respectaţi profesionişti. Şi, aşa cum îi amintise atât de caustic, dacă voia ca o femeie să se... culce cu el, se găseau destule candidate dornice, nu încăpea nici o îndoială. Ar fi fost chiar un semn de înfumurare din partea ei să-şi închipuie că urmărea s-o... seducă. Însă chiar şi aşa, gândul de a sta în faţa lui, pe jumătate goală...
Şalul era un pătrat mare de bumbac, cu imprimeuri vii în nuanţe de roşu, portocaliu, galben şi verde. Alysha îl despături şi îl scutură, după care, strângând din fălci cu hotărâre, îşi scoase costumul de baie şi-şi înfăşură şalul pe şolduri – materialul era destul de întins ca s-o cuprindă ca un sarong, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât îi era dificil să înnoade colţurile.
– Gata? strigă Ross, din nou cu nerăbdarea de-acum familiară – ceea ce Alysha găsi destul de încurajator.
– Da-a-a... Vin acum.
Acoperindu-şi protector cu braţele pieptul gol, trecu în studio. Luminile îi înfierbântau pielea, iar genunchii-i tremurau atât de tare încât fu nevoită să se aşeze pe taburet, de teamă că altfel ar fi căzut. Ross, care regla un obiectiv, ridică privirea, cu o undă de iritare pe chipul cu osatură proeminentă.
– Aşa n-am făcut nimic, comentă el, sec. Lasă braţele jos.
Ezitând, Alysha se supuse. Sânii ei erau mici şi tari, cu sfârcurile fragede ca doi boboci de trandafir; acum însă, în timp ce trăgea întretăiat aer în piept, păreau s-o doară şi să se umfle sub privirea lui, erotic-seducător, desfrânat-ispititor. Alysha îi observă o uşoară încordare a fălcilor strânse şi-şi dădu seama, cu un fior de teamă, că nu era chiar atât de detaşat profesional pe cât se declarase.
Simţea roşeaţa inundându-i obrajii; dar acceptase s-o facă, iar Ross ar fi crezut-o o idioată bătută-n cap dacă acum refuza să meargă până la capăt. Sângele îi gonea atât de repede prin vene încât o lua cu ameţeli, aşa că-şi duse mâinile la spate, pentru a se ţine de tăblia taburetului, arcuindu-şi involuntar trupul spre el, provocator.
– E bine – stai aşa!
Auzi ţăcănitul şi bâzâitul aparatului.
– Acum, ridică o mână şi aruncă-ţi părul peste umăr. Uită-te-n obiectiv – aşa, da' nu zâmbi.
Trupul ei se mişcă după comenzi, aproape fără participarea conştientă a minţii. Parcă ar fi luat-o complet în stăpânire, iar acum putea face cu ea tot ce voia. Buzele ei fine stăteau întredeschise, pielea mătăsoasă îi lucea cald; curând, Ross avea să-i ceară să-şi scoată sarongul, pozând complet goală – iar Alysha avea să se supună. În intimitatea studioului gol, toate inhibiţiile i se topeau într-un dulce val de docilitate feminină...
– Fi-ţi-ar! înjură scurt Ross, ridicându-se din spatele aparatului. Căldura spoturilor îţi înmoaie sfârcurile – aşa nu dau bine deloc în fotografii. Trebuie să facem ceva...
Alysha îl privi lung, cu ochi mari şi uimiţi, cum se ducea spre un mic frigider din colţ, de unde reveni cu un cub de gheaţă în mână.
– Un mic truc al meseriei, îi explică el, pe un ton melodios-tachinător.
Când începu să-i plimbe cubul de gheaţă peste sâni, Alysha scoase un mic ţipăt şocat; vârfurile delicate reacţionară prompt, strângându-se ca doi muguri tari.
Ross râse încet, ironic.
– Ce dulce şi pudică suntem... murmură el. Pariez că nici untul nu ţi s-ar topi în gură – sau chiar un cub de gheaţă!
Înainte ca Alysha să-şi dea seama ce avea de gând, i-l vârî între buzele despărţite – iar în clipa următoare, o luase în braţe, cu gura apăsată peste a ei, caldă şi poruncitoare, învârtindu-şi senzual limba pentru a trage cubul de gheaţă în gura lui şi a-l împinge imediat înapoi într-a ei.
Nici nu-i trecea prin minte să i se împotrivească. Niciodată nu mai trecuse prin aşa ceva – parcă toate visurile ei s-ar fi contopit într-un singur moment paradisiac. Sânii goi îi erau striviţi pe zidul dur al pieptului lui, docul aspru al cămăşii i se freca delicios de sfârcurile sensibilizate, iar Alysha avea senzaţia că lua foc...
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau întrerupţi, Alysha nici măcar nu se întrebase; noroc că senzaţia aceea de firebinţeală nu fusese o iluzie – unul dintre proiectoare se înclinase peste un paravan de hârtie, făcându-l să se aprindă.
Când Ross rezolvă problema, Alysha îşi venise în fire şi fugise în cabină, unde se îmbrăcă la loc cu toată viteza, îşi îndesă lucrurile în geantă şi o tuli din studio înainte ca el să vină după ea. Se răzgândise – de fapt, nu voia să fie model.
Nu spusese nimănui ce se întâmplase în după-amiaza aceea. Se întorsese grăbită la şcoală, unde, din fericire, nu se descoperise că scuza folosită pentru a-şi motiva absenţa era o minciună, şi se adâncise în învăţătură – cu rezultate atât de bune încât primise note excelente la examene şi fusese primită la una dintre cele mai prestigioase universitaţi, pentru a studia medicina veterinară.
Şi s-ar fi putut ca totul să se sfârşească aici; dar, tocmai când se pregătea să-şi dea examenele din anul doi, viaţa privilegiată pe care o cunoscuse dintotdeauna se întrerupsese brusc. Tatăl ei fusese implicat într-o fraudă gravă cu acţiuni şi, în loc de a accepta umilinţa unui proces public, se sinucisese – lăsându-şi familia nepregătită să facă faţă vântului îngheţat al sărăciei.
În timp ce mama ei încă mai era în stare de şoc, Alysha îi telefonase celui mai mare frate al tatălui ei, cerându-i ajutorul – numai pentru a i se reaminti brutal cât de categoric dezaprobase familia scandaloasa căsătorie a doua a răposatului colonel Fordham-Jones şi a lua cunoştinţă de refuzul lor absolut de a avea de-a face cu progenitura acelei legături dezaprobate. Ştia că nu putea aştepta mare lucru de la familia mamei sale – oameni scorţoşi şi de modă veche, adepţi ai principiului ca fiecare să se descurce singur. După ce un unchi îi trântise telefonul în nas, a dracului să fi fost dacă se ducea târâş la alte rude. Aveau să se descurce şi fără ajutor – cumva, urma să găsească ea o soluţie.
Şi astfel, la vârsta de nouăsprezece ani, pe umerii firavi ai Alyshei căzuse sarcina de a încerca să câştige destui bani pentru a rămâne cu un acoperiş deasupra capului şi a plăti taxele şcolare ale fratelui ei mai mic. Nevoită să renunţe la propriile sale ambiţii, abandonase universitatea, oferindu-şi singura zestre care-i mai rămăsese – înfăţişarea.
De astă dată, fusese mai înţeleaptă – se adresase unei agenţii de modele. Şi avusese noroc – pe Barbara Lange o impresionaseră fotografiile de vacanţă pe care le adusese cu ea, astfel că-i organizase nişte probe foto. Şi cu toate că la înaintata vârstă de douăzeci de ani fusese considerată cam bătrână pentru debutul în meserie, progresase rapid, trecând prin truda grea a muncii la cataloage până pe ameţitoarele culmi ale paradelor modei şi ale revistelor luxoase la care râvnise cândva cu atâta disperare.
Iar acum, printr-un capriciu al sorţii care părea aproape inevitabil, drumul i se încrucişa din nou cu al lui Ross Elliot. De ce îi trecuse numele pe listă? Credea că, fiind mai matură şi – va fi presupus el – mai cu experienţă, ar fi fost mai receptivă la numărul lui de seducţie? Că, de data asta, n-avea să mai fugă, în panică?
Ei bine, dacă aşa era, Ross Elliot urma să-şi descopere curând greşeala, reflectă Alysha, cu înverşunare. O, n-avea să mai intre în panică, nici să fugă – învăţase destule mijloace mai eficiente de a rezista avansurilor nedorite. Pe Ross îl aştepta o surpriză foarte neplăcută.
Capitolul 2
Taxiul se opri în faţa elegantului restaurant, iar Alysha coborî. O salută un cor de fluierături dinspre o clădire de vizavi, iar un bărbat între două vârste, care se uita la ea din mers, peste umăr, intră într-un stâlp. Stăpânindu-şi un uşor surâs amuzat, Alysha intră în restaurant.
Se îmbrăcase cu multă grijă pentru acea întâlnire, într-un costum de in ivoriu, croit cu o uluitoare simplitate a liniei, urmărindu-i curbele suple. Binecunoscutul păr îi era strâns din jurul feţei, pentru a-i scoate în evidenţă structura delicată a oaselor, unduindu-se într-o coamă lucioasă pe spate, iar tocurile înalte ale pantofilor bej îi ridicau făptura mlădioasă până la statura de un metru optzeci şi doi.
Erau pantofii cu cele mai înalte tocuri pe care-i putuse găsi – dar tot trebuia să se uite în sus pentru a-l privi pe Ross Elliot în ochi, îşi reaminti ea, cu un mic fior de teamă. Îşi dăduse toată silinţa să se pregătească sufleteşte pentru acea întâlnire, însă inima continua să-i bată mult prea repede, făcând-o să se simtă cam ameţită.
Restaurantul era plin, însă Alysha îl văzu imediat: stătea aşezat în capătul opus al salonului şi, când ridică privirea, ochii aceia pătrunzători, cenuşii ca oţelul, se îndreptară spre ea ca două lasere fixându-şi ţinta. O privea lung, aşteptând-o să vină la el; şi, preţ de-un incomod moment, amintirile ultimei lor întâlniri i se învolburară în creier, dându-i senzaţia că din nou purta acel sarong înfăşurat pe şolduri, care-i lăsa sânii goi şi înfriguraţi, cu sfârcurile trandafirii, delicate, parcă ademenind obraznice privirea lui insolentă...
– Bună ziua, domnişoară Jones. Îmi permiteţi să vă conduc la masă?
Cu un efort de voinţă, Alysha se reculese, mulţumindu-i şefului de sală printr-o înclinare amabilă a capului. Păstrându-şi ţinuta dreaptă, cu demnitate graţioasă, îl urmă printre mesele distanţate, o practică îndelungată ajutând-o să pară că nu observa privirile lascive sau invidioase care o urmăreau.
Ross se ridică în picioare, întinzându-i mâna cu un formalism rece care o cam descumpăni; părea să se poarte ca şi cum nu s-ar fi cunoscut niciodată.
– Domnişoară Fordham-Jones, vă mulţumesc că aţi venit.
– Bună... ziua, domnule Elliot, îngăimă ea, lăsându-şi mâna într-a lui o fracţiune de secundă şi retrăgându-şi-o înainte de a se ivi vreun risc ca Ross să-i observe uşorul tremur nervos pe care nu prea şi-l putea controla. Bobbie se aşezase deja la masă, ajunsese la jumătatea paharului de şpriţ, iar Alysha o salută cu un zâmbet care-i ascundea uşurarea de a nu fi singură cu Ross.
– Bună, Bobbie. Sper că n-am întârziat?
– În nici un caz – am ajuns noi mai devreme, o asigură Bobbie cu căldură. Ia loc.
Şeful de sală o aştepta cu scaunul tras, iar un picolo se învârtea pe-alături cu o listă; Alysha mulţumi scurt şi alese rapid melon Charentais, urmat de un biban în sos de lămâie şi chitră, care se anunţa delicios.
În faţa ei, Ross discuta cu Bobbie, lăsându-i astfel ocazia de a-l studia pe furiş. Nu se schimbase mult în cinci ani, medită ea: cercelul dispăruse, precum şi coada-de-cal – acum avea părul tuns scurt, doar cu câteva şuviţe rebele căzându-i pe frunte. Însă purta aceleaşi haine sport de doc, fără a face nici o concesie faţă de eleganţa restaurantului, iar sub ele trupul îi era la fel de musculos şi robust pe cât şi-l amintea ea.
Şi avea aceeaşi aroganţă pe chipul cizelat aspru, cu pomeţi ascuţiţi şi bărbie autoritară, aceeaşi undă de cruzime în jurul gurii dure. Nu-şi pierduse nici puternicul magnetism fizic, greu de neluat în seamă.
– I-am explicat lui Bobbie detaliile campaniei, o informă el, pe neaşteptate.
Se rezemase de spătar, privind-o peste masă cu acea expresie rece şi dezinteresată pe care Alysha şi-o amintea atât de bine de la prima întâlnire. Şi, spre tristeţea ei, constată că încă mai avea puterea s-o descumpănească.
– Pare extraordinară! interveni Bobbie, cu ochii strălucindu-i de entuiasm. O victorie sigură!
– Conceptul-cheie e "pericolul", continuă Ross.
Alysha aproape uitase glasul acela – uşor răguşit, ca şi cum coardele vocale i-ar fi fost şmirgheluite de aerul aspru din Clydeside, unde-şi petrecuse adolescenţa.
– Vom accentua pericolul pe care-l prezintă pentru piele expunerea excesivă la soare. Laboranţii de la Loziers au creat o nouă loţiune UBA/UBV, care va fi lansată pe toată piaţa.
– Iar ingredientele sunt toate din surse naturale, desigur, o încredinţă Bobbie. Nu s-au făcut teste pe animale. Alysha are opinii foarte categorice în sensul ăsta, îi explică ea lui Ross. A refuzat adesea chiar şi contracte foarte bine plătite, fiindcă nu poartă blănuri naturale şi nu foloseşte cosmetice care au avut la origine acte de cruzime la adresa animalelor.
În ochii cenuşii se zări o licărire de cinism inconfundabil.
– Are noroc că-şi poate permite să-şi respecte principiile, remarcă el, pe un ton sardonic.
Alysha îi susţinu privirea, cu răceală. Credea oare că era doar un capriciu de ochii lumii, din partea unei persoane care abia dacă era conştientă de sacrificii? Ei bine, cu siguranţă, n-avea să-i schimbe părerea; dificultăţile ei financiare erau un secret bine păzit în spatele iluziei atent construite din aparenţele de bogăţie şi hainele de la casele de modă – cumpărate angro sau de la second-hand.
Foarte puţini oameni ştiau despre scandalul în care fusese implicat tatăl ei – noroc că acesta atrăsese puţină publicitate în afara cercurilor financiare ale capitalei. Iar Alysha nici nu dorea altceva; ruşinea de a se descoperi fapta lui fusese cumplit de dureroasă şi nici acum nu reuşise s-o lase complet în urmă.
– N-am putea trece la discuţia despre campanie? ceru ea, cu o demnitate îngheţată în voce.
Un zâmbet vag batjocoritor tresări în colţurile acelei guri aspre, dar Ross consimţi dezinvolt.
– Va fi foarte prezentă în reviste, precum şi la televiziune şi prin apariţii personale. Lozier Girl întruchipează imaginea concepţiei Lozier – o indulgenţă hedonistă pentru femeia care-şi poate permite acel mic supliment. De-asta insistăm asupra unui contract în exclusivitate; orice alte activităţi desfăşori în acel timp trebuie să aibă aprobarea mea personală – nu vrem ca Fata Lozier să apară prin cine ştie ce cataloage amărâte de comenzi la domiciliu. Şi, desigur, vom plăti foarte generos acest privilegiu, adăugă el, cu o ironie seacă.
Instinctiv, Alysha trecu în defensivă, atentă la orice indiciu că Ross i-ar fi ghicit adevărata situaţie.
– Nu banii sunt principalul meu considerent, îl informă ea, cu dispreţ trufaş. Mă interesează numai să-mi avantajez cariera.
O lucire amuzată lumină cei doi ochi de oţel.
– Îmi însuşesc critica.
Alysha acceptă scuza cu o uşoară înclinare a capului.
– Aţi... spus că vor avea loc şi apariţii personale? se interesă ea, pe un ton cam rigid.
Ross se rezemă de spătar, luând o sorbitură din paharul cu apă minerală Perrier – avea reputaţia de a nu se atinge niciodată de alcool.
– Va fi o campanie globală, implicând multe deplasări. Vom face vizite promoţionale în toate marile oraşe din Europa şi America de Nord, Japonia, Australia – sper că aveţi destulă energie?
Alysha îi reproduse atitudinea rece-sarcastică, înălţându-şi cu o fracţiune una dintre sprâncenele arcuite fin.
– Fac faţă, replică ea, pe un ton plat.
– Mă bucur să aud. Ar fi extrem de incomod dacă v-aţi îmbolnăvi.
– Nu sunt niciodată bolnavă, domnule Elliot, îl asigură ea, cu o sclipire în ochii verzi. N-am lipsit de la nici o întâlnire, nici n-am întârziat vreodată, după cum poate Barbara oricând să confirme.
– Cu siguranţă, aveţi o reputaţie profesională excelentă, confirmă el, pe acelaşi ton sardonic. Altfel, nici nu m-aş fi gândit să vă solicit.
De ce o solicitase? se întrebă Alysha, cu o undă de nelinişte. Nu-şi făcea iluzii – existau zeci de alte fete cu aceleaşi calităţi, care puteau întruni criteriile exigente stabilite de Ross Elliot. Dar moara bârfelor, de obicei atât de eficientă, nu scosese la iveală nici un alt nume care să candideze pentru acel contract.
De ce tocmai ea?
– Care e programul campaniei? se interesă, cu o nepăsare lăudabilă în voce.
– Faza întâi va consta în spoturile de televiziune, coordonate cu apariţiile până la saturaţie în toate revistele lunare de modă importante, explică el succint. Lansarea principală va avea loc la începutul lunii aprilie şi vom publica masiv până în august-septembrie. Vom filma clipurile video simultan cu realizarea fotografiilor, cele mai multe în decor real, în Thailanda.
– Cu începere de când?
– Din decembrie, răspunse Ross, ridicând întrebător o sprânceană, când pe faţa ei trecu o undă de ezitare. E vreo problemă?
– Numai dacă ar însemna să fiu plecată de Crăciun, răspunse ea, pe un ton măsurat cu grijă. De obicei, îl petrec în familie.
Şi-ar fi putut imagina reacţia mamei sale dacă o anunţa că avea să fie plecată de sărbători!
Ross ridică din umerii săi laţi, într-o atitudine de indiferenţă aproape dispreţuitoare.
– Va trebui să vă conformaţi climei de-acolo – decembrie e o lună când sunt toate şansele ca vremea să fie uscată şi relativ răcoroasă, spuse el simplu. Dacă vă veţi întoarce acasă de Crăciun sau nu va depinde de programul de filmare şi productivitatea muncii.
– Înţeleg...
Şi-ar fi răcit gura de pomană contrazicându-l; îl vedea în stare să contramandeze sărbătorile – era exact genul de maniac al muncii ambiţios, căruia puţin îi păsa de sentimentele celorlalţi.
– Până atunci, agenda Alyshei va fi clarificată, îl asigură Bobbie, cu o eficienţă vioaie. Sunt programate câteva lucruri, dar le putem re-atribui destul de uşor – nu va fi nici o problemă.
Se întoarse spre Alysha, cu ochii scânteindu-i.
– Tare te mai invidiez că pleci în Thailanda – e una dintre ţările mele favorite. Sper că-i vei lăsa puţin timp să admire peisajele, Ross, adăugă ea, aruncându-i o privire piezişă, tachinătoare. Trebuie neapărat să vezi Marele Templu din Bangkok – e pur şi simplu fascinant!
Alysha se strădui să-l privească pe Ross drept în ochi, fără să tresară.
– Domnul Elliot încă nu mi-a confirmat dacă încheiem sau nu contractul, aminti ea, rece.
Din nou se pomeni măsurată cu acea privire profesională şi detaşată, şi făcu un efort să i-o susţină fără şovăire. Deşi lăsase de mult în urmă vanitatea adolescentină care fusese atât de ofensată de indiferenţa lui cu ocazia primei întâlniri, recunoscând că înfăţişarea ei nu era nimic mai mult decât o combinaţie fericită de gene pe care o putea exploata ca să-şi câştige existenţa constatase că până şi în lumea strălucitoare a modei, unde frumuseţea era moneda curentă, calităţile ei fizice îi confereau un anumit avantaj, un surplus de putere, în cele mai multe situaţii.
Pentru Ross Elliot însă, după câte se părea, nu era decât un echipament neînsufleţit, alături de recuzită, lumini şi – cea mai importantă, probabil – aparatura foto. Dacă ar fi putut-o înlocui cu o păpuşă de porţelan, care să i se supună neabătut şi fără a cere un moment de pauză, ar fi făcut-o bucuros.
– Să nu te tunzi! îi ordonă el.
În ochii ei scăpără un fulger de indignare îngheţată; nici un moment nu avusese intenţia să-şi taie părul, însă o clipă se pomeni cochetând cu ideea, numai ca să-l sfideze. Dar aşa ceva ar fi fost o prostie – era profesionistă şi avea de-a face cu o sarcină profesională. Nu-şi putea permite intervenţii ale sentimentelor personale.
– S-o iau ca pe un "da"? întrebă ea.
– Vrei contractul sau nu?
