PDF Triunghiul Bermudelor de Charles Berlitz carti mistere si stiinta

Triunghiul Bermudelor de Charles Berlitz

neral de acord cu această delimitare. Ivan Sanderson, care a tratat subiectul în lucrarea sa Invisible Residents (Rezidenţii invizibili), precum şi în numeroase articole, conchide că zona se prezintă în formă de elipsă sau de romb, şi că mai există încă douăsprezece asemenea zone la distanţe egale între ele, împrăştiate pe tot globul, inclusiv spaţiul de tristă faimă de lângă Japo­nia, numit „Marea Diavolului". John Spencer este de părere că zona considerată periculoasă se extinde pe platforma continentală, pornind dintr-un punct din largul Virginiei, continuă spre sud de-a lungul coastei Americii, trece dincolo de Florida, apoi înconjoară Golful Mexic, cuprinzând platformele submarine ale insulelor caraibiene şi regiunea periferică a Bermu-delor. Vincent Gaddis, autorul lucrării Invisible Hori-zons (Orizonturi invizibile) şi al articolului din revista Argosy, care ar fi putut da zonei numele de Triunghiul Bermudelor, stabileşte astfel, în linii mari, forma ei: „o linie din Florida la Bermude, alta de la Bermude la Puerto Rico şi o a treia linie înapoi spre Florida, trecând prin Bahamas"; în schimb, John Godwin su­gerează, în lucrarea sa This Baffling World (Această lume derutantă) că „Marea Ghinioanelor" este „un pă­trat aproximativ ce se întinde între Bermude şi coas­ta Virginiei", cu latura sudică alcătuită de insulele Cuba, Hispaniola şi Puerto Rico. Până şi Paza de Coastă a Statelor Unite, care nu crede în Triunghiul Bermudelor, atunci când i se cer informaţii pune la dispoziţia solicitanţilor o scrisoare standard a Pazei de Coastă a Şaptea - Dosar 5720 - în care îi stabileşte poziţia astfel: „Triunghiul Bermudelor sau al Diavo­lului este o zonă imaginară, situată în largul coastei Atlanticului de sud-est a Statelor Unite, cunoscută pentru procentajul ridicat al pierderilor inexplicabile de nave, ambarcaţiuni mici şi avioane. In general se consideră că vârfurile Triunghiului sunt localizate în Bermuda, Miami-Florida şi Sân Juan-Puerto Rico". ^Meteorologii consideră Triunghiul Bermudelor ca fiind o zonă formată din linii imaginare pornind din Bermuda până la New York, la nord, şi Insulele Vir­gine, la sud, desfăşurându-se în formă de evantai spre vest şi atingând 75 grade latitudine nordică.

Studierea hărţii în care sunt indicate cele mai im­portante puncte unde au dispărut nave şi avioane ne permite să apreciem dacă regiunea la care ne referim este sau nu un triunghi, poate un triunghi mai mic cuprins într-unul mai mare, ori o elipsă uriaşă sau poate un pătrat, ori un fenomen ce urmăreşte plat­formele continentale şi insulare.

Cercurile maritime cunosc de multă vreme că în această zonă s-au volatilizat multe nave şi că unele dispariţii au creat legenda „Mării Navelor Pierdute" sau a „Cimitirului Navelor", localizată în Marea Sar-gaselor. Rapoartele cu privire la acest fenomen indică o creştere a dispariţiilor începând cu anul 1860, pro­babil pentru că de la acea dată au început să fie mai detaliate. Dispariţiile au început după Războiul de Secesiune,_Adeci au fost excluse atacurile trupelor Con­federate, însă un eveniment petrecut la câteva luni după încheierea celui de-al doilea război mondial a demonstrat că şi avioanele ce zboară deasupra zonei sunt vulnerabile, probabil din aceleaşi^ motive care provoacă dispariţia fără urme a navelor. In urma aces­tui incident a fost dat zonei numele de Triunghiul Bermudelor.

II. TRIUNGHIUL AVIOANELOR DISPĂRUTE

Triunghiul Bermudelor a primit această denumire în urma dispariţiei a şase avioane ale Marinei Militare, cu echipaje cu tot, la data de 5 decembrie 1945. Primele cinci avioane, care se pare că au dispărut simultan, se aflau într-o misiune de rutină pe un traseu de zbor triunghiular ce începea de la baza aeronavală Fort Lauderdale, Florida, continua 160 mile spre est, apoi 40 mile spre nord şi revenea la bază folosind ruta de sud-vest. Bermuda a împrumu­tat în cele din urmă numele său zonei care, de-a lungul timpului, a fost denumită în cele mai diferite moduri: „Triunghiul Diavolului", „Triunghiul Morţii", „Marea Dezastrelor", „Cimitirul Atlanticului", deoa­rece "S-a observat că vârful triunghiului, care consti­tuie ruta de zbor de la Fort Lauderdale, era în linie dreaptă cu Bermuda, iar această insulă pare să fie hotarul nordic al zonei de dispariţie a navelor şi avioa­nelor, în condiţii ciudate. Nici un alt incident anterior sau ulterior acestuia nu a atras atât de mult atenţia, fiind vorba de dispariţia totală a unei escadrile îm­preună cu avionul uriaş trimis în ajutor - un hidroa-vion Martin Mariner, cu un echipaj de 13 oameni -care s-a evaporat, în mod inexplicabil, în timpul ope­raţiunilor de salvare. Grupul de cinci avioane cu soar ta tragică, ce a decolat de la Fort Lauderdale, era denumit „Zborul 19". Avioanele erau pilotate de cinci ofiţeri, împreună cu un echipaj de treisprezece recruţi; aceştia din urmă trebuiau să fie repartizaţi câte doi în fiecare avion, însă în ultimul moment, în acea zi de 5 decembrie 1945, unul din recruţi - având pro­babil unele presentimente - a cerut să fie debarcat şi nu a fost înlocuit. •

Avioanele erau de tipul Grumman TBM-3 Aven-ger, bombardiere lansatoare de torpile, şi fiecare din­tre ele avea combustibil suficient pentru un zbor de peste 1000 de mile. Temperatura aerului era de 65 grade F , soarele strălucea, erau câţiva nori împrăş­tiaţi ici-colo, iar vântul bătea moderat din direcţia nord-est. Piloţii, care zburaseră ceva mai devreme în aceeaşi zi, raportaseră o zi excelentă pentru zbor. Timpul repartizat pentru această misiune era de două ore. Decolarea a început la ora 14 fix, iar la 14 şi 10 toate avioanele erau în aer. Comandantul escadrilei,

S '

locotenentul Charles Taylor, cu peste 2500 ore de zbor, a condus avioanele spre Chicken Shoals, la nord de Bimini, unde trebuiau să facă exerciţii de atac asupra unei epave-ţintă. Atât piloţii cât şi restul echipajului erau oameni cu experienţă şi nu exista nici un motiv de îngrijorare pentru această misiune de rutină.

Dar ceva s-a întâmplat, şi încă ceva grav. Pe la ora 15 şi 15 minute, după ce „atacul" asupra epa-vei-ţintă fusese îndeplinit şi avioanele şi-au continuat drumul spre est, radiooperatorul de la turnul de con­trol al bazei aeronavale de la Fort Lauderdale, care aştepta să fie contactat pentru primirea instrucţiunilor de aterizare şi a orei de sosire, a receptat un mesaj ciudat de la comandantul escadrilei, înregistrările con ţin următoarele: „Comandantul escadrilei (locotenent Charles Taylor) cheamă turnul de control. Urgent. Se pare că ne-am abătut de la rută. Nu putem vedea pământul... Repet... nu putem vedea pământul.

Turnul: Care este poziţia dumneavoastră?

Comandantul escadrilei: Nu suntem siguri de po­ziţia noastră. Nu suntem siguri unde ne aflăm... Se pare că ne-am rătăcit.

Turnul: Ar trebui să vă îndreptaţi spre vest.

Comandantul escaclrilei: Nu ştim îrj, care parte este vestul. Nimic nu este în regulă... Ciudat... Nu suntem siguri de nici o direcţie - până şi oceanul arată altfel."

Pe la ora 15 şi 30 de minute, instructorul şef de la Fort Lauderdale a recepţionat un mesaj al cuiva care îi cerea copilotului Powers informaţii despre di­recţia indicată de busola sa, şi I-a auzit pe Powers răspunzând: „Nu ştiu unde ne găsim. Cred că ne-am rătăcit după ultima schimbare de direcţie." Instructo­rul şef de la bază a reuşit să intre în contact cu instructorul „Zborului 19", iar pilotul i-a spus: „Am­bele mele busole sunt dereglate, încerc să găsesc Fort Lauderdale... Sunt sigur că survolez Keys, dar nu ştiu precis unde ne aflăm...". Ca urmare a acestei infor­maţii, instructorul I-a sfătuit să zboare spre nord -păstrând soarele în stânga sa - până ajunge la baza aeronavală de Ia Fort Lauderdale. Insă, în replică, a auzit următorul mesaj: „Tocmai am survolat o insulă mică... Nu se vede nici un alt pământ...", ceea ce însemna că pilotul nu survola Keys şi o dată cu el nici restul escadrilei, pentru că nu vedeau uscatul şi, deci, se rătăciseră. Devenea din ce în ce mai dificil să se intercepteze mesajele „Zborului 19", din cauza câmpului electrostatic. Era clar că „Zborul 19" nu mai recepţiona mesajele turnului, în schimb turnul auzea discuţiile dintre piloţi. Unele se refereau la o posibilă pană de combustibil, suficient numai pentru 75 de mile, altele la vânturi de 75 de mile pe oră şi, în fine, remarca privind faptul că toate busolele şi giro-compasele „au înnebunit", fiecare arătând altă direcţie. Dar puternicul emiţător de la Fort Lauder-dale nu a putut lua legătura cu cele cinci avioane, în ciuda faptului că discuţiile purtate între piloţi se au­zeau destul de clar.

Intre timp, personalul bazei fusese cuprins de o uriaşă şi firească agitaţie la auzul că „Zborul 19" se află în dificultate. Se făceau tot felul de presupuneri cu privire Ia un atac inamic (cu toate că războiul se încheiase de câteva luni), sau la un atac al unui inamic nou şi în acelaşi timp se pregăteau nave de salvare, un hidroavion bimotor special de tipul Martin Mariner cu un echipaj de 13 persoane, de la baza aeronavală Banana River.

La ora 16 fix turnul a auzit pe neaşteptate că locotenentul Taylor a predat comanda ofiţerului su­perior de marină, căpitanul Silver. Cu toate că bruiajul câmpului electrostatic era puternic, s-a recepţionat de la acesta un mesaj inteligibil: „Nu ştim precis unde ne aflăm... Cred că suntem Ia 225 de mile nord-est de bază... Cred că am survolat Florida şi că ne găsim în Golful Mexic..." Comandantul escadrilei a hotărât o întoarcere de 180 grade, cu speranţa de a ajunge din nou deasupra Floridei, dar imediat transmisia a devenit tot mai slabă, semn că a făcut p întoarcere greşită şi că zboară spre est, în largul oceanului. Unele rapoarte afirmă că ultimele cuvinte recepţionate de la „Zborul 19" au fost: „Se pare că...", pe când alţi ascultători îşi amintesc că s-au rostit şi alte fraze:

„Am pătruns în apele albe... Suntem definitiv pier­duţi...".

La câteva minute după decolarea hidroavionului Martin Mariner, turnul de control a primit un mesaj de la locotenentul Come, în care se relata că în zona unde se presupune că s-ar afla escadrila bântuie vân­turi puternice la altitudinea de 6000 de picioare. A-cesta a fost ultimul mesaj primit de la hidroavionul de salvare. Puţin mai târziu, toate unităţile de salvare au primit un mesaj urgent, informând că acum sunt şase avioane dispărute în loc de cinci.

Nu s-au mai primit apoi nici un fel de comunicări de la „Zborul 19" sau de la hidroavionul de salvare. Totuşi, după ora 19, baza aeronavală Opa-Locka, Mia-mi, a recepţionat slab următorul mesaj: „FT...FT..." care este o parte din indicativul „Zborului 19", Indi­cativul complet al avionului comandantului era FT28. Dacă acest mesaj venea într-adevăr de la „patrula dispărută", înseamnă că el a fost transmis la două ore după ce avioanele au rămas fără combustibil!

Cercetarea iniţială în chiar ziua dispariţiei a fost suspendată din cauza întunericului, cu toate că nave ale Pazei de Coastă au căutat supravieţuitori în tot cursul nopţii. A doua zi, joi, în zori, s-a declanşat o operaţiune masivă de investigare. Dar în ciuda tuturor eforturilor depuse, de o amploare nemaiîntâlnită - au fost implicate 240 de avioane suplimentare de pe por­tavionul Solomons, 4 distrugătoare, câteva submarine, 18 nave ale Pazei de Coastă, vedete de cercetare şi salvare, sute de avioane particulare, iahturi şi ambar­caţiuni diferite, precum şi mai multe avioane tip PBM de la baza aeronavală Banana River, primindu-se sprijin şi de la R.A.F. (Forţele Regale Aeriene Bri­tanice) nu s-a descoperit nimic.

Cu o medie de 167 de zboruri pe zi, la 300 picioare de suprafaţa apei, desfăşurate din zorii zilei şi până în amurg, în care timp s-au cercetat minuţios 380 000 de mile pătrate de uscat şi de apă, incluzând Atlan­ticul, zona Caraibilor, porţiuni din Golful Mexic, din teritoriul Floridei şi al insulelor învecinate, acţiuni care au totalizat un număr de 4100 ore de zbor, nu s-a descoperit nici măcar o plută de salvare, nici o urmă de epavă, nici o pată de ulei.

S-au cercetat toate zonele de uscat posibile. Un avion comercial a raportat că a văzut flacăra unei explozii deasupra uscatului şi s-a crezut că ar putea fi vorba de hidroavionul Martin Mariner, dar ulterior ştirea a fost dezminţită. Ceva mai târziu un vas co­mercial a raportat că a reperat o explozie, în văzduh, || la ora 19 şi 30 de minute; dar dacă explozia a fost chiar a celor cinci avioane Avengers, înseamnă că ele încă zburau după ce îşi terminaseră combustibilul de câteva ore. Mai mult, această explicaţie dată dispa­riţiei fără urmă a avioanelor implică ciocnirea în văz­duh şi nimicirea lor simultană prin explozie după ce tăcuseră tot timpul de la întreruperea legăturilor cu baza. Trebuie remarcat faptul că nu s-au primit me­saje SOS nici de la „Zborul ,19", nici de la hidroa­vionul Martin Mariner. In ceea ce priveşte amerizările forţate, avioanele Avengers erau capabile să le rea­lizeze lin şi să plutească 90 de minute, iar echipajul era instruit să abandoneze avioanele în 60 de secunde. Plutele de salvare erau la îndemână, aflându-se în exteriorul avionului.

Deci, oricum ar fi fost amerizarea, plutele ar fi rămas la suprafaţa apei şi ar fi fost găsite, în prima parte a cercetărilor s-au raportat valuri în curs de formare, dar distanţa dintre două valuri consecutive era suficient de mare ca avioanele să poată ameriza acolo. Ciudata referire la „apa albă" din ultimul mesaj primit de la „Zborul 19", ar putea avea legătură cu ceaţa albicioasă care apare ocazional în zonă, ceea ce ar explica lipsa de vizibilitate, precum şi faptul că „soarele arată curios"_vdar nu şi defectarea busolelor şi a giro-compaselor. In plus, se ştie ca între Florida şi insulele Bahamas există o zonă de ecranare radio, dar dificultăţile zborului au început înaintea pierderii contactului radio.

O comisie navală de anchetă, după ce a examinat^ toate dovezile disponibile şi a luat parte la dezbaterile! Curţii Marţiale privind culpa ofiţerului însărcinat cuî controlul aparatelor de bord (care mai târziu a fost; exonerat de răspundere, dovedindu-se că toată apa­ratura era în perfectă stare înainte de decolare), şi-a încheiat activitatea fără^ să stabilească ce anume s-a întâmplat în realitate. In raport se precizează: „Un mesaj radio interceptat informa că avioanele s-au ră­tăcit şi că au probleme cu busolele, care nu mai funcţionează." Căpitanul W. C. Wingard, un ofiţer de informaţii, a fost ceva mai categoric într-un interviu: „... Membrii comisiei de anchetă nu au fost în stare nici măcar să presupună ce anume s-a întâmplat." i Un alt membru aî comisiei a comentat cu dramatism: „Au dispărut complet ca şi când ar fi zburat în Mar-te", introducând astfel elemente de călătorie în spaţiu şi implicând O.Z.N.-urile care de atunci au devenit parte integrantă a legendei Triunghiului Bermudelor. Cercetătorii serioşi şi oceanografii au făcut cele mai j diverse presupuneri pentru a explica dispariţia atâtor nave şi avioane, fără a lăsa o singură urmă", împreună} cu numeroşii lor pasageri şi piloţi. Locotenentul de marină R. H, Wirshing, ofiţer însărcinat cu antrena mentele, care se găsea la baza aeronavală de Ia Fort Lauderdale când s-a petrecut incidentul, crede că ter­menul „dispărut" este un factor important cu privire la soarta echipajului „Zborului 19", pentru că nu s-a zăsit nici un indiciu care să demonstreze moartea lor.

&

(Mama unuia dintre piloţii dispăruţi a declarat în tim­pul unei audieri că a recepţionat o viziune a fiului ei şi că „era încă în viaţă undeva în spaţiu"). Iar dr. Manşon Valentine, un om de ştiinţă care a suprave­gheat zona ani de zile, a fost citat de Miami News: „Ei sunt încă aici, dar într-o altă dimensiune a unui fenomen magnetic care ar putea fi opera unui O.Z.N." Un ofiţer al Pazei de Coastă şi membru al comisiei de anchetă a afirmat cu o sinceritate dezarmantă: „Nu ştim ce se petrece acolo". Şi în final, în cadrul unei declaraţii ceva mai oficiale, un alt ofiţer din comisie a exprimat consensul ofiţerilor însărcinaţi cu ancheta: „... Această pierdere fără precedent în timp de pace pare să reprezinte un mister total, cel mai ciudat investigat vreodată din analele aeronavale."

Adesea apar coincidenţe legate de dezastre, mai ales dacă au Ioc pe mare (ca atunci când cargoul Stockholm s-a ciocnit cu nava de pasageri Andreea Doria, iar o tânără care vorbea doar spaniola a fost smulsă cu o parte din cabina ei de pe Andreea Doria de prova cargoului Stockholm şi proiectată lângă ca­bina unui marinar, singurul de pe vasul său care vor­bea spaniola), iar dispariţia „Zborului 19" nu a făcut excepţie de Ia regulă.

Locotenentul R. H. Wirshing, însărcinat cu antre­namentele în acea perioadă la Fort Lauderdale, ale cărui notiţe personale se află la baza materialului de mai sus, îşi aduce aminte că în dimineaţa acelei zile a avut loc un zbor de antrenament care s-a desfăşurat în condiţii neobişnuite. Acest caz, care a fost consi­derat mai puţin senzaţional, a fost în general neglijat de presă. Pilotul a întâmpinat şi el dificultăţi cu bu­solele, care s-au defectat, astfel că în loc de a reveni la bază, a aterizat cu 50 de mile mai la nord.

Cel puţin doi membri ai „Zborului 19" au presimţit dezastrul. Unul dintre aceştia a fost însuşi instructorul de zbor. La ora 13 şi 15 minute el a ajuns la şedinţa de pregătire cu întârziere şi a cerut ofiţerului de ser­viciu să fie scutit de a participa la acest zbor. El nu a oferit nici o explicaţie, ci pur şi simplu a declarat că nu vrea să ia parte la zborul respectiv. Deoarece nu era disponibil nici un înlocuitor, cererea sa a fos respinsă.

Al doilea caz, la care a fost martor chiar locotej nentul Wirshing, a fost mult comentat, deoarece Alia: Kosnar, caporal de marină, nu s-a prezentat la zbo Ulterior acesta a fost citat de presă că ar fi declara „Nu-mi pot explica de ce, dar dintr-o pornire Iau trică m-am decis să nu particip la zborul respectivi Conform spuselor locotenentului Wirshing, caporalul^ un veteran al bătăliei de Ia Guadalcanal, care mai avea doar patru luni până la trecerea sa în rezervă, ceruse - cu câteva lunj înainte - să nu mai facă parte din corpul navigant. In ziua zborului a invocat din nou cererea sa anterioară, iar locotenentul Wirshing 1-a sfătuit să se ducă la medicul de zbor pentru a-i solicita înlocuirea sa. Caporalul a făcut acest lucru şi în consecinţă avioanele au decolat cu un membru al echipajului în minus. Când au apărut primele indicii că ceva nu este în regulă cu „Zborul 19", locotenentul Wirshing s-a dus la dormitoare să caute voluntari, Primul întâlnit a fost caporalul rămas la sol care i-^ spus: „Vă amintiţi că mi-aţi spus să mă duc la medic?

Am fost şi m-a scutit de zboruri. Din escadrila dis­părută făceam parte şi eu."

Totuşi lista de zbor indica faptul că avioanele au decolat cu echipajele complete, ca şi când altcineva ar fi urcat la bord în ultima clipă. Din această cauză, s-au pierdut ore întregi pentru a identifica cine anume lipsea de la baza. Când s-a ajuns la concluzia că nu mai lipseşte nimeni, misterul raportului care preciza „personalul complet" a devenit un element în plus, nesoluţionat, în legătură cu această dispariţie.

Un alt aspect ciudat a devenit public după 29 de ani, când Art Ford, reporter, scriitor şi conferenţiar, care a urmărit cazul încă din 1945, a făcut o declaraţie' uimitoare în cadrul programului televiziunii naţionale, în 1974, afirmând că locotenentul Taylor a comunicat, prin radio, următoarele: „Nu veniţi după mine... ei arată de parcă ar veni din spaţiul extraterestru." Ford declară că informaţia i-a fost furnizată la vremea respectivă de un radioamator, dar nu i-a acordat prea mare atenţie şi nici încredere, cunoscând dificultăţile cu care se confruntă un radioamator ce interceptează mesaje de la avioanele aflate în zbor, precum şi din cauza vâlvei stârnite şi a surescitării care cuprinsese lumea atunci când s-a petrecut incidentul.

Ford însă a obţinut în cadrul investigaţiilor sale confirmarea celor de mai sus sub forma transcrierii unor mesaje schimbate între avion şi turn, şi care au fost introduse într-un raport la insistenţele părinţilor membrilor echipajului dispărut. Transcrierea oficială şi secretă, despre care Ford declară că i s-a permis să o citească parţial, conţinea cel puţin o frază - „Nu veniţi după mine..." - identică cu aceea care îi fusese furnizată de radioamator şi care nu fusese făcută pu­blică. Acest ultim mister ce face referire la amestecul

extraterestrilor, apare în mai multe cazuri de dispariţie.

Cu toate că nave de toate tipurile au dispărut înainte şi după acest incident în Triunghiul Bermudelor, trebuie notat faptul că tragedia care s-a abătut asupra avioanelor Avengers şi a hidroavionului Marti Mariner a fost primul caz care a implicat aeronav şi care a declanşat cercetări atât de vaste efectuate pe uscat, pe mare şi în aer, de un număr impresionant de unităţi, din păcate fără succes. Acest incident va avea drept consecinţă intensificarea cercetărilor în zurile dispariţiilor ulterioare de avioane,  nu num pentru salvarea supravieţuitorilor, dar şi pentru a des coperi ce anume s-a întâmplat. După incidentul cu „Zborul 19" a urmat un număr de dispariţii inexplicabile de avioane particulare, comerciale şi militar cu o frecvenţă dezarmantă, şi aceasta în plus faţă d dispariţiile „normale" de nave mari şi mici. Dar ui terior, existând echipe mixte aeronavale, legături radi cu baza, instrumente mai sofisticate şi o experienţ mai mare, fiecare dispariţie a fost investigată cu mul] mai multă atenţie.

La data de 3 iulie 1947, un avion C-54 al Marinej Militare Americane, cu un echipaj format din sas membri, efectua un zbor de rutină între Bermuda gj baza aeriană Morrison, Palm Beach, ultima sa poziţi înregistrată fiind cam Ia 100 de mile de Bermudaj Imediat s-au declanşat cercetări aeronavale intense de către armata terestră, marină şi Paza de Coastă care au acoperit o suprafaţă de peste 100 000 de rniî pătrate de apă, dar nu s-au descoperit rămăşiţe pete de ulei (cu excepţia unor perne de scaune şi a unei butelii de oxigen care nu au fost identificate ca¹ aparţinând echipajului dispărut).

Şi pentru că asemenea cazuri au continuat, s-au remarcat unele coincidenţe oarecum alarmante, în sensul că dispariţiile din Triunghi par să se petreacă în perioada de vârf a turismului şi a sezonului hotelier, din noiembrie până în februarie. Şi mai surprinzătoare a fost constatarea că multe dispariţii au avut loc într-o perioadă de câteva săptămâni înainte sau după Cră­ciun. Un avion de pasageri anglo-sudamerican, de tip Tudor IV, cu patru motoare - de fapt un fost bom­bardier Lancaster transformat şi botezat Star Tiger -a dispărut în timp ce zbura din Azore spre Bermuda, la data de 29 ianuarie 1948. Avionul avea un echipaj format din şase membri şi un număr de 25 de pasa­geri, printre care şi Şir Arthur Cunningham, mareşal britanic al aerului din cel de-al doilea război mondial, fostul comandant al „Second Tactical Air Force" din „R.A.F.". Avionul Star Tiger era programat să ateri­zeze la Kimberly Field, Bermuda. La ora 22 şi 30 de minute, cu puţin timp înainte de aterizare, pilotul a transmis turnului de control un mesaj în care, printre altele, se menţiona că „vremea este excelentă" şi „vom ajunge conform orarului". Poziţia avionului era la 380 de mile nord-est de Bermuda.

Apoi nu s-a mai primit nici un mesaj, dar nici Star Tiger nu a mai sosit vreodată la destinaţie. Nu s-a primit nici măcar un S.O.S. sau vreo altă comu­nicare urgentă care să indice faptul că avionul ar avea probleme, cu toate că vremea era optimă pentru zbor. La miezul nopţii, Star Tiger era trecut pe lista întârzie­rilor şi a doua zi, 13 ianuarie, operaţiunile de cerce-îare-salvare erau deja lansate. Treizeci de avioane şi zece nave au „pieptănat" practic zona timp de mai multe zile, fără să se înregistreze vreun rezultat. Câte­va cutii de lemn şi butoaie metalice pentru petrol au

fost semnalate la nord-vest de Bermuda, la data de 31 ianuarie. Dacă acestea ar fi aparţinut lui Star Tiger, însemna că avionul a deviat cu sute de mile faţă de ruta sa normală, până când ceva 1-a lovit, dar trebuie să reamintim faptul că pilotul nu a semnalat nimic deosebit cu privire la rută şi nici la modul de funcţio­nare a avionului.

A

In timp ce căutăriîe erau în curs, numeroşi ra­dioamatori aflaţi de-a lungul coastei Atlantice şi chiar în interiorul teritoriului au captat mesaje trunchiate, ca şi când cineva transmitea în codul Morse fără să-1 cunoască. Punctele şi liniuţele silabiseau cuvântul „Ti­ger". Şi mai straniu a fost un raport al Pazei de Coastă din Newfoundland. Când benzile de înregis­trare s-au oprit, s-a descoperit că cineva transmisese un mesaj radio, pronunţând doar literele G-A-H-N-P, care constituiau indicativul lui Star Tiger.

S-a presupus că aceste mesaje sunt falsuri, cu-noscându-se faptul că există persoane anormale care simt o plăcere deosebită la auzul unor dezastre. Totuşi s-a constatat o asemănare cu „Zborul 19": după ore întregi de la dispariţie s-au recepţionat mesaje slabe, la Miami, ce reprezentau indicativul unui avion, ca şi când acestea ar fi fost transmise de la-o depărtare mult mai mare, în timp şi spaţiu, faţă de zona unde s-a petrecut dispariţia.

Ministrul britanic al Aviaţiei Civile a format o co­misie de anchetă sub conducerea lordului Macmillan, pentru a investiga dispariţia avionului Star Tiger. Ra­portul a fost publicat la opt luni de la data dispariţiei şi menţionează că nu există motive să se creadă că Star Tiger s-a prăbuşit în mare din cauza vreunui defect mecanic, a lipsei de combustibil, a neputinţei de a găsi destinaţia, a fenomenelor meteorologice ne prevăzute sau a unei erori de înălţime, ca să enu­merăm doar câteva din posibilităţile analizate. Rapor­tul menţiona că realizarea aeronavei nu oferea motive „să se bănuiască existenţa - la proiectarea sau con­struirea acestui avion Tudor IV, denumit Star Tiger -a unor erori tehnice sau abateri de la standardele acceptate."

Concluzia finală a comisiei se poate aplica perfect şi în alte cazuri de dispariţii de avioane în Triunghi, atât înainte cât şi după dispariţia lui Star Tiger: „Se poate spune cu certitudine că până acum nu s-a in­vestigat o problemă atât de derutantă... In lipsa unor dovezi clare privind natura şi cauza dezastrului, co­misia nu a putut face altceva decât să sugereze nişte posibilităţi, dar nici una nu se ridică măcar la nivelul probabilităţilor, în activităţile care implică o coope­rare ff omului cu maşina găsim două elemente diferite. Avem elementul imprevizibil al comportamentului uman dependent de factori insuficient cunoscuţi; apoi mai există şi elementul mecanic supus unor legi com­plet diferite. Poate apărea o cădere a fiecărui element în parte sau o cădere simultană a acestora. Sau vreo cauză exterioară poate copleşi atât omul, cât şi maşi­na. Ce anume s-a petrecut în acest caz, nu se va şti niciodată."

La 17 ianuarie 1947, cu douăsprezece zile înaintea împlinirii unui an de la dispariţia lui Star Tiger, prin-tr-o ^coincidenţă extraordinară avionul Star Ariei, sora geamănă a primului, cu opt membri în echipaj şi treisprezece pasageri la bord, a dispărut în timpul unui zbor între Bermuda şi Jamaica. Ruta completă era de la Londra la Santiago - Chile, iar escala din Bermuda avea drept scop aprovizionarea cu combus­tibil pentru încă zece ore de zbor. Când Star Ariei a

plecat din Bermuda la ora 7 şi 30 de minute, marea era calmă, iar condiţiile meteorologice bune. Căpita­nul avionului a transmis următorul mesaj de rutină spre Bermuda, după 55 de minute de la decolare: „Aici căpitanul Mc Phee de la comanda Iui Star Ariei în drum spre Kingstone - Jamaica, plecat din Ber­muda. Am atins înălţimea de croazieră. Vreme bună. Vom ajunge la destinaţie conform orarului... Schimb frecvenţa ca să contactez Kingstone."

Apoi nu s-au mai primit alte mesaje.

Când au început cercetările pentru depistarea avi­onului Star Ariei, în zonă se găsea o forţă navală a S.U.A. care făcea manevre. Două portavioane şi-au trimis avioanele ca să se alăture unităţilor de salvare ale Pazei de Coastă şi ale Forţelor Aeriene; de ase­menea, au participat avioane britanice din Bermuda şi Jamaica. Crucişătoarele, distrugătoarele şi cuirasatul Missouri s-au alăturat navelor britanice pentru cer­cetările de suprafaţă şi la fel au făcut şi navele co­merciale ce se aflau în zonă. O radiogramă adresată tuturor navelor din zonă conţinea următoarele:

„Avionul Star Ariei j Gagre, cu 4 motoare, al Ii- ^ niilor aeriene britanico-sudamericane,  ce a decolat

47

din Bermuda la 12 G.M.T., îa 17 ianuarie, cu des­tinaţia Jamaica, pe ruta doi unu şase, a fost reperat ultima oară la 15 mile nord de Bermuda, la 13 G.M.T., Ia 17 ianuarie. Toate navele sunt solicitate să raporteze acestei baze orice rămăşiţe plutitoare ale avionului, dacă sunt descoperite, cum ar fi material de mobilier şi perne de culoare albastră, bărci de cauciuc de culoare galbenă, veste de salvare tip «Mae West» de culoare maro închis, orice obiect ce poartă însemnele BSAA, sau obiecte de îmbrăcăminte." Un număr de 72 de avioane - zburând în formaţie strânsă şi, uneori, „aripă lângă aripă" - au cercetat o suprafaţă de 150 000 de mile pătrate de ocean, începând cu zona ultimului raport-radio şi continuând spre sud-vest, către Jamaica. Nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă despre care să se poată afirma că aparţine avionului dispărut. Rapoarte despre o „lu­mină ciudată" pe mare s-au primit, la data de 18 ianuarie, atât de la un avion britanic cât şi de Ia un avion american, dar unităţile de salvare deplasate în zona respectivă nu au descoperit nimic; ca urmare, Forţele Aeriene şi-au suspendat cercetările la 22 ia­nuarie.