Gene şi pălării de safari

 

 

 

 

 

 

 

— Încântat de cunoştinţă, Clint!

Prietenosul controlor de paşapoarte nu ştia că englezilor li se dă uneori un nume de familie care e trecut primul, şi abia după acesta vine numele ales de părinţi. Dintotdeauna mi se spusese Richard, la fel cum dintotdeauna pe tata îl chemase John. De primul nostru nume, Clinton, pur şi simplu uitaserăm, după cum fusese, de altfel, şi intenţia părinţilor noştri. Pentru mine era doar o vagă sursă de iritare, de care m-aş fi lipsit cu dragă inimă (în ciuda surprinzătoarei revelaţii că aşa aveam aceleaşi iniţiale ca Charles Robert Darwin). Dar, vai, cine putea să anticipeze Departamentul de Securitate Teritorială al Statelor Unite[1]! Dat fiind că a ne scana încălţările şi a ne raţionaliza pasta de dinţi nu era îndeajuns, au hotărât ca orice persoană care intră în America să călătorească folosindu-se de primul nume, întocmai cum apare în paşaport. Prin urmare, a trebuit să-mi lepăd identitatea de-o viaţă – Richard – şi să devin Clinton R. Dawkins când am achiziţionat biletele de avion către State şi, desigur, când am completat nişte formulare importante, precum cele care îţi cer explicit să negi că ai fi venit în SUA pentru a demola constituţia prin forţa armelor. („Unic scop al vizitei” a fost răspunsul prin care jurnalistul englez Gilbert Harding a încercat să riposteze la genul acesta de întrebare; astăzi, o asemenea cutezanţă te poate distruge.)

Clinton Richard Dawkins, aşadar, este numele de pe certificatul meu de naştere şi din paşaport; iar al tatălui meu, Clinton John. Întâmplarea a făcut să nu fie singurul C. Dawkins menţionat de The Times ca tată al unui băieţel abia născut la Maternitatea Eskotine din Nairobi, în martie 1941. Celălalt era reverendul Cuthbert Dawkins, misionar anglican, cu care nu avea nici o legătură. Spre uluirea ei, mama avea să fie asaltată cu felicitări de la tot felul de episcopi şi clerici din Anglia, total necunoscuţi, care-i cereau Domnului să-şi pogoare binecuvântarea asupra feciorului nou-născut. Nu avem de unde să ştim dacă blagoslovirile eronat direcţionate asupra mea în locul fiului lui Cuthbert au avut vreun efect benefic în ceea ce mă priveşte, fapt este că el a ajuns misionar, ca tatăl lui, iar eu biolog, ca tatăl meu. Mama şi astăzi mai face glume, zicând că poate ne-au schimbat între noi la naştere. Sunt încântat să constat însă că ceva mai mult decât asemănarea fizică dintre mine şi tata îmi dă certitudinea că nu sunt un copil schimbat şi că niciodată menirea mea nu a fost biserica.

Clinton a devenit primul nume de familie în clanul Dawkins atunci când stră-stră-străbunicul meu Henry Dawkins (1765–1852) a luat-o în căsătorie pe Augusta, fiica generalului sir Henry Clinton (1738–1795), care, în calitate de comandant suprem al forţelor britanice din 1778 până în 1782, este parţial responsabil pentru pierderea Războiului de Independenţă din America. Circumstanţele căsătoriei cu pricina fac totuşi ca alipirea numelui său la cel al familiei Dawkins să fie cam îndrăzneaţă. Pasajul de mai jos este extras dintr-o cronică a Great Portland Street, unde a locuit generalul Clinton:

 

În 1788, fiica acestuia a fugit pe ascuns de la această adresă într-o diligenţă cu domnul Dawkins, care a împiedicat urmărirea postând în capul străzilor ce dădeau în Portland Place alte şase diligenţe, instruite s-o ia din loc cât se poate de repede, în direcţii diferite […].[2]

 

Mi-ar plăcea să-i pot atribui blazonului familiei mele meritul de a-i fi servit ca inspiraţie lui Stephen Leacock pentru lordul Ronald, care „[...] şi-a încălecat armăsarul şi a pornit-o în trombă în toate direcţiile”. De asemenea, mi-ar plăcea să cred că am moştenit ceva din ingeniozitatea lui Henry Dawkins, ca să nu mai vorbim de înflăcărarea lui. Numai că este puţin probabil, ţinând cont că numai a treizeci şi doua parte din genomul meu derivă dintr-al lui. A şaizeci şi patra parte este de la însuşi generalul Clinton, iar eu n-am avut niciodată nici o înclinaţie către instrucţia militară. Tess D’Urberville şi Câinele din Baskerville nu sunt singurele opere de ficţiune care fac referire la „atavismele” provenite de la nişte strămoşi îndepărtaţi, omiţând faptul că procentajul de gene se înjumătăţeşte la fiecare generaţie şi, prin urmare, se stinge exponenţial – sau aşa ar trebui dacă n-ar exista mariajele între veri, care sunt cu atât mai dese cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat, ceea ce face ca noi toţi să fim, într-o măsură mai mare sau mai mică, veri de diverse grade.

Iată un lucru extraordinar, pe care-l poţi constata şi fără să te ridici din fotoliu: dacă am călători suficient de departe în trecut cu o maşină a timpului, orice individ pe care l-am întâlni şi care a dat urmaşi ar fi strămoşul tuturor oamenilor în viaţă astăzi. Dacă maşina timpului a călătorit suficient de mult înapoi, toţi cei pe care-i întâlnim sunt ori strămoşii tuturor oamenilor în viaţă din acest an, ori ai nici unuia. Prin metoda reducerii la absurd, atât de dragă matematicienilor, se poate vedea că asta se aplică şi în cazul strămoşilor noştri peşti din perioada devoniană (peştele meu a fost cu siguranţă şi peştele tău, căci altminteri, ceea ce ar fi absurd, urmaşii peştelui tău şi urmaşii peştelui meu ar fi stat separaţi în mod cast timp de 300 de milioane de ani, însă ar fi totuşi capabili să se încrucişeze astăzi). Singura întrebare e cât de departe trebuie mers în trecut pentru a proba această chestiune. Desigur, nu atât de departe încât să ajungem la strămoşii noştri peşti. Dar cât? Păi, sărind rapid peste calcule complicate, pot să vă spun că, de vreme ce regina Angliei este urmaşa lui Wilhelm Cuceritorul, e cel mai probabil să fiţi şi voi (şi – indiferent dacă am fost sau nu schimbat la naştere – e cert că şi eu sunt, la fel ca orice om cu un arbore genealogic consemnat).

Clinton George Augustus Dawkins (1808–1871), fiul lui Henry şi al Augustei, a fost unul dintre puţinii membri ai familiei Dawkins care chiar au folosit numele de Clinton. Poate că a moştenit ceva din înflăcărarea tatălui său, dar era s-o piardă cu totul în 1849, în timpul bombardamentului austriac asupra Veneţiei, oraşul unde se afla în calitate de consul britanic. Deţin un mic tun care se sprijină de un soclu cu o plăcuţă de bronz inscripţionată. Nu ştiu cui îi aparţin cuvintele şi nici câtă bază se poate pune în ele, dar iată traducerea mea (din franceză, limba diplomatică de la vremea aceea):

 

Într-o noapte, pe când se afla în pat, o ghiulea i-a găurit patul trecându-i printre picioare, din fericire fără a-l vătăma decât superficial. Iniţial am crezut că este doar o legendă, însă am aflat din surse sigure că datele sunt cât se poate de reale. Colegul lui elveţian avea să-l întâlnească mai târziu la înmormântarea consulului american şi, când a fost întrebat, a confirmat râzând faptele şi a precizat că tocmai din această pricină şchiopătează.

 

Această salvare la limită a părţilor vitale ale unuia dintre strămoşii mei s-a întâmplat înainte ca el să apuce să şi le întrebuinţeze, de aceea sunt tentat să atribui meritul existenţei mele unui noroc chior balistic. Câţiva centimetri mai aproape de locul unde se bifurcă ridichea shakespeariană[3] şi... Dar faptul că eu exist, şi la fel şi voi sau poştaşul, ţine de un firicel de noroc şi mai firav. Se datorează unei potriviri perfecte în timp şi spaţiu a tot ceea ce s-a petrecut de la începuturile universului până astăzi. Întâmplarea cu ghiuleaua nu este decât o mostră impresionantă a unui fenomen mult mai generalizat. Cum am mai spus, dacă al doilea dinozaur de la stânga de pe lângă o anumită cicadee n-ar fi strănutat şi, în consecinţă, n-ar fi ratat prinderea unui strămoş micuţ, ca un chiţcan, al tuturor mamiferelor, nici unul dintre noi n-ar mai fi fost astăzi aici. Putem să ne considerăm drept extraordinar de neverosimili. Dar, victorie, iată că totuşi existăm.

Clinton (ulterior sir Clinton) Edward Dawkins (1859–1905), fiul lui C.G.A. („Ghiuleaua”) Dawkins, a fost unul dintre mulţii Dawkins absolvenţi ai Colegiului Balliol de la Oxford. S-a nimerit acolo taman bine pentru a rămâne imortalizat în versuri, iniţial publicate în 1881 într-un pamflet intitulat The Masque of Balliol (Masca lui Balliol). În vacanţa de primăvară a acelui an, şapte studenţi aveau să compună şi să publice poezii obscene despre diversele personalităţi ale colegiului. Faimos a rămas catrenul închinat directorului de la Balliol, Benjamin Jowett, semnat de H.C. Beeching, viitorul paroh al catedralei Norwich:

 

Întâiul mi-s eu, pe nume Jowett.

Nimic nu-i de ştiut, însă eu ştiu.

În ăst colegiu sunt prim dascăl,

Ce eu nu ştiu nu-i de ştiut.

 

Nu la fel de spirituale, totuşi interesante pentru mine sunt versurile lui Clinton Edward Dawkins:

 

Pozitiviştii vorbesc în modul

lui Dawkins, cel pentru care

Dumnezeu e nimic, Omul e totul,

Scrie-l cu literă mare.

 

Liber-cugetători nu erau prea mulţi în epoca victoriană, aşa că-mi doresc să-l fi cunoscut pe stră-străunchiul Clinton (în copilărie i-am cunoscut două dintre surorile mai mici, aflate deja la o vârstă înaintată, din care una avea două servitoare pe care le chema – coincidenţa de nume avea să mi se pară mai târziu ciudată – Johnson şi Harris[4]).

Cred că sir Clinton este cel care i-a finanţat studiile bunicului meu, nepotul lui, Clinton George Evelyn Dawkins, la Balliol, unde preocuparea principală pare să-i fi fost canotajul. Există o fotografie (reprodusă în secţiunea cu fotografii din această carte) cu bunicul meu gata de acţiune pe râu, care evocă minunat o idilică vară eduardiană la Oxford. Ar putea fi o scenă din Zuleika Dobson de Max Beerbohm. Oaspeţii, cu pălăriile pe cap, stau pe barja colegiului, o ambarcaţiune locuibilă pe care toţi membrii clubului de canotaj ai colegiului o întreţinuseră de când lumea. Astăzi, ce păcat!, a fost înlocuită cu clădiri durabile, din cărămidă, construite pe mal. (Una sau două barje se mai scot încă la apă – sau măcar la mal – ca ambarcaţiuni locuibile, fiind remorcate către acele lacuri liniştite unde sălăşluiesc găinuşe de baltă şi cufundări, prin răstoacele şi gârlele de pe lângă Oxford.) Asemănarea bunicului cu doi dintre băieţii lui, tata şi unchiul Colyear, este izbitoare. Asemănările dintre membrii familiei mă fascinează, deşi au tendinţa să pălească rapid pe măsură ce se schimbă generaţiile.

Bunicul a fost devotat colegiului Balliol şi s-a străduit să rămână acolo mult peste termenul normal alocat unui student – doar ca să mai vâslească, bănuiesc eu. Când mergeam pe la el, în ultimii ani de viaţă, numai despre colegiu îmi povestea şi-mi cerea în mod repetat să-i spun dacă noi mai folosim (deşi îi răspundeam în mod repetat că nu) argoul eduardian: mugger (bandit sau măscărici) în loc de master (director), waggerpagger cu referire la coşul de hârtii, Maggers’ Memogger în loc de Martyrs’ Memorial, crucea-reper din faţa colegiului Balliol ridicată în memoria celor trei episcopi anglicani care au fost arşi de vii în 1555 la Oxford pentru că se lăsaseră atraşi de aroma creştină nepotrivită.

Una dintre ultimele mele amintiri cu bunicul Dawkins este de a-l fi dus la cea de pe urmă fandoseală de la Balliol (o reuniune festivă a foştilor membri, dedicată în fiecare an câte unei promoţii). Înconjurat de vechii camarazi, împingători de cadre de umblat şi garnisiţi cu comete acustice şi pince-nez-uri, a fost recunoscut de unul dintre ei, care l-a şi atins, evident sarcastic: „Salut, Dawkins! Mai vâsleşti la clubul Leander?” L-am lăsat acolo, puţin cam oropsit printre băieţii din vechea gardă, dintre care unii mai mult ca sigur luptaseră în Războiul Burilor şi, în consecinţă, erau merituoşii destinatari ai celebrei To the Balliol Men Still in Africa (Tinerilor de la Balliol aflaţi încă în Africa) de Hilaire Belloc:

 

Acum ani mulţi, pe când la Balliol mă aflam,

Tinerii de aici – şi printre ei mă număram –

Iarna prin râuri împreună înotau

Şi corp la corp sub soare se luptau.

Încă în inima noastră, Balliol, Balliol,

Iubit deja, dar prea puţin ştiut,

Unitu-ne-a pe veci unii cu alţii,

Aleşi de el, întocmai ca recruţii.

Iată un Cămin ce-narmează bărbaţi

Cu ochi de copii şi inimi de soldaţi,

 

părăsit Uganda şi s-a bucurat de o largă recunoaştere ca strălucit profesor de statistică, domeniu îndeobşte cunoscut ca fiind greu de înghiţit de către biologi. A murit prea devreme, iar eu i-am dedicat una dintre cărţile mele, Un râu pornit din Eden:

 

În memoria lui Henry Colyear Dawkins (1921–1992), membru al Colegiului St. John’s, Oxford – un maestru în arta de a face lucrurile clare.

 

Fraţii au murit în ordinea inversă a vârstei şi-mi este tare dor de ei toţi. Am rostit necrologuri la înmormântarea lui Bill, a bunicului şi a unchiului, care s-a stins din viaţă la vârsta de 93 de ani, în 2009.[5] Am încercat să transmit ideea că, deşi au fost multe rele în administraţia britanică a coloniilor, cei mai buni au fost cu adevărat foarte buni; iar Bill, ca şi fraţii lui, şi la fel Dick Kettlewell, despre care voi vorbi puţin mai târziu[6], au fost dintre cei mai buni.

Dacă despre cei trei fraţi putem spune că i-au călcat pe urme tatălui în administraţia coloniilor, trebuie adăugat că au avut parte şi pe linie maternă de o moştenire similară. Bunicul lor dinspre mamă, Arthur Smythies, a fost custode-şef al pădurilor în districtul său din India; băiatul lui, Evelyn, a ajuns custode-şef al pădurilor în Nepal. Datorită prieteniei dintre bunicul Dawkins şi Evelyn, începută pe când amândoi studiau de zor cărţi de silvicultură la Oxford, bunicul a ajuns s-o cunoască pe Enid, sora lui Evelyn şi bunica mea, şi să se însoare cu ea. Evelyn era autorul unei cunoscute cărţi despre Bogăţiile pădurilor din India (India’s Forest Wealth, 1925), precum şi al unor lucrări de filatelie de referinţă. Soţia lui, Olive, mi-e greu s-o spun, dar era pasionată de vânătoarea de tigri şi chiar a publicat o carte intitulată Doamna cu tigri (Tiger Lady). Există o fotografie a ei în care şade pe un tigru, cu o pălărie de safari pe cap, iar soţul o bate cu mândrie pe umăr, parcă spunându-i: „Bravo, fetiţo!” Nu cred c-ar fi fost genul meu de femeie.

Primul născut al lui Olive şi Evelyn, taciturnul văr primar al tatălui meu, Bertram („Billy”) Smythies, a lucrat tot în domeniul silvic, în Burma şi mai târziu în Sarawak: a scris lucrările de referinţă Păsările din Burma (Birds of Burma) şi Păsările din Borneo (Birds of Borneo). Cea de-a doua avea să-i fie carte de căpătâi autorului (deloc taciturn) de literatură de călătorie Redmond O’Hanlon, în comica lui incursiune În inima insulei Borneo (Into the Heart of Borneo) împreună cu poetul James Fenton.

Fratele mai mic al lui Bertram, John Smythies, s-a abătut de la tradiţia familiei şi a devenit un neurolog renumit, o autoritate în domeniul schizofreniei şi al drogurilor psihedelice, mutându-se în California, unde se pare că l-ar fi şi inspirat pe Aldous Huxley să ia mescalină şi să-şi cureţe „porţile percepţiei”. Recent i-am cerut sfatul: să accept oferta unui prieten de a mă ghida într-un trip LSD? A fost împotrivă. Yorick Smythies, alt văr primar de-al tatei, a devenit un devotat secretar particular al filozofului Wittgenstein.[7] În biografia lui Iris Murdoch, Peter Conradi face referire la Yorick numindu-l „fericitul sărac cu duhul” care i-a servit drept inspiraţie romancierei pentru Hugo Belfounder, unul dintre personajele din Prins în mreje. Trebuie să spun că asemănarea nu e uşor de văzut.

 

Lui Yorick i-ar fi plăcut să se facă şofer de autobuz, dar, după cum avea să scrie [Iris Murdoch], a fost singurul om din istoria companiei de autobuze care a căzut la proba de teorie. [...] În timpul singurei lecţii de condus primite, instructorul s-a dat jos din maşină pentru că Yorick o lua ba pe drum, ba pe lângă.

 

Picând examenul necesar pentru a deveni şofer de autobuz şi descurajat de Wittgenstein (ca mai toţi ceilalţi învăţăcei ai acestuia) să urmeze o carieră în filozofie, Yorick a ajuns bibliotecar la Facultatea de Silvicultură de la Oxford, probabil singura lui legătură cu tradiţia familiei. Avea obiceiuri dintre cele mai excentrice, prizatul de tutun şi romano-catolicismul, şi a sfârşit tragic.

Arthur Smythies, bunicul verilor din familia Dawkins şi Smythies, se pare că a fost primul din familie care a intrat în serviciul imperial. Toţi strămoşii lui pe linie paternă din şapte generaţii consecutive, până la stră-stră-stră-stră-străbunicul lui (reverendul William Smythies, născut în anii 1590), au fost clerici anglicani. Bănuiesc că n-ar fi fost imposibil ca şi eu, dacă aş fi trăit în vreunul dintre acele secole, să fi devenit om al Bisericii. Dintotdeauna m-au interesat întrebările existenţiale profunde, acele întrebări la care religia aspiră (însă eşuează) să dea răspunsuri, dar am avut norocul să mă nasc într-o epocă în care la aceste întrebări pot fi date răspunsuri ştiinţifice, nu supranaturale. E drept că pasiunea mea pentru biologie a fost în mare parte stimulată de întrebările asupra originii şi esenţei vieţii, mai degrabă decât – cum e cazul multora dintre biologii mai tineri cărora le-am predat – de dragostea pentru istoria naturală. Ba chiar se poate spune că am abandonat devoţiunea pentru explorările în aer liber şi istoria naturală de teren, tradiţionale în familia noastră. Într-o scurtă autobiografie publicată mai demult într-o antologie de texte memorialistice scrise de mai mulţi etologi, spuneam:

 

Încă din copilărie ar fi trebuit să fiu naturalist. Aveam toate atuurile: nu numai mediul înconjurător propice încă de la început, în Africa tropicală, dar şi bagajul genetic corespunzător. Generaţii la rând, cei din familia Dawkins, cu picioarele lor arse de soare, în pantaloni scurţi kaki, au străbătut în lung şi-n lat junglele Imperiului. Aidoma tatălui meu şi celor doi fraţi ai lui, m-am născut cu o pălărie de safari pe cap.[8]

 

Unchiul Colyear chiar avea să-mi spună mai târziu, când m-a văzut în pantaloni scurţi pentru prima oară (pe care el îi purta invariabil, cu două curele la betelie): „Dumnezeule, ai nişte genunchi de adevărat Dawkins!” Am continuat scriind despre unchiul Colyear că cel mai urât lucru pe care a putut să-l zică despre un tânăr a fost că...

 

„N-a pus piciorul în viaţa lui într-un hostel pentru tineret”; o critică severă care, îmi pare rău s-o spun, mi se aplică până în ziua de azi. Alter egoul meu din tinereţe pare să fi abandonat tradiţiile familiei.

Am primit toată suţinerea din partea părinţilor mei, care cunoşteau amândoi toate florile sălbatice posibile, de pe stâncile din Cornwall până pe pajiştile alpine, iar tata obişnuia să ne distreze copios pe mine şi pe sora mea spunându-ne tot soiul de nume latineşti (copiilor le place la nebunie să audă cuvinte, chiar dacă nu ştiu ce înseamnă). La scurt timp după ce am ajuns în Anglia, am suferit cumplit când bunicul meu, înalt şi chipeş, acum pensionat din serviciul silvic din Burma, mi-a arătat la fereastră un piţigoi albastru şi m-a întrebat dacă ştiu cum se numeşte. Nu ştiam, aşa că am bâiguit un jenant: „E un cintezoi?” Bunicul a fost oripilat. Să nu ştii în familia Dawkins asemenea lucru era ca şi cum n-ai fi auzit de Shakespeare. „Dumnezeule, John!” – n-aveam să uit niciodată aceste cuvinte şi nici disculparea loială a tatei – „cum e posibil aşa ceva?”

 

Dar, ca să fim cinstiţi cu alter egoul meu din copilărie, trebuie precizat că abia pusesem piciorul în Anglia şi nici piţigoii albaştri, nici cintezoii nu se găsesc în Africa. În tot cazul, am ajuns târziu să-mi placă cu adevărat să observ animalele sălbatice. Şi nu am devenit niciodată un explorator de teren, precum tata sau bunicul. În schimb:

 

Am devenit, pe ascuns, un cititor. Când veneam în vacanţă de la internat, obişnuiam să mă furişez în camera mea cu câte o carte – chiulangiu vinovat de a se priva de aerul proaspăt şi de beneficiile ieşirilor în natură. Iar când am început să studiez serios biologia la şcoală, am făcut-o tot dintr-o pornire livrescă. Eram atras de acele întrebări pe care adulţii le-ar fi numit filozofice. Care-i sensul vieţii? De ce ne aflăm aici? Cum a început totul?

 

Familia mamei era din Cornwall. Mama ei, Connie Weame, a fost fiica şi nepoata doctorilor din Helston (copil fiind, îmi imaginam că amândoi sunt aidoma doctorului Livesey din Comoara din insulă). Bunica era pătrunsă de spiritul din Cornwall până-n măduva oaselor: îi numea pe englezi „străinii”. Regreta că s-a născut prea târziu ca să mai poată vorbi limba locală, acum dispărută, dar îmi spunea că, pe când era ea mică, pescarii din Mullion îi înţelegeau pe cei bretoni, care „veneau să ne şutească crabii”. Dintre limbile britonice – galeza (încă vorbită), bretona (pe cale de dispariţie) şi limba comică (dispărută) –, bretona şi comica sunt înrudite îndeaproape în arborele lingvistic al familiei. Câteva cuvinte comice s-au păstrat în dialectul din Cornwall al limbii engleze, de pildă quilkin pentru „broască”, iar bunica vorbea bine acest dialect. Noi, nepoţii, o rugam mereu să ne spună o poezie foarte simpatică despre un băieţel care „a înghiorţit un guguloi”[9] (a înghiţit un sâmbure de prună). Chiar o înregistrasem la un moment dat recitând această poezie, dar din păcate am pierdut caseta. Peste ani, Google m-a ajutat să dau de urma cuvintelor[10] şi parcă îi aud şi acum vocea subţirică pronunţându-le.

 

Jos la nădărie[11] e-un mare tărăboi[12]:

Prâslea lui Ben Trembaa înghiorţi un guguloi,

Acătării[13] nu poate-nghiorţi, că e-n gâtlej[14] priponit,

Cum să-l mai scoată, ia, nimeni n-a ghicit,

Şi se-neca[15], icnea, bora[16] şi îşi dădea

ochii peste cap – ce prinser-a luci –

Bolborosind şi tropăind[17] de colo-colo ca şi-nnebunit[18].

 

Bătrâna Mally Gendall-i veni-n ajutorare –

Ca Jimmy Eellis peste mâţe[19], ea-i mereu mare şi tare;

De smoc[20] mi ţi-l apucă ş-apoi, cât să zici „hop”,

Îşi vârî deştu-n grumazul cel far’ de noroc,

Dar de cum i-l prinse băiatul-ntre dinţi

Purcede să i-l roadă – iar ea, ca nevăstuica[21], începe-a chiţăi.

 

Nimeni să-l ajute nu izbutea, de frică,

Ba unu’ zice: „încearcă şi-o tumbă[22], la o adică”

Fuga după mentol[23] cât unchiu’ Tommy Wilkin cască

Turnând la baliverne cu-n ţânc ce-a-nghiorţit o broască[24];

Clătinând din cap, spun unii grav: „Nu-i de mirare

Că băiatul a dat de bucluc – era o pacoste[25] mare:

Un leneş[26], dă cu banul[27], chinuie[28] câini şi mâţe,

Strică[29] la păsări cuibul şi câte şi mai câte.”

 

Taman în acea clipă sosi în pas forţat[30]

Şi Jem cel Mare, care aprig le-a strigat:

„Mă, da’ voi chiar sunteţi ca ăi’ din Ruan Vean

N-aveţi habar de ni’că şi staţi cu mâinile-n sân.”

Se puse-ntre ei şi-i dă la pici o palmă

Niţeluş sub ceafă[31] – şi uite guguloiu’ afară.

Dar ce băiat ni se-arată printre-a haşmaciucii[32] flori[33]:

Măi să fie! Na că-n gură are iar un guguloi!

 

Mă fascinează evoluţia lingvistică şi modul în care variantele locale se despart şi ajung dialecte, precum engleza comică sau geordică, ca apoi să se diferenţieze imperceptibil şi mai mult, până când ajung reciproc neinteligibile, dar rămânând evident idiomuri înrudite, precum germana cu neerlandeza. Analogia cu ceea ce se petrece în evoluţia genetică este suficient de apropiată ca să clarifice lucrurile şi deopotrivă să inducă în eroare. Atunci când populaţiile se diferenţiază devenind specii, momentul separării se defineşte ca acela când ele nu se mai pot încrucişa. După părerea mea două dialecte tind spre statutul de idiomuri separate atunci când au ajuns într-un punct critic similar: în acel punct unde, dacă un vorbitor nativ al unei limbi încearcă să vorbească în cealaltă, intenţia lui va fi luată drept un compliment, şi nu o insultă. Dacă mă duc într-un pub din Penzance şi încerc să vorbesc în dialectul din Cornwall al englezei, sigur mi-o iau pe cocoaşă, pentru că cei de-acolo vor crede că-i imit ca să-mi bat joc de ei. Însă dacă mă duc în Germania şi încerc să vorbesc în germană, oamenii vor fi încântaţi. Germana şi engleza au avut suficient timp să se diferenţieze. Dacă am dreptate, ar trebui să se găsească exemple – poate în Scandinavia? – de dialecte pe punctul de a deveni limbi de sine stătătoare. Cu ocazia unei vizite recente pentru o conferinţă la Stockholm, am fost invitat la un talk-show televizat care se transmitea atât în Suedia, cât şi în Norvegia. Gazda emisiunii era norvegiană, la fel şi o parte dintre invitaţi, şi mi s-a spus că nu contează în ce limbă se vorbeşte: telespectatorii de ambele părţi ale graniţei înţeleg fără efort ambele limbi. Daneza, pe de altă parte, este greu de înţeles pentru majoritatea suedezilor. Conform teoriei mele, dacă un suedez merge să viziteze Norvegia, recomandarea este să nu încerce să vorbească norvegiană ca nu cumva lucrul acesta să fie considerat o insultă. Dar un suedez care vizitează Danemarca s-ar putea bucura de multă simpatie dacă ar încerca să vorbească în daneză.[34]

După moartea străbunicului meu dr. Walter Wearne, văduva lui s-a mutat din Helston şi şi-a construit o casă cu vedere către Mullion Cove, pe coasta de vest a peninsulei Lizard, casă care a rămas în familie până în ziua de azi. Mergând pe coasta stâncoasă printre pâlcurile rozalii de limba-peştelui, de la Mullion Cove ajungi la Poldhu, locul în care s-a aflat staţia radio a lui Guglielmo Marconi, de unde a şi efectuat prima transmisiune radio transatlantică, în 1901. Transmisiunea a constat în repetarea insistentă a literei „s” în codul Morse. Cum au putut fi atât de obtuzi, într-un moment epocal ca acela, încât să nu transmită ceva mai inspirat decât „s s s s s s”?

Bunicul din partea mamei, Alan Wilfred „Bill” Ladner, provenea tot din Cornwall şi era inginer de profesie, angajat la firma lui Marconi. S-a alăturat echipei prea târziu ca să poată lua parte la transmisiunea din 1901, dar avea să fie trimis să lucreze la staţia radio din Poldhu prin 1913, cu puţin înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. În 1933, când staţia radio din Poldhu a fost desfiinţată, sora mai mare a bunicii, Ethel (căreia mama îi spunea numai „Mătuşa”, deşi nu era singura ei mătuşă), a reuşit să achiziţioneze câteva plăci de ardezie mai mari care se folosiseră ca tablouri de aparatură, perforate după nişte tipare ce le trădau utilizarea – fosile ale unei tehnologii de mult apuse. Cu aceste plăci este pavată şi acum grădina casei din Mullion a familiei noastre (vezi secţiunea cu fotografii din această carte), iar în copilărie ele mă făceau să privesc cu admiraţie distinsa profesie a bunicului meu, aceea de inginer – mai puţin distinsă în Marea Britanie decât în multe alte ţări, ceea ce ar putea explica într-o oarecare măsură tristul declin al ţării mele de la statutul de mare putere manufacturieră de odinioară la cel mult mai puţin demn de furnizoare de „servicii financiare”.