CUPRINS
CAPITOLUL 2. O familie numeroasă
CAPITOLUL 4. Omul, un vânător nobil?
CAPITOLUL 5. Originea oamenilor moderni
CAPITOLUL 8. Apariţia conştiinţei
PREFAŢĂ
Visul oricărui antropolog este acela de a scoate la iveală scheletul complet al unui strămoş al omului. Pentru mulţi dintre noi însă acest vis rămâne nerealizat: capriciile morţii, îngropării şi fosilizării concură pentru a lăsa o sărăcăcioasă şi fragmentată mărturie despre preistoria omului. Dinţi, oase disparate, fragmente de cranii: în general acestea sunt indiciile de la care se pleacă în reconstruirea preistoriei umane. Nu neg importanţa unor asemenea mărturii, oricât ar fi de incomplete; fără ele ar fi foarte puţine de spus în privinţa omului preistoric. Cu atât mai puţin subestimez emoţia vie resimţită în prezenţa nemijlocită a acestor relicve; ele sunt parte a devenirii noastre, legate de noi prin intermediul a nenumărate generaţii în carne şi oase. Descoperirea unui schelet complet rămâne însă supremul ideal.
În anul 1969 am fost binecuvântat cu o şansă extraordinară. Hotărâsem să explorez vechile depozite de gresie ce alcătuiesc vasta plajă estică a lacului Turkana, din nordul Kenyei. Aceasta a fost prima mea incursiune independentă în ţara fosilelor. Cu un an înainte, survolând zona cu un mic avion, îmi dădusem seama că majoritatea fosilelor vor fi descoperite acolo: acele straturi erau categoric potenţiale depozite de mărturii ale vieţii străvechi – cred că, la vremea respectivă, mulţi s-au îndoit de valabilitatea presupunerilor mele. Terenul era accidentat, clima neiertător de caldă şi uscată; în plus, peisajul mă atrăgea prin frumuseţea sa sălbatică.
Cu sprijinul Societăţii National Geographic, am reunit o mică echipă (din care făcea parte şi Meave Epps, care ulterior mi-a devenit soţie) pentru a explora regiunea. Într-o dimineaţă, la câteva zile după sosirea noastră, Meave şi cu mine ne întorceam la tabără după o scurtă expediţie de recunoaştere, pe o scurtătură de-a lungul unei albii de râu secate, amândoi însetaţi şi dornici să evităm canicula miezului de zi. Deodată, am zărit, chiar în faţa noastră, zăcând pe nisipul portocaliu, un craniu fosilizat intact, cu orbitele goale îndreptate către noi. Avea, fără îndoială, forma unui craniu de om. Deşi trecerea anilor mi-a răpit amintirea exactă a cuvintelor pe care i le-am spus lui Meave în acel moment, ştiu că am exprimat un amestec de bucurie şi neîncredere faţă de ceea ce ne apăruse în cale.
Craniul, pe care l-am identificat imediat ca aparţinând unui Australopithecus boisei, o specie de hominid de mult stinsă, ieşise de curând la iveală din sedimentele prin care cursul de apă sezonier îşi croise drumul. Expus pentru prima oară luminii soarelui după ce fusese îngropat, acum 1,75 de ani milioane ani, acest exemplar era unul dintre puţinele cranii umane străvechi intacte descoperite până atunci. Dacă mai rămânea câteva săptămâni expus aşa, ploile torenţiale ar fi umplut albia seacă a râului cu şuvoaie învolburate, iar dacă Meave şi cu mine nu am fi găsit-o, fragila relicvă ar fi fost cu siguranţă distrusă de puhoi. Şansele ca noi să trecem pe acolo exact la momentul potrivit spre a recupera pentru ştiinţă fosila atât de mult timp îngropată fuseseră minime.
Printr-o ciudată coincidenţă, am făcut această descoperire la un deceniu – aproape în aceeaşi zi – de când mama mea, Mary Leakey, găsise un craniu similar în defileul Olduvai din Tanzania (acel craniu fusese însă un înspăimântător joc de puzzle paleolitic, fiind necesară reconstituirea sa din sute de fragmente). Se pare că moştenisem legendarul „noroc al familiei Leakey”, noroc de care se bucuraseră din plin atât Mary cât şi Louis, tatăl meu. Într-adevăr, norocul mi-a surâs şi în continuare, astfel încât expediţiile la lacul Turkana conduse ulterior de mine s-au soldat cu descoperirea multor altor fosile umane, inclusiv a celui mai vechi craniu intact aparţinând genului Homo, ramură a familiei hominidelor din care era posibil să fi evoluat omul modern, Homo sapiens.
Deşi în tinereţe am jurat să nu mă las antrenat în vânătoarea de fosile – nedorind să stau în umbra reputaţilor mei părinţi – magia acestei aventuri m-a acaparat şi pe mine. Vechile şi aridele depozite de fosile est-africane care ascund rămăşiţele strămoşilor noştri, sunt de o frumuseţe aparte, de netăgăduit, fiind în acelaşi timp periculoase şi necruţătoare. Căutarea fosilelor şi străvechilor unelte de piatră este adesea prezentată ca o experienţă romantică şi are cu siguranţă şi asemenea aspecte, însă este în acelaşi timp o ştiinţă în care datele fundamentale trebuie recuperate de la sute de mii de kilometri distanţă de confortul laboratorului. Este o întreprindere temerară şi solicitantă fizic – o acţiune logistică de care depinde câteodată siguranţa vieţii oamenilor. Am descoperit că am aptitudini de organizator, reuşind să realizez acţiuni în circumstanţe dificile atât din punct de vedere personal cât şi material. Numeroasele descoperiri importante făcute pe plaja estică a lacului Turkana m-au atras într-o profesie pe care altădată o ocolisem; în plus, lor le datorez şi reputaţia mea de antropologie. Cu toate acestea, visul suprem – descoperirea unui schelet complet – continuă să mă ocolească.
La sfârşitul verii anului 1984, cu răsuflarea tăiată de bucurie dar şi cu realismul datorat experienţei, colegii mei şi cu mine am văzut visul transformându-se în realitate. În acel an hotărâsem să explorăm pentru prima oară plaja vestică a lacului. În ziua de 23 august, Kamoya Kimen, cel mai vechi prieten şi coleg al meu, a reperat un mic fragment aparţinând unui craniu străvechi printre pietricelele de pe un povârniş aflat în apropierea unui îngust făgaş săpat de un râu sezonier. Cu băgare de seamă am început să căutăm celelalte fragmente ale craniului şi curând am găsit mai mult decât am avut îndrăzneala să sperăm. În timpul celor cinci campanii de escavări care au urmat acestei descoperiri, însumând mai mult de şapte luni de teren, echipa noastră a dislocat în căutările sale o mie cinci sute de tone de sedimente. Am scos la iveală ceea ce urma să se dovedească a fi scheletul complet al unui individ care murise la marginea lacului cu mai bine de 1,5 milioane de ani în urmă. Botezat de noi „Turkana boy” (băiatul de la Turkana), el avea doar nouă ani atunci când a murit; cauza morţii sale rămâne un mister.
A fost o experienţă într-adevăr extraordinară, aceea de a scoate la lumină un os fosilizat după altul: braţele, picioarele, vertebrele, coastele, oasele pelviene, maxilarul, dinţii şi bucăţi din craniu. Scheletul băiatului începea să prindă formă, reasamblat după ce zăcuse 1,6 milioane ani în chip de fragmente disparate. Este cel mai complet schelet cunoscut în analele fosilelor umane pre-neanderthaliene mai vechi de 100.000 ani. Trecând peste emoţia cauzată de o asemenea descoperire, eram conştienţi că ea putea aduce însemnate lămuriri asupra unei perioade critice din preistoria umană.
Înainte de a continua povestea, se impun câteva cuvinte despre jargonul antropologiei. Câteodată, avalanşa de termeni de specialitate poate fi atât de mare încât înţelegerea textului este accesibilă doar celor mai buni specialişti în domeniu. Voi evita cât mai mult cu putinţă un asemenea jargon. Fiecare dintre numeroasele specii aparţinând familiei preistorice a omului are o denumire ştiinţifică şi folosirea acestor denumiri nu se poate evita. Familia speciilor umane are şi ea un nume: hominid. Mulţi colegi preferă să folosească termenul de „hominid” pentru toate speciile umane ancestrale. Ei consideră că termenul „om” nu ar trebui folosit decât pentru a desemna oameni ca noi. Cu alte cuvinte, singurele hominide care pot fi desemnate drept „oameni” sunt cele care posedă acelaşi nivel de inteligenţă, acelaşi simţ moral şi capacitate de introspecţie conştientă ca şi noi.
Eu privesc această problemă din altă perspectivă. Sunt de părere că apariţia locomoţiei bipede a deosebit vechile hominide de alte maimuţe superioare din acea vreme şi a fost determinantă pentru evoluţia ulterioară a omului. Odată ce îndepărtatul nostru strămoş a devenit o maimuţă bipedă, multe alte inovaţii evolutive au devenit posibile, putând duce la apariţia genului Homo. Din această cauză găsesc justificată folosirea termenului de „oameni” pentru toate hominidele. Susţinând aceste lucruri nu vreau să sugerez că toate speciile umane ancestrale au cunoscut complexitatea mentală pe care o avem noi astăzi. În sensul său cel mai strict, termenul „om” se referă pur şi simplu la maimuţe superioare care au adoptat o poziţie verticală în timpul locomoţiei – maimuţele bipede. Voi adopta acest înţeles în paginile ce urmează, atrăgând atenţia atunci când îl folosesc pentru a descrie trăsături ce caracterizează în exclusivitate omul modern.
„Turkana boy” era un reprezentant al speciei Homo erectus – o specie deosebit de importantă pentru istoria evoluţiei omului. Dovezile de diferite provenienţe – unele genetice, altele fosile – ne arată că primele specii de oameni au apărut acum circa şapte milioane de ani. În momentul în care Homo erectus şi-a făcut apariţia, acum aproape două milioane de ani, preistoria umană avea deja o vechime considerabilă. Nu ne este cunoscut încă modul în care multe dintre speciile umane au trăit şi dispărut înaintea apariţiei lui Homo erectus: au existat cel puţin şase asemenea specii şi poate chiar de două ori mai multe. Ştim în schimb că, deşi bipede, toate speciile umane anterioare lui Homo erectus au avut în multe privinţe trăsături net simiene. Aveau un creier relativ mic, feţe prognate (cu maxilare proeminente), iar forma corpului lor aducea mai degrabă cu cea a maimuţelor decât cu cea umană, cu torsul cilindric, gâtul scurt, fără talie marcată. La Homo erectus, la care dimensiunile creierului au crescut, faţa s-a aplatizat iar corpul a căpătat o alură mai atletică. Evoluţia lui Homo erectus a presupus câştigarea a numeroase trăsături fizice pe care le regăsim la omul modern: preistoria omului a cunoscut cu siguranţă un moment de cotitură majoră acum două milioane de ani.
Homo erectus a fost prima specie de om care a folosit focul, a adoptat vânătoarea ca pe un semnificativ mijloc de subzistenţă, a fost capabil să alerge la fel ca oamenii moderni, a fabricat unelte din piatră după un tipar mintal bine definit şi a fost primul care şi-a extins arealul dincolo de hotarele Africii. Nu ştim exact dacă Homo erectus poseda abilităţi verbale, dar există dovezi favorabile în acest sens. De asemenea, nu ştim, şi probabil nu vom şti niciodată, dacă aceste specii au avut în vreo anumită măsură conştiinţă de sine, o formă de conştiinţă asemănătoare celei umane; părerea mea este că au avut. Este inutil să menţionez faptul că limbajul şi conştiinţa, unele dintre cele mai preţuite calităţi ale lui Homo sapiens, nu lasă, din nefericire, nicio urmă în relicvele preistorice.
Figura 0.1. Principalele depozite de fosile. Primele descoperiri de fosile umane străvechi au fost făcute în regiunea grotelor din Africa de Sud, începând cu anul 1924. Ulterior, începând din 1959, importante descoperiri s-au făcut în estul Africii (Tanzania, Kenya şi Etiopia).
Ţelul antropologului este acela de a înţelege evenimentele evolutive care au transformat o fiinţă asemănătoare unei maimuţe în oameni ca noi. Aceste evenimente au fost descrise, în mod romantic, ca o mare piesă de teatru cu omenirea care se naşte în rolul eroului principal. Realitatea este probabil mai prozaică, condiţionată de schimbările ecologice şi climatice, şi nu o aventură epică ducând spre schimbare. Toate acestea nu ne fac să privim transformarea cu mai puţin interes. O binecuvântată curiozitate în privinţa celor ce ne înconjoară şi a locului nostru în natură ne caracterizează specia. Vrem să ştim – avem nevoie să ştim – cum de am ajuns să fim ceea ce suntem şi care ne este viitorul. Fosilele pe care le găsim stabilesc legătura materială între noi şi trecutul nostru şi ne provoacă să interpretăm indiciile cuprinse în ele ca pe o cale de înţelegere a naturii şi a pulsului istoriei noastre evolutive.
Până când însă nu vor mai fi descoperite şi analizate încă multe alte relicve ale preistoriei umane, niciun antropolog nu va putea descrie cu siguranţă, până la ultimul detaliu, modul în care s-au petrecut lucrurile. Cercetătorii sunt în mare măsură de acord asupra felului în care, în linii mari, a decurs preistoria umană. Patru etape-cheie pot fi în mod sigur identificate.
Prima a fost originea familiei umane însăşi, acum circa şapte milioane de ani, când a apărut o specie cu aspect simian şi cu locomoţie bipedă. A doua etapă a constituit-o proliferarea speciilor bipede, proces pe care biologii îl numesc radiaţie adaptativă. Cu şapte până la două milioane de ani în urmă au apărut numeroase specii diferite de maimuţe bipede, fiecare adaptată la condiţii ecologice uşor diferite. Printre acestea, a existat una care cu două-trei milioane de ani în urmă a dobândit un creier semnificativ mai voluminos. Mărirea dimensiunilor cerebrale caracterizează cea de-a treia etapă şi semnalează apariţia genului Homo, acea ramură a arborelui genealogic uman care a dus spre Homo erectus şi în final spre Homo sapiens. A patra etapă a constituit-o apariţia oamenilor actuali – a oamenilor ca noi, înzestraţi cu vorbire, conştiinţă, imaginaţie artistică şi capabili de inovaţie tehnologică într-o măsură nemaiîntâlnită în natură.
În jurul acestor patru evenimente-cheie va fi construită relatarea ştiinţifică a cărţii de faţă. Aşa cum vă veţi putea da seama, cercetând preistoria umană noi ne întrebăm nu numai ce s-a întâmplat şi când dar şi de ce au avut loc toate acestea. Noi şi strămoşii noştri suntem studiaţi în contextul unui scenariu evolutiv, la fel cum am fi procedat pentru a cerceta evoluţia elefanţilor sau a cailor. Asta nu înseamnă a nega faptul că Homo sapiens este deosebit în numeroase privinţe: multe ne despart chiar şi de cea mai apropiată rudă a noastră în procesul evoluţiei – cimpanzeul –, însă am început să înţelegem legătura noastră cu natura din perspective biologice.
În ultimele trei decenii domeniul nostru a cunoscut progrese extraordinare ca rezultat al descoperirii de fosile fără precedent şi al noilor metode de interpretare şi integrare a indiciilor oferite de acestea. Ca în orice altă ştiinţă, există şi în antropologie numeroase, oneste, şi câteodată puternice discordanţe între opiniile specialiştilor. Acestea se nasc uneori din insuficienţa datelor asupra formei fosilelor şi uneltelor din piatră, iar alteori din folosirea unor metode de interpretare neadecvate. Există aşadar numeroase probleme ale istoriei omenirii cărora nu li s-au dat încă răspunsuri definitive, cum ar fi: Care este forma precisă a arborelui genealogic uman? Când a apărut pentru prima oară graiul articulat? Care a fost cauza creşterii dramatice a dimensiunilor cerebrale din timpul preistoriei umane? în capitolele ce urmează voi arăta unde şi de ce există divergenţe de opinie, iar uneori vă voi supune atenţiei şi propria mea părere.
Am avut şansa, pentru care sunt recunoscător, ca în decursul a peste două decenii dedicate antropologiei să colaborez cu numeroşi colegi de valoare. Aş dori să aduc mulţumiri deosebite lui Kamoya Kimen şi Alan Walker, precum şi soţiei mele, Meave, care mi-a fost un extraordinar coleg şi prieten, cu deosebire în perioadele cele mai dificile.
CAPITOLUL 1.
Primii oameni
Antropologii au fost mult timp fascinaţi de calităţile aparte ale lui Homo Sapiens, cum ar fi limbajul, abilităţi tehnice deosebite şi capacitatea de a emite judecăţi morale. Una dintre cele mai semnificative schimbări survenite în antropologia ultimilor ani a fost admiterea faptului că, în pofida tuturor acestor calităţi, înrudirea noastră cu maimuţele africane este totuşi foarte strânsă. Care a fost cauza acestei importante modificări de atitudine? În acest capitol voi prezenta modul în care ideile lui Charles Darwin privind natura deosebită a omului timpuriu au influenţat antropologii timp de mai bine de un secol şi cum noile cercetări au demonstrat apropierea noastră evolutivă de maimuţele africane, obligându-ne să admitem un punct de vedere asupra locului pe care îl ocupăm în natură foarte diferit de acela cu care fuseserăm obişnuiţi.
În 1859, în lucrarea sa Origins of Species (Originea speciilor), Charles Darwin a evitat cu grijă extrapolarea implicaţiilor evoluţiei şi în cazul omului; o frază de atenţionare a fost adăugată în ediţiile ulterioare: „Lumina se va răsfrânge, în cele din urmă, asupra originii omului şi istoriei sale.” El a reluat pe larg această idee într-o altă carte, The Descent of Man (Descendenţa omului), publicată în 1871. Tratând ceea ce constituia încă un subiect sensibil, el a ridicat doi adevăraţi stâlpi de susţinere pentru structura teoretică a antropologiei. Primul se referea la locul unde a apărut pentru prima dată omul (puţini i-au dat crezare atunci, însă ulterior s-a dovedit că avea dreptate), iar al doilea privea felul sau forma evoluţiei umane. Versiunea lui Darwin despre modul în care a decurs evoluţia noastră a dominat antropologia până acum câţiva ani, când s-a dovedit a fi eronată.
Leagănul omenirii, spunea Darwin, a fost Africa. Raţionamentul său era simplu:
În orice mare regiune a lumii, mamiferele existente sunt strâns înrudite cu toate speciile originare din zona respectivă. De aceea, este foarte probabil ca Africa să fi fost iniţial populată de maimuţe superioare astăzi dispărute, înrudite strâns cu gorila şi cimpanzeul: şi cum aceste două specii sunt astăzi cele mai apropiate rude ale omului, este mai plauzibil să presupunem că strămoşii noştri timpurii au trăit pe continentul african decât în altă parte.
Trebuie reţinut faptul că atunci când Darwin scria aceste rânduri încă nu fuseseră găsite nicăieri fosile de oameni timpurii; concluzia sa era în întregime intuitivă. Singurele fosile umane cunoscute în vremea lui Darwin aparţineau Omului de Neanderthal din Europa datând însă dintr-o perioadă relativ târzie a evoluţiei umane. Sugestia lui Darwin a displăcut profund antropologilor, nu în ultimul rând deoarece Africa tropicală era încă privită cu dispreţul colonizatorului: „Continentul Negru” era considerat un loc total nepotrivit pentru a fi găzduit apariţia unei fiinţe atât de nobile ca Homo sapiens. Când noi fosile umane au început să fie descoperite în Europa şi Asia, la sfârşitul secolului trecut, ipoteza unei origini africane a început să fie şi mai dispreţuită. Această atitudine a fost dominantă timp de mai multe decenii. În 1931, când tatăl meu a împărtăşit mentorilor săi de la Universitatea din Cambridge planul de a porni în căutarea originii omului în estul Africii, el a fost supus unor mari presiuni menite a-l convinge să-şi deplaseze interesul către Asia în loc de Africa. Hotărârea lui Louis Leakey se datora în parte argumentaţiei lui Darwin, dar cu siguranţă şi faptului că se născuse şi crescuse în Kenya. Făcând abstracţie de sfaturile cercetătorilor de la Cambridge, el a pornit să dovedească faptul că estul Africii reprezintă o zonă vitală în istoria evoluţiei noastre timpurii. Vehemenţa sentimentului anti-african al antropologilor ne pare astăzi bizară, dat fiind marele număr de fosile de oameni timpurii care au fost descoperite în ultimii ani pe acest continent. Acest episod este însă în măsură să ne reamintească faptul că oamenii de ştiinţă sunt adesea ghidaţi nu numai de raţiune, ci şi de sentimente.
Cea de a doua concluzie majoră expusă de Darwin in the Descent of Man este aceea că trăsăturile distinctive importante ale omului – locomoţia bipedă, abilităţile tehnice şi creierul mărit – au apărut în paralel. El scria:
Dacă eliberarea membrelor superioare şi poziţia verticală constituie astăzi avantaje pentru om, atunci nu văd de ce nu ar fi fost la fel de avantajos pentru strămoşii omului să fi devenit din ce în ce mai verticali sau bipezi. Membrele superioare ar fi putut cu greu deveni îndeajuns de apte pentru a făuri arme sau pentru a arunca pietre ori suliţe cu un scop anume, atâta vreme cât ar fi fost folosite pentru a susţine întreaga greutate a corpului, sau atâta vreme cât ar fi fost specializate pentru căţărarea în copaci.
Darwin susţinea deci că evoluţia neobişnuitului nostru mod de locomoţie a fost strâns legată de începerea producerii armelor de piatră. El a mers mai departe, legând aceste modificări evolutive şi de apariţia caninilor de tip uman, neobişnuit de mici comparativ cu colţii maimuţelor. „Strămoşii îndepărtaţi ai omului trebuie să fi posedat canini foarte dezvoltaţi, scria el in the Descent of Man, dar pe măsură ce, treptat, ei s-au obişnuit să folosească pietre, bâte sau alte arme pentru a lupta împotriva inamicilor sau rivalilor, fălcile şi dinţii au început să fie, probabil, din ce în ce mai rar folosiţi. Astfel, ei şi-au redus dimensiunile.”
Aceste creaturi bipede, mânuitoare de arme, au dezvoltat un sistem social caracterizat prin interacţiuni mai intense, ceea ce presupune, aşa cum susţine Darwin, că posedau un intelect mai evoluat. Cu cât mai inteligenţi deveneau strămoşii noştri, cu atât creştea şi complexitatea tehnologică şi socială a vieţii lor, presupunând în schimb un intelect şi mai dezvoltat; şi tot aşa, evoluţia fiecărei trăsături le alimenta pe celelalte. Această ipoteză, a „evoluţiei înlănţuite”, constituia un foarte limpede scenariu privind originea omului şi a devenit fundamentală pentru dezvoltarea antropologiei.
Potrivit acestui scenariu, specia umană a fost mai mult decât o simplă maimuţă bipedă: ea poseda deja unele dintre trăsăturile pe care le preţuim astăzi la Homo sapiens. Această imagine a fost atât de puternică şi plauzibilă, încât antropologii ar fi fost capabili să construiască pe seama ei ipoteze convingătoare încă mult timp de atunci încolo. Scenariul a trecut însă dincolo de ştiinţă: dacă diferenţierea evolutivă între om şi maimuţă a fost în acelaşi timp bruscă şi foarte veche, atunci suntem separaţi de restul naturii printr-o distanţă considerabilă. Acest punct de vedere era foarte confortabil pentru partizanii ideii că Homo sapiens este o creatură cu totul specială.
Această convingere a fost larg răspândită printre oamenii de ştiinţă din vremea lui Darwin şi este încă bine reprezentată chiar şi în acest secol. Spre exemplu, naturalistul englez din secolul al XIX-lea Alfred Russel Wallace – care a dedus şi el, independent de Darwin, teoria selecţiei naturale – a evitat aplicarea acestei teorii în cazul acelor aspecte ale naturii pe care le considerăm un apanaj exclusiv al omului. El considera oamenii prea inteligenţi, prea rafinaţi, prea sofisticaţi pentru a putea fi produsul unei „simple” selecţii naturale. Vânătorii-culegători primitivi nu ar fi avut nevoie, din punct de vedere biologic, de aceste calităţi, gândea el, astfel încât ele nu ar fi putut să apară ca urmare a acţiunii selecţiei naturale. El presupunea că trebuie să fi intervenit o putere supranaturală pentru a-i face pe oameni atât de deosebiţi. Lipsa de încredere în puterea selecţiei naturale, manifestată de Wallace, l-a întristat puternic pe Darwin.
Paleontologul scoţian Robert Broom – a cărui activitate de pionierat, desfăşurată între anii ’30 şi ’40 în Africa de Sud, a contribuit la consacrarea Africii ca leagăn al omenirii – a exprimat şi el convingeri solide asupra caracterului unic al naturii umane. El credea că Homo sapiens este produsul final al evoluţiei, restul naturii fiind modelat în exclusivitate în scopul de a-l servi. La fel ca şi Wallace, Broom căuta la originea speciei noastre dovada intervenţiei forţelor supranaturale.
În conştiinţa unor cercetători ca Wallace şi Broom se dădea o luptă între forţe antagonice, una de natură intelectuală, cealaltă – afectivă. Ei acceptau ideea că Homo sapiens a provenit din natură, pur şi simplu în urma unui proces evolutiv, dar credinţa lor în spiritualitatea sau esenţa transcendentă a umanităţii îi determina să dea evoluţiei explicaţii care menţineau ideea unicităţii omului. „Preceptele” evoluţioniste incluse în descrierea originii omului făcută de către Darwin în 1871 lăsau loc unui asemenea raţionament. Cu toate că Darwin nu a invocat intervenţia supranaturală, în scenariul său evolutiv oamenii erau din capul locului consideraţi cu totul deosebiţi de simplele maimuţe.
Teoria lui Darwin a rămas influentă până acum puţin mai mult de zece ani, fiind cauza unei dispute majore privind momentul apariţiei omului. Voi descrie pe scurt această dispută, deoarece ea ilustrează atracţia pe care a exercitat-o ipoteza darwiniană a evoluţiei în lanţ; în acelaşi timp, ea marchează sfârşitul influenţei exercitate de Darwin asupra gândirii antropologice.
În 1961 Elwyn Simons, aflat pe atunci la Universitatea Yale, a publicat o lucrare ştiinţifică de referinţă în care anunţa că prima specie de hominid a fost o mică fiinţă asemănătoare unei maimuţe, numită Ramapithecus. Singura fosilă de Ramapithecus cunoscută la acea vreme era reprezentată de fragmente ale unui maxilar superior, găsite în 1932, în India, de către un tânăr cercetător de la Yale, G. Edward Lewis. Simons observase că măselele (molarii şi premolarii) erau oarecum asemănătoare cu cele umane, în sensul că erau mai degrabă netede decât colţuroase, aşa cum sunt măselele de maimuţe. Mai observase că, faţă de cei ai maimuţelor, caninii erau mai scurţi şi mai puţin ascuţiţi. El a afirmat că restaurarea acelui maxilar superior îi va revela o formă tipică de maxilar uman – o formă de arc uşor lărgit spre partea posterioară, şi nu de litera „U”, ca la maimuţele actuale.
În acea vreme, David Pilbeam, un antropolog britanic de la Universitatea din Cambridge, s-a alăturat lui Simons la Yale şi împreună au descris acele trăsături anatomice ale maxilarului de Ramapithecus presupuse a fi asemănătoare cu cele ale maxilarului uman. Ei au depăşit însă hotarele anatomiei şi au sugerat, bazându-se numai pe studiul fragmentelor de maxilar, că Ramapithecus se deplasa în poziţie verticală, biped, vâna şi trăia într-un mediu social complex. Argumentaţia lor se asemăna cu cea a lui Darwin: prezenţa unei trăsături de tip hominid (forma dinţilor) implica automat existenţa tuturor celorlalte trăsături. Astfel, ceea ce a fost interpretat ca fiind prima specie de hominid a ajuns în final să fie privit ca un animal cultural – o versiune primitivă a oamenilor moderni mai degrabă decât o maimuţă aculturală.
Sedimentele din care au fost recuperate primele fosile de Ramapithecus aveau aceeaşi vârstă cu cele aparţinând aceluiaşi gen care au furnizat descoperirile ulterioare din Asia şi Africa. Ca urmare, Simons şi Pilbeam au concluzionat că primii oameni au apărut acum cel puţin cincisprezece milioane de ani, dar mai probabil acum treizeci de milioane de ani, acest punct de vedere fiind admis de marea majoritate a antropologilor. Mai mult, acceptarea unei origini atât de îndepărtate plasa omul la o distanţă confortabilă de restul naturii, idee pe care mulţi au întâmpinat-o favorabil.
La sfârşitul anilor ’60, doi biochimişti de la Universitatea din Berkeley, California, Allan Wilson şi Vincent Sarich, ajungeau la o concluzie cu totul diferită privitoare la prima specie de oameni. În loc să lucreze cu fosile, ei au comparat structura anumitor proteine sangvine de la oamenii actuali cu cea de la maimuţele africane. Scopul lor era acela de a determina gradul în care structura proteinelor umane diferă de cea a maimuţelor – o diferenţă care ar trebui să crească în timp cu o rată măsurabilă, ca urmare a mutaţiilor. Cu cât numărul de mutaţii care s-au acumulat în aceste structuri este mai mare, cu atât înseamnă că oamenii şi maimuţele au fost mai mult timp specii distincte. Wilson şi Sarich au calculat rata mutaţiilor, fiind astfel în măsură să folosească datele oferite de proteinele sangvine sub forma unui „ceas molecular”.
Potrivit „ceasului molecular”, reieşea că prima specie umană ar fi apărut abia acum cinci milioane de ani, concluzie care era în profund dezacord cu cele cinsprezece-treizeci de milioane de ani postulate în teoriile antropologice consacrate. Datele obţinute de Wilson şi Sarich arătau, în acelaşi timp, că structurile proteinelor sangvine de la oameni, cimpanzei şi gorile diferă în aceeaşi măsură unele de altele. Cu alte cuvinte, acum circa cinci milioane de ani s-a produs un eveniment evolutiv anume, care a făcut ca un strămoş comun să dea trei linii descendente diferite – o separare care a dus nu numai la apariţia omului modern, ci şi a gorilelor sau cimpanzeilor actuali. Şi această concluzie era în contradicţie cu convingerile majorităţii antropologilor. Conform teoriilor convenţionale, cimpanzeii şi gorilele sunt rude mai apropiate între ele decât cu oamenii, de care se află la o distanţă filogenetică foarte mare. Dacă interpretarea datelor moleculare se dovedea corectă, atunci antropologii trebuiau să se obişnuiască cu ideea unei înrudiri biologice mult mai strânse între om şi maimuţă decât cea pe care păreau dispuşi să o accepte.
S-a declanşat astfel o dispută înverşunată, în care antropologii şi biochimiştii îşi criticau unii altora metodele ştiinţifice folosind cel mai dur limbaj cu putinţă. Concluzia lui Wilson şi Sarich a fost criticată până la desfiinţare, unul dintre motivele invocate fiind acela că „ceasul” lor molecular nu permitea identificarea cu precizie a momentelor în care au avut loc diferitele evenimente evolutive. Pe de altă parte, Wilson şi Sarich susţineau că antropologii au exagerat bazându-se pe trăsături anatomice fragmentare, de amănunt, ajungând de aceea la concluzii lipsite de valabilitate. La acea vreme eram şi eu de partea comunităţii antropologice, socotind că Wilson şi Sarich greşeau.
Controversa a durat mai mult de un deceniu, timp în care au fost aduse, de către Wilson şi Sarich, dar şi de către alţi cercetători, din ce în ce mai multe dovezi de ordin molecular. Marea majoritate a acestor noi date veneau să confirme ipoteza originală emisă de Wilson şi Sarich. Sub greutatea acestei argumentaţii opinia antropologilor a început să se modifice; schimbarea se producea însă lent. În cele din urmă, la începutul anilor ’80, descoperirea unor specimene fosile mult mai complete, asemănătoare cu Ramapithecus, în Pakistan de către Pilbeam şi echipa sa, iar în Turcia de către Peter Andrews şi colaboratorii săi de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, a rezolvat această problemă.
Primele fosile de Ramapithecus sunt într-adevăr asemănătoare în unele privinţe cu omul; cu toate acestea nu era vorba despre o specie umană. A reconstitui legăturile filogenetice pornind de la dovezi extrem de fragmentare este mai greu decât pare şi multe sunt capcanele în care un neavizat poate să cadă. Simons şi Pilbeam au căzut într-o astfel de capcană, neţinând cont de faptul că asemănarea anatomică nu implică neapărat înrudirea filogenetică. Cele mai complete exemplare, provenite din Pakistan şi Turcia, au relevat faptul că trăsăturile cu adevărat asemănătoare celor umane nu erau concludente. Maxilarul de Ramapithecus avea forma literei „V”, şi nu de arc; aceasta, ca şi alte caracteristici, arăta că era de fapt o specie de maimuţă primitivă (maxilarul maimuţelor actuale are forma literei „U”). Ramapithecus a dus o viaţă arboricolă, la fel ca urmaşul său, urangutanul, nefiind o maimuţă bipedă şi cu atât mai puţin un vânător-culegător primitiv. Chiar şi cei mai încăpăţânaţi susţinători ai ideii apartenenţei lui Ramapithecus la hominide au acceptat, în urma impactului cu noile evidenţe, faptul că ei greşiseră, iar Wilson şi Sarich avuseseră dreptate: prima specie de maimuţă bipedă, fondatoarea familiei umane, a apărut recent şi nu în trecutul foarte îndepărtat.
Figura 1.1. Dovezi de ordin molecular. Înainte de anul 1967, antropologii au interpretat vestigiile fosile ca indicând o divergenţă evolutivă străveche între oameni şi maimuţe, petrecută cu cel puţin cincisprezece milioane de ani în urmă. În acelaşi an, dovezile moleculare care au fost prezentate au demonstrat că această divergenţă a fost mult mai recentă, datând de acum circa cinci milioane de ani. Antropologii au opus rezistenţă acestor noi dovezi, fiind în cele din urmă obligaţi să le recunoască valabilitatea.
Cu toate că în primul lor articol Wilson şi Sarich avansaseră ideea că acest eveniment data de acum cinci milioane de ani, actualul consens al dovezilor moleculare măreşte acest interval la aproape şapte milioane de ani. Totuşi, nu a existat nicio retractare la ipoteza apropierii biologice dintre om şi maimuţa africană. Dimpotrivă, această înrudire ar putea fi încă şi mai strânsă decât s-a presupus. Deşi unii geneticieni sunt în continuare de părere că datele moleculare dovedesc o separare a trei direcţii evolutive diferite (oamenii, cimpanzeii şi gorilele) pornind de la un strămoş comun, alţii văd lucrurile în mod diferit. În opinia lor, oamenii şi cimpanzeii sunt rude foarte apropiate între ele, gorila fiind filogenetic mai îndepărtată.
Controversa legată de Ramapithecus a influenţat antropologia în două privinţe. Mai întâi, a demonstrat cât de periculos poate fi să tragi concluzia unei origini filogenetice comune pornind exclusiv de la trăsături anatomice comune. În al doilea rând, a demascat nocivitatea acceptării oarbe a „preceptelor” darwinismului. Simons şi Pilbeam au atribuit lui Ramapithecus un anumit mod de viaţă bazându-se exclusiv pe cunoaşterea formei caninilor săi: fiindcă exista o caracteristică de hominid, s-a presupus automat că toate celelalte caracteristici trebuiau să fie şi ele prezente. Dovedirea neapartenenţei lui Ramapithecus la hominide i-a făcut pe antropologi să înceapă să se îndoiască de darwinism.
Înainte de a urmări traiectoria acestei revoluţii antropologice, ar trebui să trecem rapid în revistă câteva dintre ipotezele propuse de-a lungul anilor pentru explicarea modului în care a apărut prima specie de hominid. Este interesant de remarcat că adeseori, atunci când o nouă ipoteză câştigă popularitate, acest lucru se datorează climatului social al vremii. Spre exemplu, Darwin considera fabricarea armelor de piatră drept un element important pentru abordarea evoluţionistă a tehnologiei, a locomoţiei bipede şi a creierului uman cu dimensiuni mărite. Ipoteza reflecta cu siguranţă concepţia vremii, conform căreia viaţa este o bătălie, progresul realizându-se prin iniţiativă şi efort. Acest „Ethos Victorian” s-a infiltrat în ştiinţă, modelând felul în care era perceput procesul evoluţiei, inclusiv al celei umane.
În primele decenii ale acestui secol, în zilele de glorie ale optimismului edwardian, se spunea că creierul şi gândurile sale cele mai complexe au făcut din noi ceea ce suntem astăzi. În antropologie, această concepţie predominant socială despre lume s-a reflectat în ideea că forţa motrice a evoluţiei umane nu a fost locomoţia bipedă, ci expansiunea cerebrală. În anii ’40 lumea era subjugată de magia şi forţa tehnologiei, ipoteza care definea omul ca făuritor de unelte devenind acum cea mai populară. Propusă de către Keneth Oakley de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, această ipoteză susţinea că fabricarea şi folosirea uneltelor de piatră – nu a armelor – a constituit forţa care a impulsionat evoluţia umană. Când lumea s-a aflat în umbra celui de-al doilea război mondial, a fost pusă în evidenţă o trăsătură mai sumbră care diferenţiază omul de maimuţă: aceea a violenţei manifestată de către acesta faţă de semenii săi. Noţiunea de om ca „maimuţă ucigaşă”, propusă pentru prima oară de către anatomistul australian Raymond Dart, a câştigat o largă adeziune, probabil din cauză că părea să explice (sau chiar să scuze) oribilele evenimente ale războiului.
Mai târziu, în anii ’60, antropologii şi-au îndreptat atenţia spre modul de viaţă de vânător-culegător ca posibilă „cheie” a evoluţiei umane. Numeroase echipe de cercetare au studiat populaţii actuale de oameni primitivi, în special din Africa, printre cele mai cunoscute fiind populaţiile! Kung San (incorect denumite boşimane). Ele au fost descrise ca fiind alcătuite din oameni aflaţi în perfectă armonie cu natura, pe care o exploatează în diferite moduri, respectând-o în acelaşi timp. Această imagine a omenirii se potrivea bine cu „ecologismul” vremii, antropologii fiind impresionaţi de complexitatea şi siguranţa economică pe care le oferea practicarea combinată a vânătorii şi culesului. Cu toate acestea, importanţa cea mai mare a fost atribuită vânătorii. În 1966 o însemnată întâlnire ştiinţifică antropologică cu tema „Omul-vânător”, desfăşurată la Universitatea din Chicago, a confirmat existenţa acestei tendinţe: fără a se acorda vreo importanţă culesului, vânătoarea era considerată principala forţă motrice a devenirii umane.
Vânătoarea este, în principiu, una dintre îndatoririle ce revin masculului în majoritatea societăţilor primitive. Ca urmare, nu este de mirare că intensitatea crescândă a mişcărilor pentru eliberarea femeii în anii ’70 a adus în discuţie androcentrismul acestei explicaţii oferite originii omului. O ipoteză alternativă, aceea a „femeii-culegător” susţinea că la fel ca la toate speciile de primate, „inima” societăţii este reprezentată de legătura stabilită între femelă şi progenitura sa. Intervenţia femeilor în punerea la punct de noi tehnologii şi în culegerea hranei de origine vegetală (care putea fi împărţită între toţi membrii grupului) a fost cea care a dus la formarea unei societăţi umane complexe sau, cel puţin, aşa se susţinea.
Cu toate că aceste ipoteze se deosebeau în ceea ce privea principala forţă motrice a evoluţiei umane, toate aveau în comun acceptarea „preceptelor” darwiniene privind anumite caracteristici tipic umane: prima specie de hominid ar fi posedat şi ea un anumit grad de bipedism, aptitudini pentru tehnologie şi dimensiuni crescute ale creierului. Hominizii: au fost, aşadar, încă de la început, fiinţe culturale – şi deci distincte de restul naturii. Cercetările ultimilor ani ne-au adus în situaţia de a afirma că lucrurile nu stau chiar aşa.
De fapt, dovezile concrete ale lipsei de valabilitate a ipotezei lui Darwin nu trebuie căutate în probele arheologice. Dacă această ipoteză ar fi fost corectă, ar trebui să constatăm apariţia simultană în vestigiile arheologice şi în cele fosile a dovezilor pentru bipedism, aptitudini tehnologice şi expansiune cerebrală; or, aceasta nu s-a întâmplat. Chiar şi numai o singură categorie de vestigii preistorice (uneltele de piatră) este suficientă pentru a demonstra lipsa de valabilitate a ipotezei. Spre deosebire de oase, care numai rareori ajung să se fosilizeze, uneltele de piatră sunt, în principiu, indestructibile. Cea mai mare parte a dovezilor preistorice este astfel reprezentată de către aceste unelte, ele fiind indiciile pe baza cărora se retrasează istoria progresului tehnologic de la începuturile sale.
Primele exemplare de astfel de unelte – aşchii grosolane, răzuitoare şi toporaşe fabricate din pietre prin îndepărtatea câtorva aşchii – apar în vestigii datând de acum 2,5 milioane de ani. Dacă dovezile moleculare sunt corecte şi prima specie umană a apărut acum şapte milioane de ani, atunci aproape cinci milioane de ani au separat momentul în care strămoşii noştri au devenit bipezi de acela în care au început să cioplească unelte de piatră. Indiferent care a fost forţa evolutivă care a dus la apariţia unei maimuţe bipede, aceasta nu a fost legată de capacitatea de a fabrica şi folosi unelte. Cu toate acestea, numeroşi antropologi sunt de părere că avansul tehnologic atins acum 2,5 milioane de ani a coincis cu începutul expansiunii cerebrale.
Realizarea faptului că expansiunea cerebrală şi dezvoltarea aptitudinilor tehnologice sunt separate în timp de originea omului a obligat antropologii să-şi reconsidere poziţia. Drept urmare, ultimele ipoteze au fost elaborate în termeni mai degrabă biologici decât culturali. Consider acest fapt ca fiind benefic antropologiei – nu în ultimul rând deoarece el permite testarea ipotezelor prin compararea lor cu ceea ce se cunoaşte despre ecologia şi comportamentul altor animale. Nu trebuie negat deci faptul că Homo sapiens are numeroase atribute aparte, ci trebuie căutată originea acestora într-un context strict biologic.
Astfel, interesul antropologului angajat în căutarea originilor omului s-a comutat pe căutarea originii locomoţiei bipede. După cum afirma Owen Lovejoy, anatomist la Kent State University, chiar şi redusă la acest singur eveniment, transformarea evolutivă nu a fost un lucru banal. „Adoptarea poziţiei bipede este însoţită de unele dintre modificările anatomice cele mai remarcabile apărute în biologia evoluţiei”, scria el în 1988 într-un articol de notorietate. „Există modificări importante ale oaselor, ale dispunerii muşchilor care le acţionează şi ale mişcărilor membrelor.” O privire aruncată scheletului bazinului de la om şi cimpanzeu este suficientă pentru a confirma această observaţie: la om bazinul este scurt, având forma unei cutii, în timp ce la cimpanzeu este alungit; diferenţe majore există şi în privinţa membrelor şi trunchiului.
Apariţia bipedismului nu reprezintă doar o transformare biologică majoră ci, în aceeaşi măsură, una adaptivă. Aşa cum subliniam în prefaţă, originea locomoţiei bipede are un sens adaptiv atât de evident încât suntem îndreptăţiţi să numim „oameni” toate speciile de maimuţe bipede. Asta nu înseamnă că şi prima specie de maimuţe bipede a avut acces la vreo formă de tehnologie, a posedat un intelect dezvoltat sau vreunul dintre atributele culturale ale omului, căci nu a fost aşa. Părerea mea este că adoptarea bipedismului a avut o semnificaţie atât de mare pentru evoluţie – eliberând membrele superioare pentru a le permite, într-o bună zi, să mânuiască unelte – încât importanţa sa ar trebui să se regăsească în ipotezele noastre. Acei oameni nu erau ca noi, dar fără adoptarea bipedismului nici nu ar fi putut deveni ca noi.
Care au fost factorii evolutivi care au determinat adoptarea acestei noi forme de locomoţie de către o maimuţă africană? Imaginea consacrată a originii omului include adesea ideea existenţei unei fiinţe asemănătoare unei maimuţe, care a părăsit pădurile pentru a se muta în spaţiile largi ale savanei. Este, fără îndoială, o imagine dramatică dar cu totul neadevărată, aşa cum de curând au demonstrat cercetători de la Universităţile Harward şi Yale, în urma analizării din punct de vedere chimic a probelor de sol din mai multe regiuni est-africane. Savanele africane, cu marile lor turme migratoare, au apărut relativ recent, cu mai puţin de trei milioane de ani în urmă, mult după ce prima specie umană apăruse deja.
Dacă ne întoarcem cu gândul la Africa de acum cincisprezece milioane de ani, ne putem imagina păduri întinzându-se continuu de la vest la est, găzduind o mare diversitate de primate ce includ numeroase specii de maimuţe inferioare şi superioare. Spre deosebire de ceea ce există astăzi, în acea perioadă numărul speciilor de maimuţe superioare îl întrecea cu mult pe acela al speciilor de maimuţe inferioare. Însă forţele geologice au acţionat, alterând dramatic relieful şi fauna în cele câteva milioane de ani care au urmat.
Scoarţa terestră s-a fragmentat sub partea estică a continentului, pe o linie ce se întinde de la Marea Roşie prin ceea ce astăzi sunt Etiopia, Kenya şi Tanzania, până în Mozambic. Ca urmare, pământul s-a umflat ca o băşică în Etiopia şi Kenya, formând platouri înalte de peste 3000 în. Aceste înălţimi mari au transformat nu numai topografia continentului, ci şi clima sa. Întrerupând curenţii de aer care, până atunci, circulaseră de la vest către est, munţii au transformat zonele estice în zone secetoase, lipsind pădurile de ploi. Întinderea neîntreruptă de păduri a început să se fragmenteze, transformându-se într-un mozaic de petice împădurite, păduri şi regiuni cu arbuşti. Pajiştile întinse erau rare.
Acum douăsprezece milioane de ani, ca urmare a acţiunii forţelor tectonice, peisajul s-a modificat în continuare prin formarea unei văi lungi şi sinuoase ce se întinde de la nord la sud, cunoscută sub denumirea de Valea Marelui Rift. Apariţia acesteia a avut două consecinţe pe plan biologic: constituie o formidabilă barieră care separă populaţiile animale estice de cele vestice şi, în acelaşi timp, menţine un mozaic foarte bogat de condiţii ecologice.
Figura 1.2 Diferite modalităţi de locomoţie. Trecerea de la locomoţia patrupedă la cea bipedă a necesitat modificări anatomice substanţiale. De exemplu, oamenii au, spre deosebire de cimpanzei şi gorile, membre inferioare mai lungi, membre superioare şi bazin mai scurte, degete mai scurte şi mai drepte şi o regiune lombară redusă. Australopithecus afarensis, cel mai timpuriu hominid cunoscut până acum, a fost fără îndoială biped, încă prezentând însă unele trăsături legate de viaţă arboricolă. (Prin bunăvoinţa lui John Fleagle / Academic Press.)
Antropologul francez Yves Coppens este de părere că bariera care separă regiunile estice de cele vestice a avut o importanţă crucială în evoluţia separată a oamenilor şi maimuţelor. „Prin forţa împrejurărilor, populaţiile strămoşului comun oamenilor şi maimuţelor a fost dintr-odată divizată”, scria el recent. „Descendenţii vestici ai acelui strămoş comun şi-au continuat adaptarea într-un mediu umed, arboricol; acestea sunt maimuţele. Dimpotrivă, descendenţii estici au fost nevoiţi să inventeze un «repertoriu» cu totul nou pentru a se putea adapta noii lor vieţi, în câmp deschis: aceştia sunt oamenii.” Coppens a dat acestui scenariu numele de East side story.
Valea era dramatic configurată, cu platouri reci şi împădurite şi povârnişuri abrupte care „plonjau” 1000 de metri spre depresiuni aride şi călduroase. Biologii au ajuns la concluzia că un mediu atât de variat, oferind atâtea tipuri de habitate, conduce inevitabil la inovaţii evolutive. Populaţiile unei specii care odată era răspândită pe un areal continuu pot fi izolate şi expuse unor noi forţe ale selecţiei naturale. Aceasta este „reţeta” modificării evolutive. Uneori, această modificare poate duce către extincţie, în caz că mediile favorabile dispar. Aceasta a fost, în mod cert, soarta majorităţii maimuţelor superioare africane: numai trei specii mai supravieţuiesc astăzi – gorila, cimpanzeul comun şi cimpanzeul pigmeu. Dar în timp ce majoritatea speciilor de maimuţe superioare au suferit din cauza modificării mediului înconjurător, una dintre ele a fost binecuvântată cu o adaptare nouă, care i-a permis să supravieţuiască şi să se dezvolte. Aceasta a fost prima maimuţă bipedă. Faptul că era bipedă i-a conferit categoric avantaje importante pentru supravieţuirea în condiţiile schimbătoare de mediu. Sarcina antropologilor este să descopere în ce anume constau aceste avantaje.