VACANŢĂ CU PLOAIE

La tine plouă ? mă întreabă la telefon deşteptul de Victor, mă întreabă de parcă n-am sta în același cartier, la nici două staţii de

autobuz.

—  Nu, îi răspund, la mine e cald şi frumos. Chiar mă gândeam să ies cu bicicleta.

—  Minţi !

—  Bineînţeles. Cine te pune să mă întrebi tâmpenii ?

—  Mă plictisesc. Casc şi dau telefoane.

—  E o idee, spun. Poate că o folosesc şi eu.

Închid şi alerg în bucătărie. Apa pentru ceaiul lui bunicu’ încă n-a fiert, dar nici nu mai are mult. Iau ceaşca lui din dulăpior, o clătesc, arunc în ea două linguriţe pline vârf cu zahăr, tai o feliuţă subţire de lămâie — o tai cu ochii închişi, că altfel mi se strepezesc dinţii. Mă duc la bunicu şi-l întreb dacă să-i aduc la ceai biscuiţi.

—  Ce fel de biscuiţi ? ridică nasul din carte.

—  Speciali pentru criza dumitale de reumatism, îi răspund. Cu salicilat şi spirt camforat.

—  Iar eşti spiritual ?

—  Iar, spun. Aşa-s eu când ploua.

— Poate stă, spune el.

— Poate, dar ar fi păcat

Îi îndrept perna, îl înfăşor mai bine în pled şi iar alerg la bucătărie. Umplu cu apă fiartă ceaşca, adaug câţiva stropi de esenţă (ceaiul prea tare nu-i face bine la inimă), aşez ceaşca şi câțiva biscuiţi pe o tăviţă. Pe urmă, ca s-o fac pe nebunul, îmi atârn un şervet de braţ, ca ospătarii, intru la bunicu deschizând uşa cu piciorul şi purtând tăviţa în vârful degetelor.

—  Domnul e servit, spun. Trustul vă urează poftă bună.

Îl simt că ar vrea să zâmbească, dar se abţine. Nu vrea să mi-o iau în cap. Ţin neapărat să-l fac să râdă şi adaug :

—  Dacă mai doriţi ceva, sunaţi. Tot nu funcţionează soneria.

Ies repede, fără să mă mai uit la el. Se topeşte după mine, însă niciodată nu vrea să-mi arate. Seamănă cu tata, adică tata seamănă cu el, au amândoi un haz nebun, ştiu că i-am moştenit în privinţa asta, dar nu vor să-mi arate. Foarte bine, prefaceți-vă, tovarăşi, de voi credeţi că-mi arde mie acum ?

E zece. Îi rad lui ăla micu’ două mere, alerg după el toată casa, până îl fac să le înghită, îl mânjesc până şi pe ochi. Îl iau de guler şi-l duc la baie, se smiorcăie, îmi cere răţuşca de plastic să se joace în cadă, îi spun că îi arăt eu răţuşcă dacă nu se duce să se culce, urlă, îi spun că n-are decât, am mai auzit eu urlete şi mai şi, pe urmă adoarme sugându-și un deget. Nu i-! scot din gură, ca mama, mie nu mi-e teamă că o să-şi sugă degetul până la adânci bătrânețe, încă nu am văzut oameni serioşi sugându-și degetul.

Mi-ar plăcea să scriu ceva în jurnalul meu, am chef să mă aiuresc, îmi vin în minte nişte cuvinte care n-au nici un înţeles şi le-aş scrie tocmai pentru că n-au nici un înţeles, dar, cum zice tata, mă presează timpul. Mătur balconul — iar au aruncat vecinii de sus hârtii! — îi spăl tatii cârpele maşinii şi le pun la uscat, le spăl de mântuială, fără „Alba" şi după ce le agăţ în cârlige, iar le duc la baie să le frec, chestia mă distrează, păcat că nu mă vede mama, mi-ar ţine o cuvântare, despre treaba pe care o faci de mântuială şi se răzbună etc. etc. Ala micu’ a împrăştiat în toată casa jucării, i le strâng, şi mie mi le strângea aia mare, uşa de la debara scârțâie, îi ung balamalele cu ulei, nu mai scârțâie, intru iar la bunicu, îi îndrept iar perna, îl înfăşor iar în pled.

—  Văd că ţi-au plăcut biscuiţii, îi spun. O să-ţi mai cumpăr când iau prima leafă.

—  Mai va până atunci. Nu mai apuc eu ziua aia.

—  O apuci, îi spun. Nu uita că am doisprezece ani.

—  Şi ce să nu mai uit ?

— Să-ţi iei pastilele.

„Să-ţi iei pastilele” e un fel de a vorbi. I le dau eu, el numai le înghite şi se strâmbă.

—  De ce te strâmbi ? îl întreb. Te alinţi ?

Iar se preface. Acum se preface că n-a auzit ce l-am întrebat, n-a auzit tocmai el, care într-o hală de cincizeci de strunguri auzea când stătea unul. Îl văd uitându-se spre măsuţa unde i-a lăsat mama o sin-gu-ră ţi-ga-ră şi acopăr repede măsuţa cu spatele.

—  Bine te-a învăţat cine te-a învăţat, spune.

—  Bine, rău, asta-i situaţia. Îţi urez somn uşor şi să-ţi crească pensia.

Pe urmă citesc vreun ceas, mâzgălesc câteva rânduri în jurnal, ascult la radio o emisiune pentru automobilişti, împrumut unei vecine un pahar de ulei, se scoală ăla micu’ şi introduc în el nişte brânză cu smântână.

Pe la trei vine mama, îi scutur fâșul, îi pun umbrela la uscat, în balcon, ea vede că n-am dus gunoiul şi oftează:

—  N-am nici un ajutor în casa asta...

—  Bine, spun, n-ai, de la cine să ai ? !

Îmi fac un coif dintr-un ziar, să nu mi se ude partea mea cea mai reuşită, duc gunoiul, mă întorc în casă şi mă aşez cu mâinile în şold în faţa mamei :

—  Sărăcuţa de tine, îi spun, nimeni nu te ajută în casa asta.

—  Mare caraghios eşti, râde ea.

Sună telefonul. E tot deşteptul de Victor.

—  Mă, tu nu te plictiseşti ? mă întreabă.

—  Ba da, îi răspund, casc şi dau telefoane.

—  Minţi,

—  Bineînţeles. Cine te pune să întrebi tâmpenii...