PRIETENII

Mie ideile îmi vin deodată. Şi uite aşa, deodată, mi-a venit şi ideea de a scrie un roman.

Vă vine să râdeți ? N-am nimic împotrivă. Primul care a făcut-o am fost chiar eu. Pe cuvânt. N-o să vă mint tocmai pe voi, întrebați-o şi pe mama, dacă vreţi, cum m-a pufnit râsul chiar în clipa când am rugat-o să amuţească bâzâitul aspiratorului, pentru că aveam nevoie de linişte — voiam să scriu un roman şi tot ceea ce lipsea era liniştea... Bineînţeles că mama mi-a spus că ar fi bine să-mi pun termometrul, poate am febră şi aiurez, iar dacă tot n-am ce face, dacă stau la biroul tatii, muşc din lemnul creionului, scuip aşchiile pe covor şi doresc neapărat să fiu urecheat, mai bine m-aş duce să cumpăr un borcan cu muştar, ar fi timpul s-o mai ajut şi eu cu ceva, că aşa i-a fost ei soarta, nu putea avea o fată, de mine a avut parte...

Observaţi deci că nu aveam condiţii prea prielnice pentru a scrie un roman, dar mă hotărâi să-l scriu fără să mă mai gândesc la condiții.

Partea proastă, o spun din capul locului, era că nu ştiam cum să încep. Sfârşitul, pe cuvânt, n-o să vă mint  tocmai  pe  voi,  îl  ştiam  literă  cu    literă, mă gândeam la o frază foarte bine adusă din condei, despre sfârșitul vacanţei, ceva cu miros de toamnă, cu castane pocnind pe trotuare şi frunze purtate de vânt, mă rog, o descriere de nota 10. La descrieri de natură nu mă bate nimeni, le am în buzunarul de ceas : vânt, ploaie, nori, fac ce vreau cu ele, le sucesc şi le răsucesc, fără probleme. Numai că nu voiam să încep cu aşa ceva. Nu se mai poartă, am citit eu într-o revistă că nu se mai poartă.

Mi-ar fi plăcut să pornesc Ia drum cu portretul unui băiat, unul de vârsta mea, poate ceva mai înalt şi cu urechile aşezate la aceeaşi înălţime, nu stânga mai sus şi dreapta mai jos, ca mine, poate ceva mai puţin somnoros, nu unul de care să tragă mama un sfert de ceas până să se trezească, dimineaţa, ca mine, poate mai serios — cum să vă explic eu cuvântul ăsta serios ? — adică unul care, să zicem, când găseşte o pioneză se gândește cum să prindă cu ea orarul şcolar, în perete, spre deosebire de mine pe care mintea nu m-ar duce decât la un scaun şi la pioneza aşezată cu vârful în sus pe acel scaun... Vă daţi seama cam cine sunt. Săraca mama, dacă n-a avut parte de o fată !

Ei bine, mă gândeam la un băiat cu care eu doresc din toată inima să fiu prieten, unul care, în recreaţie, să împartă cu tine tartina, să nu-i fie teamă că, împrumutând de la el acuarelele, nu le mai aduci înapoi şi să nu-l vezi cum suferă când te lasă să faci o tură, două cu bicicleta lui. Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar pe mine un roman fără un asemenea băiat nu mă interesează şi n-aveam de gând să încep fără el. Ori eram în stare să-mi imaginez un erou ca el, ori...

Uite aşa îmi frământam mintea, în timp ce aspiratorul bâzâia şi borcanul cu muştar rămânea nevândut în raft la Alimentara. Smulgeam cu dinţii aşchii din creionul „Student", numărul 2, dar eroul nici că dorea (fiţi atenţi la stil!) să încalece pe pana mea şi să mi se înfăţişeze în toată frumuseţea lui. Trecu un ceas, şi eu nu scrisesem un rând. Am aruncat creionul, am făcut hârtia cocoloş şi am ieşit în stradă. Băieţii erau toţi în păr, jucau o miuţă cu mingea lui Sile, muşcau din merele aduse de Gore de la bunică-sa, mai râdeau încă de cele ce se întâmplase cu puţin timp înainte, când îşi întorseseră toţi buzunarele pe dos ca să strângă doi lei şi cincizeci de bani cu care s-o împrumute pe Mariana, să vadă şi ea filmul de la „Gloria" ; se bucurau că venisem şi eu să joc mingea cu ei...

Şi ce mai încolo şi încoace, pe cuvânt n-am să vă mint tocmai pe voi, în clipa aceea îmi dădui seama că ştiu cum să încep romanul.

Eroul visat mă aştepta. Era acolo, în stradă, era unul dintre băieţi sau mai exact, mie îmi plac lucrurile exacte, erau toţi la un loc, plus Mariana.

Şi eram şi eu alături de ei, mă şi vedeam, mergând alături de ei la Alimentara, o şi auzeam pe mama spunând :

— Ce-mi trebuie mie o fată, când am un băiat şi jumătate ! ?