PRIMĂVARA ŞI TREI SUTE DOUĂZECI ŞI NOUĂ DE PISTRUI
— I-am numărat, îi spuse băiatul fetiţei cu pistrui.
— Ce ? întrebă ea.
— Pistruii tăi. Sunt trei sute douăzeci şi opt.
— Când i-ai numărat ?
— Aseară.
— Aseară nu ne-am văzut. Eu am stat în casă, m-am uitat la televizor.
— I-am numărat, fără să te văd. M-am gândit la tine şi i-am numărat. Sunt trei sute douăzeci şi opt în cap.
— Râzi de mine ?
— De ce să râd ?
— Aşa râdeți voi, băieţii, de toate fetele.
— Nu chiar de toate.
— De care nu râdeți ?
— De cele ca tine.
— Ce am eu deosebit ?
— Pistruii.
— Mai au şi altele pistrui.
— Dar n-au trei sute douăzeci şi opt.
— Dacă mai râzi de mine, plec.
— Dar nu râd. Mai rămâi.
— Rămân dacă vorbeşti serios.
— Vorbesc foarte serios. M-am gândit la tine aseară.
— Şi ce-i cu asta ?
— M-am simţit bine, când m-am gândit. Mi-am spus ce grozav ar fi fost ca tu să fi stat în alt oraş.
— De ce ?
— Ca să-ţi scriu.
— Ce să-mi scrii ?
— Nu ştiu. Aş fi ştiut, însă, dacă stăteai în alt oraş.
— Închipuie-ți că stau în altul.
— Nu vreau. Mi-ar părea rău.
— Dar spuneai că ar fi grozav.
— Ar fi, dar mi-ar părea rău.
— Nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva.
— Ba da ! E destul să vrei.
— Vreau, dar nu înţeleg. Ce ţi-a venit să te gândești aseară la mine ?
— Mi-am adus aminte de pistruii tăi.
— Trei sute douăzeci şi opt.
— În cap. Şi ?
— Şi atât.
— De ce nu ţi-ai adus aminte de altceva ?
— Pentru că n-am vrut —, ştiu că stai la etajul patru, ştiu în ce clasă ești, ştiu că ai un căţel alb, ştiu că ai patine cu rotile, ştiu că nu-ţi plac macaroanele. De ce să-mi aduc aminte de lucrurile pe care le ştiu ?
— Nu, zău, nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. Plec în casă.
— Bine. Plec şi eu. Înveţi ?
— Îhî !
— Şi eu.
— La revedere !
— La... adică, mai stai un pic. Am mai văzut un pistrui. Unul pe care nu-l numărasem. Acum ai trei sute douăzeci şi nouă. La revedere !
Şi băiatul râse pentru că era primăvară — şi cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut primăvara este să râzi...