BANCA

Vara s-a sfârșit. De mult. Şi ea a uitat de când.

Au căzut şi castanele din castan. Prunele sunt marmeladă de prune. Plouă de sus în jos şi, câteodată, plouă atât de tare încât puţin îţi pasă dacă nu plouă de jos în sus.

Dacă întrebi cocorii, îţi vor spune că e toamnă, numai că au plecat şi cocorii şi n-ai pe cine întreba.

În curtea taberei nu mai e nimeni. Nimeni, aşa cum visa tovarăşul comandant-instructor să fie astă-vară după-amiază, în orele de somn.

Zilele numără (până în iunie) zilele.

Iar la bucătărie e o adevărată tragedie : nu mai miroase nici a iahnie, nici a sarailie. Doamne doar într-un colţ o uitată gulie.

Aici, în curtea taberei, a fost o bancă. De ce nu mai este ? N-o fi vreo poveste ?

Ba este !

... Cu patru veri în urmă, un băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Aici a stat

un elev din Râmnicu-Sărat."

Şi s-a semnat.

Cu trei veri în urmă alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Pe-aici a trecut

un băiat de la Sascut,

drept care vă salut!“

Cu două veri în urmă, alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Pe-aici şi eu am fost

şi nu m-am simţit prost,

ba chiar aflaţi de la mine

că m-am simţit foarte bine !”

În sfârșit, vara trecută alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Pe banca asta am citit

din scriitorul meu iubit,

Cartea s-a terminat şi eu am plecat

la Calafat.

V-am salutat !“

Acum, toamna, în tabără nu mai e nimeni. Nici banca. Cineva, poate vântul, poate ploaia, poate şi vântul şi ploaia au scris pe nisipul de sub ea :

— Aici a fost o bancă. Ţi-era mai mare dragul. Ce-a făcut, ce-a dres, a înghiţit-o briceagul...

Vara s-a sfârșit. De mult. Şi eu am uitat de când.»