ALT STUDIU DE FEMEIE

 

 

 

a Paris, pe la baluri sau pe la recepţiile mondene[1] au loc aproape întotdeauna două serate. Mai întâi, o serată oficială, la care iau parte persoanele invitate, o societate aleasă care se plictiseşte. Fiecare caută să facă impresie vecinului său. Cele mai multe dintre tinerele femei nu vin decât pentru o singură persoană. După ce fiecare femeie s-a încredinţat că ea este cea mai frumoasă în ochii acelei persoane şi că opinia ei este împărtăşită şi de alţi câţiva, după ce se schimbă câteva fraze fără importanţa, cum ar fi:

— Vă gândiţi să plecaţi curând la Crampade[2]?

— Ce bine a cântat doamna de Portenduère[3]!

— Cine să fie tinerica aceea plină de diamante? sau, după ce au rostit câteva fraze ironice, care fac o plăcere trecătoare şi răni ce nu se mai închid, grupurile se subţiază, cei nepăsători pleacă, lumânările se consumă în sfeşnice. Atunci stăpâna casei opreşte câţiva artişti, oameni veseli, prieteni, spunându-le:

— Rămâneţi, vom supa între noi.

Şi se adună într-un salonaş. Urmează a doua serată, cea adevărată: serată unde, ca pe timpul vechiului regim, toată lumea ascultă ceea ce se spune, unde conversaţia e generală, unde eşti nevoit să fii spiritual şi să contribui la buna-dispoziţie a tuturor. Toate se reliefează, râsul nestăpânit ia locul acrelor afectate care, în societatea înaltă, întunecă până şi cele mai atrăgătoare chipuri. În sfârşit, plăcerea începe atunci când recepţia mondenă[4] se termină. Recepţia mondenă, rece paradă a luxului, desfăşurare de amoruri-proprii în mare ţinută, este una dintre acele născociri englezeşti ce tind la mecanizarea celorlalte naţiuni. Anglia pare a dori ca lumea întreagă să se plictisească precum se plictiseşte ea şi tot atât de mult. Această a doua serală constituie aşadar, în Franţa, în unele familii, un fericit protest al vechilor tradiţii ale binecuvântatei noastre ţări; numai că, din păcate, prea puţine familii protestează, şi explicaţia e cât se poate de simplă. Dacă astăzi prea arareori se mai supează, asta-i din pricină că sub niciun alt regim nu s-au aflat mai puţini oameni căpătuiţi, cu greutate şi ajunşi, decât sub domnia lui Ludovic-Filip, când Revoluţia a reînceput în mod legal[5]. Toată lumea aleargă spre o ţintă sau se zbate pentru avuţii. Timpul a devenit marfa cea mai scumpă, de aceea nimeni nu face enorma risipă de a se întoarce acasă în zori spre a se trezi târziu din somn. Iată de ce a doua serată nu mai are loc decât la femeile îndeajuns de bogate spre a-şi ţine casa deschisă; iar după iulie 1830, la Paris asemenea femei se pot număra pe degete. Cu toată împotrivirea mută a foburgului Saint-Germain[6], două sau trei femei, printre care se află doamna marchiză d’Espard şi domnişoara des Touches, n-au vrut să renunţe la influenţa de care se bucurau în Paris şi nu şi-au închis saloanele.

Salonul domnişoarei des Touches[7], vestit de altminteri în Paris, este ultimul adăpost în care s-a refugiat spiritul francez de pe vremuri, cu profunzimile sale ascunse, cu nenumăratele sale subtilităţi şi cu politeţea sa rafinată. Aici puteţi vedea farmecul manierelor în ciuda convenţiilor politeţei, firescul convorbirilor intime în ciuda rezervei naturale a oamenilor subţiri şi mai ales generozitatea ideilor. Aici, nimănui nu i-ar trece prin minte să-şi păstreze ideea pentru o dramă; iar într-o întâmplare care i se povesteşte nimeni nu vede subiectul unei cărţi pe care ar putea s-o scrie. Cu un cuvânt, hidosul schelet al unei literaturi la strâmtoare nu se înalţă la auzul unei fericite vorbe de duh sau al unui subiect interesant. Mai ales de o anumită serată îmi aduc aminte, nu atâta datorită unei confidenţe a vestitului de Marsay[8], care mi-a dezvăluit una dintre cele mai adânci cute ale sufletului feminin, cât datorită reflecţiilor prilejuite de povestirea sa, reflecţii asupra prefacerilor pe care le-a suferit femeia franceza după fatala revoluţie din Iulie.

În seara aceea, hazardul adunase mai multe persoane care, graţie meritelor lor de netăgăduit, se bucurau de o faimă europeană. Ceea ce nu înseamnă a linguşi Franţa, deoarece printre noi se aflau şi mai mulţi străini. De altfel, nu bărbaţii care străluceau mai mult erau şi cei mai celebri. Replici spirituale, observaţii subtile, izbutite vorbe de duh, descrieri făcute cu o artă desăvârşită scânteiau şi se succedau fără afectare, risipindu-se cu dărnicie, fără dispreţ şi fără efort, cu deliciu simţite şi delicat savurate. Oamenii din înalta societate se distingeau mai ales prin farmecul şi verva lor cât se poate de artistică. În alte ţări ale Europei veţi putea vedea maniere elegante, cordialitate, bunăvoinţă, erudiţie; dar numai la Paris, în acest salon şi în cele de care am amintit, abundă un spirit propriu care uneşte toate aceste virtuţi sociale într-un ansamblu plăcut şi mereu schimbător, o nu-ştiu-ce atmosferă fluvială care înlesneşte schimbul unei mari bogăţii de idei, de formule, de povestiri, de documente istorice. Numai Parisul, capitala bunului-gust, posedă ştiinţa de a preface o convorbire într-o competiţie, în cursul căreia natura fiecărui spirit se condensează într-o singura trăsătură, când fiecare îşi exprimă gândul şi îşi comunică experienţa într-un singur cuvânt, iar toată lumea se distrează, se destinde şi îşi încearcă puterile. Iată de ce numai acolo poţi schimba idei; numai acolo nu vei purta, precum delfinul din fabulă[9], o maimuţă pe umeri; numai acolo vei putea fi înţeles şi nu vei risca să arunci în joc monede de aur în schimbul unor bănuţi fără valoare. În sfârşit, acolo, secrete deseori divulgate, convorbiri uşoare şi profunde plutesc în aer, se agită, îşi schimbă înfăţişarea şi culoarea cu fiecare frază. Se împletesc critici aspre şi povestiri grăbite. Toate privirile ascultă, gesturile întreabă şi fizionomiile răspund. În sfârşit, acolo, toate sunt, cu un cuvânt, numai spirit şi gândire. Niciodată nu mi se întâmplase ca fenomenul oral care, bine studiat, bine folosit, face puterea actorului şi a povestitorului, sa mă vrăjească atât de deplin. Nu numai eu[10] căzusem pradă acestei magii, ci cu toţii am petrecut o seară delicioasă. Conversaţia, care se prefăcuse într-o povestire, antrenase, în torentul ei grăbit, stranii mărturisiri, mai multe portrete, mii de nebunii care fac cu totul intraductibilă această încântătoare improvizaţie; dacă însă veţi ţine seama de prospeţimea lor, de firescul lor spontan, de sinuozităţile lor înşelătoare, poate că veţi înţelege cu adevărat farmecul unei autentice serate franceze, simţit în clipa când familiaritatea cea mai agreabilă îi face pe toţi să-şi uite de interese, de amorul-propriu special sau, dacă vreţi, de pretenţii.

Către orele două dinspre ziuă, în clipa când supeul era pe sfârşite, în jurul mesei nu mai rămăseseră decât intimii, toţi încercaţi de legături ce datau de cincisprezece ani, sau oameni eu mult bun-gust, bine educaţi, deprinşi cu bunele maniere. Printr-o învoială tăcută şi de toţi respectată, la supeu fiecare renunţa a-şi da importanţă. O egalitate deplină dădea tonul. De altminteri, pe-atunci fiecare era foarte mândru de sine. Domnişoara dos Touches îşi construise oaspeţii să rămână la masă până la plecare, după ce în mai multe rânduri remarcase schimbarea radicală pe care deplasările o aduc în minţile oamenilor. Între sufragerie şi salon, tot farmecul se pierde. După Sterne, ideile unui scriitor care şi-a ras barba diferă de cele pe care le avusese înainte[11]. Dacă Sterne are dreptate, nu s-ar putea oare afirma, cu toată îndrăzneala, că starea de spirit a oamenilor care şed la masă este alta decât aceea a aceloraşi oameni care s-au întors în salon? Atmosfera nu mai e captivantă, ochiul nu mai contemplă strălucita dezordine a desertului, pierdute sunt binefacerile gândurilor molatice, ale bunăvoinţei care ne inundă când ne aflăm în starea deosebită a sătulului, bine aşezat într-un scaun moale, dintre cele care se fac acum. Poate că omul stă mai bucuros de vorbă dinaintea unui desert, având în faţa-i şi nişte vinaţuri fine, în clipa când poate să-şi pună cotul pe masă şi fruntea în palma. În asemenea clipe, tuturor le place nu numai să vorbească, dar şi să asculte. Digestia, aproape totdeauna atentă, este, după firea fiecăruia, când vorbăreaţă, când tăcută. Încât toată lumea e mulţumită. Oare nu era necesar acest preambul spre a vă iniţia în farmecul povestirii confidenţiale a unui bărbat celebru, astăzi decedat, care a înfăţişat nevinovatul iezuitism feminin cu fineţea proprie oamenilor care au văzut multe şi care face din bărbaţii de stat nişte neîntrecuţi povestitori atunci când, precum a fost cazul cu principii de Talleyrand şi von Metternich, binevoiesc să povestească?

De Marsay, numit prim-ministru cu şase luni înainte[12], dăduse deja dovada unor capacităţi superioare. Deşi cei care-l cunoşteau de mai multă vreme nu s-au mirat văzându-l cum îşi manifestă toate talentele şi variatele aptitudini proprii bărbatului de stat, unii se mai întrebau dacă se ştiuse a fi un mare politician sau dacă se dezvoltase în focul împrejurărilor. Întrebarea îi fusese pusă cu intenţie vădit filosofică de către un bărbat spiritual şi deprins să observe, pe care el îl numise prefect, fost multă vreme ziarist şi care-l admira, fără a amesteca în admiraţia sa acel grăunte de critică veninoasă cu care, la Paris, un om superior se scuză că admiră pe un altul.

— A existat în viaţa dumneavoastră de până acum vreun fapt, vreun gând, vreo dorinţă care să vă fi dezvăluit vocaţia? îl întrebă Émile Blondet[13], căci avem cu toţii, precum Newton, mărul nostru care cade şi ne îndrumă spre terenul unde facultăţile noastre se pot desfăşura.

— Da, îi răspunse de Marsay, şi o să vă povestesc.

Femei frumoase, bărbaţi de stat de o rafinată eleganţă vestimentară, artişti, oameni în vârstă, intimii lui de Marsay, cu toţii se aşezară mai comod, fiecare cum îi venea mai bine şi-şi îndreptară privirile spre primul-ministru. Mai e nevoie să spunem că servitorii plecaseră, că uşile erau închise şi draperiile lor trase? Tăcerea era atât de adâncă încât se auzea murmurul vizitiilor în curte şi zgomotul cailor care cereau să fie mânaţi la grajduri.

— Bărbatul de stat, prieteni, nu poate exista decât datorită unei singure calităţi, spuse ministrul, jucându-se cu cuţitul său de sidef şi de aur: să ştii să fii întotdeauna stăpân pe tine, să ştii să faci oricând decontul fiecărui eveniment, oricât da întâmplător ar fi el; în cele din urmă, să ai, în forul tău interior, o fiinţă rece şi dezinteresată care să asiste, ca spectator, la toate mişcările vieţii tale, la pasiunile tale, la sentimentele tale, şi care să-ţi şoptească, în legătură cu orice, decizia unui fel de barem moral.

— Acum înţeleg de ce bărbaţii de stat sunt atât de rari în Franţa, spuse bătrânul lord Dudley.

— Din punct de vedere sentimental, e oribil lucru, continuă ministrul. De aceea, când fenomenul se întâmplă cu un tânăr… (Richelieu, avertizat printr-o scrisoare, în ajun, de primejdia care-l pândea pe Concini[14], dormise până la nămiază, în vreme ce binefăcătorul său urma să fie ucis la ora zece)… un tânăr, să zicem Pitt[15] sau Napoleon, se poate spune că ar fi o monstruozitate? Eu, unul, am devenit un asemenea monstru de foarte tânăr şi din pricina unei femei.

— Credeam, spuse doamna de Montcornet[16] surâzând, că noi mult mai mulţi bărbaţi de stat răsturnăm, decât promovăm.

— Monstrul de care vă vorbesc e monstru numai pentru că vă rezistă, răspunse povestitorul, înclinându-şi ironic capul.

— Dacă-i vorba de o aventură de dragoste, spuse baroana de Nucingen, cer să n-o întrerupem cu nicio observaţie.

— O observaţie ar fi cât se poate de nepotrivită! strigă Joseph Bridau.

— Aveam şaptesprezece ani, reluă de Marsay. Restauraţia se consolida[17], vechii mei prieteni mă ştiu cât eram pe atunci de aprig şi de violent. Iubeam pentru prima oară şi, astăzi pot s-o spun, eram unul dintre tinerii cei mai atrăgători din Paris. Eram chipeş şi tânăr, doua virtuţi datorate întâmplării, dar de care suntem mândri ca de o cucerire. Restul sunt nevoit să-l trec sub tăcere. Ca toţi tinerii, mă îndrăgostisem de o femeie cu şase ani mai în vârstă decât mine[18]. Niciunul dintre domniile-voastre, spuse plimbându-şi privirea în jurul mesei, nu-i poate bănui numele, nici s-o identifice. Pe-atunci, numai Ronquerolles îmi aflase taina, dar a păstrat-o bine, mă temeam de surâsul lui; dar văd că a plecat, spuse ministrul, privind în jur.

— N-a vrut să rămână la supeu, spuse doamna de Serisy.

— Timp de şase luni, rob al iubirii mele, incapabil să-mi dau seama că devenisem prada unei pasiuni, reluă primul ministru, îmi treceam vremea într-o adorabilă idolatrie, triumf şi totodată nestatornică fericire a tinereţii. Păstram nişte mănuşi vechi ale ei, beam ceaiuri făcute din florile pe care ea le purtase, mă trezeam nopţile ca să privesc spre fereastra ei. Tot sângele îmi inunda inima când respiram parfumul ei preferat. Habar n-aveam că femeile sunt ca nişte sobe cu friza de marmură.

— Vai, n-aţi vrea să ne scutiţi de cugetările astea oribile? spuse doamna de Camps surâzând.

— Cred că aş fi fost în stare să-l nimicesc cu dispreţul meu pe filosoful care a publicat această idee îngrozitoare, dar profund adevărată, continuă de Marsay. Domniile-voastre aveţi cu toţii prea mult spirit ca să fie nevoie să vă spun mai mult. Puţinele mele cuvinte vă vor aduce aminte de propriile dumneavoastră nebunii. Doamnă distinsă ca nimeni alta şi văduvă fără copii (o, avea aşadar toate harurile!), idolul meu se închisese în casă pentru a-mi marca ea însăşi lenjeria cu fire din părul ei; în sfârşit, la nebuniile mele răspundea cu alte nebunii. Cum să nu crezi aşadar într-o pasiune când nebunia ţi-o certifică? Ne dădeam amândoi toată osteneala să ascundem de ochii lumii o dragoste atât de desăvârşită şi atât de frumoasă; şi izbutisem. Aşa că nu-i de mirare că escapadele noastre aveau atâta farmec! Despre ea nu vă voi spune nimic; desăvârşită pe acea vreme, ea trece şi astăzi drept una dintre cele mai frumoase femei din Paris; dar pe-atunci ţi-ai fi dat şi viaţa pentru o privire de-a ei. Se bucura de o stare materială mulţumitoare pentru o femeie adorată şi care iubea, stare ce, sub Restauraţia căreia ea îi datora o strălucire noua, devenise cam nepotrivită pentru numele pe care-l purta. În situaţia mea avusesem trufia de a nu bănui nimic. Deşi eram gelos cât o sută douăzeci de Othello, acest simţământ îngrozitor dormita în mine precum aurul în pepita lui. Gândeam că aş merita ca servitorul meu să mă bată cu băţul dacă aş fi avut laşitatea să mă îndoiesc de puritatea acelei fiinţe îngereşti atât de gingaşe şi atât de puternice, atât de blonde şi atât de naive, de neprihănite, de nevinovate, ai cărei ochi albaştri îngăduiau, cu adorabilă supunere, privirii mele să-i pătrundă în adâncul sufletului. Nicicând nici cea mai mică ezitare în felul de a fi, în privirea sau în vorba ei; întotdeauna albă, fragedă şi supusă iubitului ei precum crinul oriental din Cântarea cântărilor[19]… Vai, prieteni! exclamă cu durere ministrul, care se simţea din nou tânăr, trebuie să te loveşti zdravăn de friza de marmură ca să te vindeci de-atâta poezie!

Acest strigăt spontan, care-i impresionă pe comeseni, trezi şi mai mult curiozitatea lor, cu pricepere aţâţată.

— În toate dimineţile, călare pe falnicul meu Sultan pe care mi l-aţi trimis din Anglia, se adresă el lordului Dudley[20], treceam pe lângă caleaşca ei, ai cărei cai erau mânaţi înadins la pas şi citeam cuvântul de ordine scris în florile buchetului său pentru cazul când n-ar fi fost posibil să schimbăm rapid câteva cuvinte. Deşi ne vedeam aproape seară de seară în societate şi, deşi îmi scria în fiecare zi, adoptasem, spre a înşela privirile şi a dejuca bârfelile, un anumit fel de a ne purta. A nu se privi, a se evita, a se vorbi reciproc de rău; a se admira şi a se lăuda, sau a face pe îndrăgostitul dispreţuit: toate aceste străvechi manevre nu preţuiesc, de o parte şi de cealaltă, cât o falsă pasiune mărturisită pentru o fiinţă indiferentă şi un aer de indiferenţă pentru adevăratul idol. Dacă doi îndrăgostiţi vor să joace acest joc, lumea va fi întotdeauna păcălită; dar, în acest caz, ei trebuie să fie absolut siguri unul de celălalt. Scutierul[21] ei era un bărbat stimat, un curtean rece şi bigot, pe care nu-l primea niciodată la ea. Această comedie se juca spre folosul proştilor şi al saloanelor, care făceau haz. Nici vorbă nu era să ne căsătorim; cei şase ani care ne despărţeau aveau darul s-o pună pe gânduri; nu ştia nimic despre averea mea de care, din principiu, nu-i vorbisem niciodată. În ce mă priveşte, fermecat de spiritul ei, de manierele, de vastitatea cunoştinţelor ei, de mondenitatea ei, aş fi luat-o de soţie fără a sta mult la gânduri. Nu mai puţin, această rezervă îmi plăcea. Dacă ea, cea dintâi, ar fi adus cumva vorba de căsătorie, poate că firea ei desăvârşită mi s-ar fi părut vulgară. Şase luni bătute pe muche şi pline, un diamant cu ape splendide! iată partea mea de dragoste pe lumea asta. Într-o dimineaţă, cuprins de un început de catar cu durere de şale, scriu câteva rânduri ca să amân una dintre acele serbări secrete, ascunse în casele Parisului ca perlele în mare. După ce trimit răvaşul, simt o mustrare de cuget: „N-o să creadă că sunt bolnav!” mi-am zis. Căci ea făcea pe geloasa şi pe bănuitoarea. Când gelozia e adevărată, spuse de Marsay întrerupându-şi povestirea, apoi e semn vădit de dragoste unică…

— De ce? întrebă cu vioiciune principesa de Cadignan.

— Dragostea cea unică şi adevărată, spuse de Marsay, duce ia un fel de apatie a trupului în armonie cu contemplaţia fa care te cufunzi. Apoi, spiritul le complică pe toate, se zbuciumă singur, plăsmuieşte fantazii, face din ele realităţi, suferinţe; şi gelozia asta e pe cât de chinuitoare, pe-atât de delicioasă.

Un ministru străin surâse amintindu-şi, în lumina unei reminiscenţe, adevărul acestei constatări.

— De altminteri, îmi ziceam, cum să dai cu piciorul fericirii? spuse de Marsay, reluându-şi povestirea. Nu ar fi mai bine să mă duc, aşa, răcit precum sunt? Şi-apoi, ştiindu-mă ea bolnav, o cred în stare să vină în grabă şi să se compromită. Fac o sforţare, scriu alte câteva rânduri şi însumi i le duc, fiindcă omul meu de încredere plecase. Ne despărţea Sena, trebuia să străbat Parisul; în cele din urmă, la o distanţă potrivită de somptuoasa ei locuinţă, fac apel la un comisionar, îi cer să-i ducă deîndată scrisoarea şi-mi vine în gând fericita idee de a trece, în trăsură, pe dinaintea intrării ei, ca să văd dacă, din întâmplare, nu va primi ambele răvaşe în acelaşi timp. Când sosesc, pe la orele două, poarta cea mare se dădea în lături ca să poată intra trăsura… a cui credeţi? A scutierului! Au trecut cincisprezece ani de-atunci… dar, zău aşa! acum, când vă povestesc, vorbitorul istovit din mine, ministrul hârşit în contactul cu treburile publice simte din nou o strângere de inimă şi o fierbinţeală în viscere. După un ceas, trec din nou: trăsura era tot în curte! Desigur că răvaşul meu rămăsese la portar. În sfârşit, la orele trei şi jumătate, trăsura plecă şi avui prilejul să studiez fizionomia rivalului meu; era grav, nu surâdea deloc; dar iubea şi, fără îndoială, era ceva la mijloc. Mă duc la întâlnire, regina inimii mele apare şi ea, o găsesc calmă, pură, senină. Acum trebuie să va mărturisesc că Othello mi s-a părut întotdeauna nu numai stupid, dar şi de prost-gust. Numai un bărbat pe jumătate negru e în stare să se poarte astfel. Lucru pe care de altfel e clar că Shakespeare l-a simţit când şi-a intitulat piesa Maurul din Veneţia. Înfăţişarea femeii pe care a iubim are ceva atât de balsamic pentru suflet încât alină durerea, îndoielile, amărăciunea: toată mânia îmi trecuse, am început din nou să surâd. Iată de ce această, stăpânire de sine care, la vârsta mea, ar fi cea mai josnică prefăcătorie, a fost, atunci, o urmare a tinereţii mele şi a iubirii mele. Îndată ce m-am vindecat de gelozie, am dobândit capacitatea de a observa. Se vedea cât de colo că sunt suferind, iar oribilele îndoieli care mă munciseră îmi agravaseră starea. În cele din urmă, mi s-a ivit prilejul să strecor şi eu o vorbă:

— Astă-dimineaţă ai primit vreo vizită? bizuindu-mă pe neliniştea pe care mi-o provocase teama că, după ce primise primul meu bilet, nu mai putuse dispune de dimineaţa ei.

— Vai, îmi răspunse, numai un bărbat poate nutri asemenea gânduri! Crezi cumva că m-aş putea gândi la altceva decât la suferinţa ta? Până să primesc al doilea bilet, am tot căutat un mijloc ea să trec pe la tine.

— Şi ai rămas singură?

— Singură, spuse, privindu-mă cu un aer atât de nevinovat, incât cred că, sfidat tocmai de un atare aer de nevinovăţie, Maurul a strâns-o de gât pe Desdemona. Deoarece locuia singură în somptuoasa ei locuinţă, vorba asta fusese o îngrozitoare minciună. O singură minciună distruge absoluta încredere care, pentru unele suflete, este însăşi temelia dragostei. Ca să înţelegeţi mai bine ce s-a petrecut cu mine în clipele acelea, trebuie sa admiteţi că avem cu toţii o fiinţă interioară, al cărei noi vizibil este înfăţişarea noastră, că aceasta fiinţă, strălucitoare ca o lumină, e plăpândă ca o umbră… Ei bine, acest frumos eu s-a înveşmântat atunci, pentru totdeauna, în doliu. Da, am simţit că o mână rece şi descărnată mă acoperă cu linţoliul experienţei, îmi impune doliul veşnic pe care ni-l aşterne pe suflete cea dintâi trădare. Coborându-mi privirea, ca ea să nu poată vedea cât sunt de tulburat, un gând orgolios îmi mai dădu oarecare puteri: „Dacă te înşală, apoi e nevrednică de tine!” Pusei pe seama durerilor care se înteţeau roşeaţa care mă cuprinsese pe neaşteptate şi lacrimile care-mi dădură în ochi, iar blânda fiinţă se oferi să mă conducă până acasă, cu storurile birjei lăsate. Pe drum mi-a arătat o solicitudine şi o tandreţe care l-ar fi putut înşela până şi pe Maurul din Veneţia, pe care-l iau drept termen de comparaţie, în adevăr, dacă acest copil mare ar mai fi ezitat încă două secunde, orice spectator inteligent ar fi ghicit că va cere iertare Desdemonei. De aceea, a ucide o femeie e o treabă de copil! Despărţindu-se de mâne plângea, atât se simţea de nefericită că nu mă poate îngriji ea însăşi. Ar fi dorit să fie valetul meu, pe care-l gelozea pentru fericirea lui şi toate mi le servise, o! parcă erau scrise de Clarissa, în clipele ei de fericire[22]. În cea mai încântătoare şi mai angelică dintre femei zace întotdeauna o straşnică maimuţă!

La vorba asta, toate femeile îşi plecară privirile, parcă rănite de crudul adevăr, atât de crud rostit.

— Nu vă spun nimic nici despre noaptea, nici despre săptămâna pe care am trăit-o, continuă de Marsay, atunci mi-am dat seama că sunt un bărbat de stat.

Vorbă care fu spusă pe un asemenea ton încât tuturor ne-a scăpat un gest de admiraţie.

— Reflectând într-un spirit diavolesc la cele mai autentice şi mai crude răzbunări cu care am putea pedepsi o femeie, spuse de Marsay mai departe (şi pentru că ne iubeam, erau răzbunări cumplite, ireparabile), mă dispreţuiam, mi se părea că sunt vulgar, pe nesimţite îmi alcătuisem un cod oribil, al Indulgenţei. Să te răzbuni împotriva unei femei, nu înseamnă oare că pentru noi nu există decât o singură femeie, la care nu putem renunţa? şi dacă-i aşa, poate fi răzbunarea o cale de a o recuceri? Dacă nu avem neapărată nevoie de ea, dacă pot fi şi altele, de ce nu i-am acorda dreptul la nestatornicie pe care ni-l arogăm noi? Toate câte vi le spun se aplică, bineînţeles, numai când e vorba de o pasiune; altminteri ar fi ceva antisocial, de aceea nimic nu dovedeşte mai convingător necesitatea căsătoriei indisolubile decât nestatornicia pasiunii. Cele două sexe trebuie să fie înlănţuite, ca fiare sălbatice ce sunt, de legi fatale, surde şi mute. Suprimaţi răzbunarea, şi trădarea nu va mai însemna nimic în dragoste. Cei ce cred că, pentru ei, nu există decât o singură femeie pe lume, trebuie să se declare partizani ai răzbunării, care nu poate fi decât una, cea a lui Othello. Şi iată răzbunarea mea.

Vorba asta creă printre noi toţi o imperceptibilă mişcare pe care ziariştii, în cronicile lor despre dezbaterile parlamentare, o denumesc: (senzaţie profundă).

— Vindecat şi de răceală şi de dragostea mea curată, absolută, divină, m-am lăsat târât într-o aventură a cărei eroină era fermecătoare şi de un gen de frumuseţe cu totul opus celui al îngerului meu înşelător. Nici nu m-am gândit să rup legătura cu acea femeie, atât de abilă şi atât de făţarnică, fiindcă nu ştiu dacă adevărata dragoste poate da bucurii atât de fermecătoare ca acelea pe care le poate da o atât de savantă înşelătorie. Atâta ipocrizie e curată virtute (asta, milady, n-o spun pentru dumneavoastră, englezoaicele, zise calm ministrul, adresându-se lady-ei Barimore, fiica lordului Dudley). Cu un cuvânt, m-am străduit să rămân acelaşi îndrăgostit, de dragul noului meu înger, a trebuit să-mi aranjez câteva şuviţe de păr, încât m-am adresat unui coafor isteţ care, pe atunci, locuia pe strada Boucher[23]. Omul acela, a cărui adresă o pot da celor cu părul rar, deţinea monopolul darurilor capilare şi avea dintr-astea de toate felurile şi de toate culorile. După ce i-am explicat ce doresc, mi-a arătat lucrările lui. Şi mi-a dat să văd nişte roade ale răbdării care întrec lucrările zânelor din basme şi ale ocnaşilor. Apoi m-a iniţiat în capriciile şi în modele care guvernează arta capilară.

— De un an încoace, îmi spuse, s-a ivit nebunia de a marca lenjeria cu fir de păr; din fericire, aveam o bogată colecţie de cosiţe şi lucrătoare foarte pricepute.

Auzind aceste vorbe, o bănuială mă încearcă, scot batista şi-i spun:

— Vasăzică, asta s-a lucrat aici, cu păr fals?

Se uita la batista mea, apoi spuse:

— O, doamna era foarte pretenţioasă, a ţinut să verifice nuanţa părului ei. Batistele astea le-a marcat chiar soţia mea. Iată, domnule, una dintre cele mai frumoase lucrări din câte s-au executat.

Până la această din urmă lămurire, aş fi crezut în ceva, mi-aş fi plecat urechea la spusa unei femei. Am plecat crezând în plăcere; dar în ce priveşte dragostea, am devenit ateu ca un matematician. După două luni, şedeam lângă femeia cea eterată, în budoarul ei, pe divanul ei; o ţineam de o mână, avea mâini foarte fine şi urcam Alpii sentimentului, culegând cele mai frumoase flori, smulgând petalele margaretelor (există întotdeauna o clipă când smulgi petale de margarete, chiar când te afli într-un salon şi nu ai margarete)… Când te afli în toiul dezmierdărilor şi când iubeşti mai cu foc, dragostea e atât de conştientă că nu va dura mult, încât simţi o invincibilă nevoie de a întreba: „Mă iubeşti? Mă vei iubi veşnic?” M-am folosit de această clipă elegiacă, atât de caldă, de agreabilă şi de încântătoare, spre a-i asculta cele mai frumoase minciuni, spuse în fermecătorul limbaj al exagerărilor spirituale şi al poeziei gascone proprii dragostei. Charlotte îmi debită lamura înşelăciunilor ei: că nu putea trăi fără mine, că eram singurul bărbat pe care-l avea pe lumea asta, că se temea să nu mă plictisească fiindcă prezenţa mea o prostea de tot; când era cu mine, calităţile ei se transformau în dragoste şi nimic altceva; ea era, de altminteri, prea iubitoare spre a nu se teme; de şase luni căuta un mijloc de a mă cuceri pentru totdeauna, taina asta numai Dumnezeu o ştie; în sfârşit, eram idolul ei!…

Femeile care îl ascultau atunci pe de Marsay părură ofensate văzându-l cât de bine le imită, căci el îşi însoţea vorbele astea cu o mimică, cu atitudini ale capului şi cu fandoseli care amăgeau.

— În clipele când era cât pe ce să mă încred în acele adorabile prefăcătorii, continuând să ţin mâna ei transpirată în mâna mea, i-am spus:

— Când te măriţi cu ducele?…

Vorba asta fu atât de bruscă, privirile noastre se înfruntară atât de direct şi mâna Charlottei sta atât de liniştit într-a mea, încât emoţia ei, cât fu de slabă, nu putu să şi-o ascundă deplin; sub privirea mea îşi plecă ochii, o uşoară roşeaţă îi împurpură obrajii.

— Ducele? Ce vrei să spui? mă întrebă, prefăcându-se adânc mirată.

— Ştiu totul, i-am răspuns; şi, după părerea mea, ar trebui să te cam grăbeşti: ducele e bogat, e duce; dar e mai mult decât evlavios, e religios! Încât sunt încredinţat că mi-ai fost credincioasă, datorită scrupulelor sale. Nici n-ai crede cât de urgent e pentru tine să-l compromiţi în propriii săi ochi şi în cei ai lui Dumnezeu; altminteri, nu vei sfârşi niciodată.

— Visez oare? spuse, făcând, pe părul care-i acoperea fruntea, cincisprezece ani înainte de Malibran[24], atât de celebrul gest al doamnei Malibran.

— Haide, nu face pe neştiutoarea, îngeraşule, i-am spus, dând s-o apuc de mâini.

Dar ea îşi încrucişă braţele la piept, cu un aer făţarnic şi mâniat.

— Căsătoriţi-vă, vă dau voie, am continuat eu, replicând la gestul ei cu pluralul politeţii. Mai mult, vă sfătuiesc s-o faceţi.

— Dar, spuse ea, căzându-mi în genunchi, e o confuzie îngrozitoare; numai pe tine te iubesc pe lumea asta; pot să-ţi dau orice dovadă doreşti.

— Ridicaţi-vă, scumpă doamnă, şi faceţi-mi onoarea de a fi sinceră.

— Ca în faţa lui Dumnezeu.

— Vă îndoiţi de dragostea mea?

— Nu.

— De fidelitatea mea?

— Nu.

— Aflaţi că am comis cea mai mare crimă, am continuat, m-am îndoit de dragostea şi de fidelitatea domniei-voastre. Între două beţii am început să privesc liniştit în juru-mi.

— Liniştit! exclamă ea suspinând. Ajunge, Henri, nu mă mai iubeşti!

După cum vedeţi, găsise o portiţă de scăpare. În scenele de felul ăsta, un adverb poate fi primejdios. Dar, din fericire, curiozitatea o îndemnă să adauge:

— Şi ce-aţi văzut? Am vorbit eu vreodată cu ducele altundeva decât în societate? Aţi surprins vreodată în ochii mei…

— Nu, i-am răspuns, dar în ai săi. Şi de opt ori mi-aţi cerut să vă însoţesc la biserica Sf. Toma din Aquino ca să puteţi asculta aceeaşi liturghie cu dânsul.

— Aşa! strigă ea în cele din urmă, va zică v-am făcut gelos!

— Vai, aş vrea să fiu gelos, i-am spus, admirând supleţea inteligenţei ei atât de vie şi exerciţiile acrobatice care nu reuşesc decât în faţa orbilor. Dar tot ducându-mă la biserică, am devenit foarte necredincios. În ziua când pentru prima oară am răcit şi când pentru prima oară m-aţi înşelat, când credeaţi că sunt la pat, l-aţi primit pe duce şi mi-aţi spus că nu aţi văzut pe nimeni.

— Ştiţi că purtarea domniei-voastre e josnică?

— De ce? Găsesc că măritişul vostru cu ducele e excelent lucru: el vă acordă numele său de nobil, o poziţie avantajoasă, o situaţie strălucită, onorabilă. Veţi deveni una dintre reginele Parisului. M-aş face vinovat faţă de domnia-voastră dacă aş pune beţe-n roate acestei înţelegeri, acestui trai onorabil, acestei superbe alianţe. A, cândva, Charlotte, îmi veţi da dreptate descoperind cât se deosebeşte caracterul meu de al altor tineri… Aţi fi fost silită să mă înşelaţi… Da, aţi fi fost foarte stânjenită să rupeţi cu mine, căci el vă spionează, A venit vremea să ne despărţim, ducele e de o moralitate severă. Trebuie să deveniţi ipocrită, aşa vă povăţuiesc. Ducele, vanitos, va fi mândru de soţia sa.

— Vai! îmi spuse, izbucnind în lacrimi, Henri, dacă ai fi vorbit! da, dacă ai fi vrut tu (eu greşisem, înţelegeţi?), am fi plecat să ne trăim toată viaţa într-un colţişor, căsătoriţi, fericiţi, în văzul lumii.

— În sfârşit, acum e prea târziu, i-am spus sărutându-i mâinile şi făcând pe victima.

— Doamne! dar pot să repar totul.

— Nu, aţi mers prea departe cu ducele. Va trebui chiar să plec într-o călătorie, ca despărţirea noastră să fie deplină. Am avea amândoi să ne temem de dragostea noastră…

— Credeţi, Henri, că ducele bănuieşte ceva?

Continua să-mi spună Henri, dar renunţase definitiv la tu.

— Nu cred, răspunsei, adoptând felul de a fi şi tonul unui prieten; dar fiţi cât se poate de credincioasă, împăcaţi-vă cu Dumnezeu, căci ducele aşteaptă dovezi, ezită şi trebuie să-l convingeţi.

Se ridică, dădu ocol de două ori budoarului într-o agitaţie adevărată sau prefăcută; apoi găsi, fără îndoială, o atitudine şi o privire potrivite cu noua situaţie, deoarece se opri în faţa mea, îmi întinse mâna şi îmi spuse cu glas emoţional:

— Bine, Henri, sunteţi un bărbat loial, nobil şi fermecător: n-o să vă uit niciodată.

Strategia fusese admirabilă. Charlotte se dovedi încântătoare în această transformare treptată, necesară poziţiei care voia s-o ia faţă de mine. Eu, unul, am adoptat atitudinea, purtarea şi privirea unui om atât de adânc îndurerat, încât am văzut prea recenta ei demnitate înmuindu-se; s-a uitat la mine, mi-a apucat mâna, m-a tras spre ea, aproape că m-a răsturnat, dar cu blândeţe, pe divan şi, după o clipă de tăcere, mi-a spus:

— Sunt adânc întristată, copile. Mă iubiţi?

— O, da!

— Atunci, ce veţi face?

La vorba asta, toate femeile schimbară o privire.

— Dacă am suferit amintindu-mi de trădarea ei, apoi am râs de aerul ei de intimă convingere şi de tihnită satisfacţie interioară la gândul, dacă nu al morţii mele, măcar la al unei veşnice melancolii, reluă de Marsay. O, nu vă grăbiţi să râdeţi, spuse el comesenilor, asta nu-i totul. După o pauză, am privit-o cu multă dragoste şi i-am spus:

— Da, chiar asta m-am întrebat şi eu.

— Şi-atunci, ce veţi face?

— M-am întrebat a doua zi după ce răcisem.

— Şi?… spuse cu vădită nelinişte.

— Şi m-am pregătit pentru cuconiţa cea drăguţă căreia toată lumea ştia că-i fac curte.

Charlotte se ridică de pe divan ca o căprioară luată fără veste, tremurând ca frunza, îmi aruncă o privire dintre rele în care femeile uită şi de demnitate, şi de ruşine, şi de delicateţe, ba până şi de toată gingăşia lor, o privire vie de viperă urmărită, încolţită în ungherul ei, şi-mi spuse:

— Şi eu, care-l iubeam! Eu, care luptam! Eu, care…

În legătură cu această a treia idee a ei, pe care vă las s-o ghiciţi, Charlotte făcu una dintre pauzele melodice cele mai frumoase pe care le-am auzit vreodată.

— Doamne! exclamă, cât suntem de nefericite! Niciodată nu putem fi iubite. Niciodată nu luaţi în serios nici cele mai curate sentimente. Da, las’ că ştiu eu, când încercaţi să ne înşelaţi, apoi tot noi vă tragem pe sfoară.

— Văd şi eu, spusei, pe un ton spăsit. În mânia domniei-voastre intră prea multă inteligenţă ca inima să mai sufere din această pricină.

Această modestă ironie îi mări furia şi, de ciudă, izbucni în lacrimi.

— Îmi faceţi de ocară lumea şi viaţa, spuse, îmi răpiţi toate iluziile, îmi depravaţi sufletul.

Mi-a spus toate câte aveam eu dreptul să i le spun, cu-atâta simplitate în neruşinarea ei, cu-atâta îndrăzneală naivă, încât sunt sigur că oricare alt bărbat ar fi rămas încremenit.

— Ce se va alege de noi biete femei, în societatea pe care ne-o făureşte Carta lui Ludovic al XVIII-lea?[25]… (Ca să vedeţi până unde ajunsese ea cu frazeologia.)

— Da, ne-am născut spre a suferi. Cât priveşte pasiunea, suntem întotdeauna mai presus, iar voi mai prejos de orice loialitate. În sufletele voastre, nimic cinstit. Pentru voi, dragostea e numai un joc la care întotdeauna trişaţi.

— Scumpo, i-am spus, a lua în serios societatea de azi înseamnă a fi fericit în dragoste cu o actriţă.

— Ce trădare infamă! A fost premeditată…

— Nu, ci meditată.

— Rămas-bun, domnule de Marsay, mi-a spus, m-aţi înşelat în mod oribil.

— Doamna ducesă, i-am spus, luând o atitudine supusă, îşi va aduce aminte de injuriile Charlottei?

— Sigur că da, îmi răspunse pe un ton amar.

— Aşadar, mă detestaţi?

Înclină capul, iar eu îmi spusei în gând: „Există scăpare!”

Am plecat lăsând-o cu sentimentul că are ceva de răzbunat. Să ştiţi, prieteni, că am studiat îndelung vieţile bărbaţilor care au avut succese la femei, dar sunt încredinţat că nici mareşalul de Richelieu[26], nici Lauzun[27], nici Louis de Valois[28] n-au izbutit, de prima oară, o retragere atât de savantă. Mintea şi sufletul meu s-au educat cu acel prilej pentru totdeauna, iar stăpânirea pe care atunci am ştiut s-o dobândesc asupra gesturilor nechibzuite care ne fac să comitem atâtea neghiobii m-a înzestrat cu remarcabilul sânge-rece pe care-l cunoaşteţi.

— Cât o deplâng pe a doua! spuse baroana de Nucingen.

Un surâs imperceptibil, care înflori pe buzele palide ale lui de Marsay, o făcu să roşească pe Delphine de Nucingen.

— Cum oameni uiţi! exclamă baronul de Nucingen.

Naivitatea cunoscutului bancher s-a bucurat de un atât de mare succes, încât soţia lui, care fusese acea a doua a lui de Marsay[29], nu se putu opri să râdă ca toată lumea.

— Sunteţi cu toţii gata s-o condamnaţi pe această femeie, spuse lady Dudley, dar eu o înţeleg; ea nu gândea că măritişul ei înseamnă nestatornicie! Bărbaţii nu vor niciodată sa facă deosebire între statornicie şi fidelitate. Eu o cunosc pe aceea a cărei poveste ne-a spus-o domnul de Marsay, e una dintre ultimele voastre mari doamne!

— Vai, milady, aveţi dreptate, reluă de Marsay. De aproape cincizeci de ani suntem martorii ruinei neîncetate a tot ce e socialmente distins, ar fi trebuit să salvăm femeile din acest mare naufragiu, dar Codul civil[30] a trecut peste capetele lor tăvălugul articolelor sale. Oricât de îngrozitoare ar fi aceste cuvinte, să le rostim: ducesele dispar, marchizele de asemenea! Cât despre baronese, cer scuze doamnei de Nucingen, care se va face contesă atunci când soţul său va deveni pair al Franţei, însă baronesele n-au izbutit niciodată să fie luate în serios.

— Aristocraţia începe cu vicontesa, spuse Blondet surâzând.

— Contesele vor rămâne, continuă de Marsay. O femeie elegantă va fi mai mult sau mai puţin contesă, contesă a Imperiului sau de mai ieri, contesă de stirpe veche, sau, cum se spune în italiană, contesă prin rafinament. Cât despre doamna aristocrată, ea a pierit odată cu grandiosul anturaj din secolul trecut, odată cu pudra, aluniţele artificiale, papucii cu tocuri, corsetele cu balene împodobite cu un păienjeniş de funde şi de panglici. Ducesele din vremea noastră trec pragul fără a fi nevoie să lărgeşti uşa pentru crinolinele lor. În sfârşit, sub Imperiu s-au văzut ultimele rochii cu trenă! Încă nu pot înţelege de ce suveranul care voise ca satinul sau catifeaua rochiilor ducale să-i măture curtea nu a decretat prin legi straşnice, în favoarea anumitor familii, dreptul întâiului născut[31]. Napoleon nu a prevăzut urmările acestui Cod de care era atât de mândru. Acest om, creând ducesele sale, a dat naştere femeilor de lume din ziua de azi[32], produsul mediat al legislaţiei sale.

— Gândirea, apucată ca un baros şi de către copilul care iese din liceu şi de către ziaristul obscur, a dărâmat splendorile stării sociale, spuse contele de Vandenesse[33]. Astăzi, orice caraghios care-i în stare, de bine, de rău, să-şi poarte capul pe un guler tare, să-şi acopere pieptul puternic de bărbat cu o jumătate de cot de satin în chip de platoşă, să arate o frunte pe care străluceşte un spirit fals sub păru-i buclat, să se legene încălţat în doi pantofi de lac împodobiţi cu ciorapi de mătase care costă şase franci, care îşi ţine monoclul sub una dintre arcadele lui sprâncenate încreţindu-şi obrazul şi – fie el secretar la un notar, fiu de antreprenor sau copilul din flori al unui bancher – măsoară impertinent cu privirea pe cea mai frumoasă ducesă, o cântăreşte din creştet până-n tălpi când ea oboară treptele unui teatru şi-i spune prietenului său care se îmbracă la Buisson, unde cu toţii ne îmbrăcăm, şi care, cu eleganţa lui de împrumut, pare cel din urmă dintre duci: „Iată, dragul meu, o femeie de lume”.

— Nu v-aţi priceput, spuse lordul Dudley, să vă transformaţi într-un partid[34], va mai trece multă vreme până să puteţi face politică. În Franţa vorbiţi mult despre organizarea Muncii, dar încă nu aţi organizat Proprietatea. Şi iată ce i se întâmplă: un duce oarecare (sub domnia lui Ludovic al XVIII-lea sau a lui Carol al X-lea se mai aflau încă duci care aveau o rentă de două sute de mii de livre, o reşedinţă magnifică, un personal casnic somptuos), un asemenea duce putea să se poarte ca un mare senior. Ultimul mare senior francez este principele de Talleyrand[35]. Acest duce a lăsat patru copii, dintre care două fete. Presupunând că aceştia au fost cu toţii foarte fericiţi în căsniciile lor, fiecare dintre moştenitorii săi direcţi posedă astăzi o rentă de numai şaizeci sau optzeci de mii de livre; fiecare este tatăl sau mama mai multor copii, aşadar e nevoit să locuiască într-un apartament la parterul sau la primul etaj al unei case, făcând cea mai mare economie; şi cine ştie dacă nu cumva umblă după o avere? De-atunci, soţia celui mai în vârstă dintre fii, care e ducesă numai cu numele, nu are nici trăsura ei, nici servitorii ei, nici loja ei, nici timpul ei liber; nu are nici apartament propriu în reşedinţa ei, nici avere proprie, nici fleacurile ei; trăieşte îngropată în căsătorie ca o femeie de pe strada Saint-Denis în negustoria ei; cumpără ciorapi pentru scumpii ei copilaşi, îi hrăneşte şi îşi supraveghează fetele pe care nu Ie mai trimite la mănăstire. Cele mai nobile femei ale Dumneavoastră au devenit astfel nişte respectabile cloşti.