1

Chipuri de burghezi

 

 

n provincie găseşti uneori case a căror înfăţişare inspiră o melancolie asemănătoare cu aceea pe care o stârnesc cele mai mohorâte mănăstiri, cele mai anoste câmpuri pline de mărăcini şi de bălării sau cele mai triste ruine. Poate că în aceste case domnesc şi tăcerea sihăstriilor, şi ariditatea şesurilor pline de ciulini, şi relicvele ruinelor. Viaţa şi mişcarea sunt aici atât de liniştite, încât un străin le-ar crede nelocuite, dacă n-ar întâlni pe neaşteptate privirea palidă şi rece a unei persoane nemişcate, al cărei chip, pe jumătate monastic, apare deasupra pervazului ferestrei, la zgomotul făcut de paşii necunoscutului.

Acelaşi aer de melancolie îl are o locuinţă din Saumur, aflată la capătul străzii în pantă ce duce la castel, în partea de sus a oraşului. Strada, acum puţin umblată, toridă vara, rece iarna, întunecoasă pe alocuri, se distinge prin sonoritatea pavajului mărunt cu pietriş, întotdeauna curat şi uscat, prin îngustimea drumului întortocheat, prin liniştea caselor care fac parte din oraşul vechi şi pe care meterezele le domină. Locuinţele de trei ori seculare sunt încă foarte solide, deşi au fost construite din lemn, iar înfăţişările lor felurite sporesc originalitatea care recomandă această parte a străvechiului Saumur atenţiei arheologilor şi artiştilor. E greu să treci prin faţa acestor case fără să admiri bârnele enorme, ale căror capete dăltuite întruchipează figuri ciudate şi care încununează cu un basorelief negru parterul celor mai multe dintre ele. Ici, grinzile transversale sunt acoperite cu ţigle şi desenează linii albastre pe zidurile fragile ale unei locuinţe terminate cu un acoperiş din paiantă, lăsat în jos din pricina anilor, a cărui şindrilă putrezită s-a îndoit în urma acţiunii alternative a ploii şi a soarelui. Colo, zăreşti pervazuri uzate, înnegrite, ale căror delicate forme sculptate abia dacă se mai văd şi care par prea uşoare pentru ghiveciul maroniu de argilă din care răsar garoafele sau trandafirii unei biete lucrătoare. Mai departe apar porţile împodobite de cuie enorme, unde geniul străbunilor noştri a trasat inscripţii misterioase despre viaţa familiei, al căror sens nu-l vom desluşi niciodată. Fie un protestant şi-a marcat credinţa, fie un membru al Sfintei Ligi l-a blestemat pe Henric al IV-lea; un burghez şi-a gravat însemnele propriei nobleţi municipale, faima magistraturii sale uitate. Acolo se oglindeşte întreaga istorie a Franţei!

Lângă şubreda casă cu pereţii tencuiţi grosolan, unde meşteşugarul şi-a venerat rindeaua, se înalţă reşedinţa unui gentilom, unde, pe bolta în semicerc a porţii din piatră, se văd încă unele vestigii ale blazonului său, distruse de diferitele revoluţii care au agitat ţara de la 1789.

Pe această stradă, parterele comerciale nu sunt nici prăvălii, nici magazine, iar cei care îndrăgesc Evul Mediu ar găsi atelierul părinţilor noştri în toată naiva lui simplitate. Aceste săli joase, care nu au nici vitrină, nici ceas, nici geamlâc, sunt adânci, întunecoase şi lipsite de ornamente exterioare sau interioare. Uşa este formată din două părţi pline, grosolan ferecate, partea de sus deschizându-se spre interior, iar cea de jos, prevăzută cu un clopoţel legat la un arc, mişcându-se într-un veşnic du-te-vino. Aerul şi lumina zilei pătrund în acest fel de beci umed ori prin partea de sus a uşii, ori prin spaţiul aflat între boltă, podea şi zidul mic, înălţat cât să folosească de sprijin, în care sunt fixate obloane zdravene, îndepărtate dimineaţa şi puse la loc seara, când sunt ferecate cu bare de fier prinse în şuruburi mari. Zidul respectiv foloseşte la prezentarea mărfurilor negustorului. Nicio înşelătorie. În funcţie de natura comerţului, eşantioanele constau din două-trei putini pline cu sare şi cu cod, din câteva valuri de pânză de corabie, parâme, obiecte din alamă atârnate de grinzile tavanului, cercuri de-a lungul pereţilor sau câteva cupoane de postav pe etajere. Intraţi? O fată curată, plină de tinereţe, cu batic alb, cu braţele roşii, lasă lucrul de mână şi-şi cheamă tatăl sau mama, care vine şi, cu nepăsare, amabilitate ori cu aroganţă, după cum îi e felul, vă vinde marfă după cum doriţi, de două parale sau de douăzeci de mii de franci. Veţi vedea un negustor de doage aşezat la uşă şi care taie frunză la câini, flecărind cu un vecin; în aparenţă, are de vânzare doar scânduri proaste pentru rafturi de pus sticlele şi două-trei grămezi de şipci, dar, în port, şantierul lui aprovizionează toţi dogarii din Anjou. Ştie aproape exact câte butoaie va da dacă recolta va fi bună; timpul însorit îi umple buzunarele, ploaia îl ruinează: într-o singură dimineaţă, butiile valorează unsprezece franci sau scad la şase livre. În acest ţinut, ca în Touraine, instabilitatea vremii domină viaţa comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de lemnărie, dogarii, hangiii, marinarii, toţi pândesc o rază de soare; se culcă seara cu teama că a doua zi vor afla că a dat îngheţul peste noapte; se tem de ploaie, de vânt, de secetă şi vor apă, căldură, nori, după propria fantezie. Este o înfruntare permanentă între cer şi interesele pământeşti! Barometrul aduce întristare, descreţeşte frunţile, înveseleşte rând pe rând chipurile. De la un capăt la celălalt al acestei străzi, fosta Stradă Mare din Saumur, cuvintele: „E o vreme de aur!” reprezintă o anumită cifră de la o poartă la alta. De aceea, fiecare îi răspunde vecinului: „Plouă cu ludovici!”, ştiind ce-i poate aduce o rază de soare sau o ploaie venită la momentul potrivit.

Sâmbăta, pe la amiază, vara, n-ai să capeţi marfă nici de o para de la aceşti vajnici negustori. Fiecare are via lui, mica lui fermă şi va petrece două zile la ţară. Acolo, cum totul este prevăzut – cumpărarea, vânzarea, profitul –, comercianţii pot să petreacă zece ore din douăsprezece în discuţii plăcute, observaţii, comentarii, iscodiri permanente. O gospodină nu cumpără o potârniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe soţ dacă a fost bine friptă. O tânără nu scoate capul pe fereastră fără să fie văzută de toţi cei aflaţi în treabă pe acolo. Aşadar, oamenii nu au gânduri ascunse, după cum casele impenetrabile, întunecoase şi tăcute nu au mistere. Viaţa se desfăşoară aproape întotdeauna în aer liber: familia se aşază la poartă, acolo prânzeşte şi acolo se ceartă. Nimeni nu trece pe stradă fără să nu fie cercetat. De aceea, pe vremuri, când un străin sosea într-un oraş de provincie, era luat în râs din poartă în poartă. Aşa erau scornite tot felul de baliverne şi apăruse porecla de maimuţăritori dată celor din Angers, pentru că toţi locuitorii de acolo se remarcau în mod deosebit prin zeflemeli urbane.

Vetustele case boiereşti din oraşul vechi sunt situate în partea de sus a acestei străzi, locuită pe vremuri de gentilomii din ţinut. Casa plină de melancolie unde s-au derulat evenimentele acestei poveşti era tocmai una dintre aceste locuinţe venerabile, rămase dintr-un secol în care lucrurile şi oamenii aveau o simplitate pe care moravurile franceze o pierd pe zi ce trece. După ce străbaţi întortocherile acestui drum pitoresc, unde cea mai mică denivelare trezeşte amintiri, efectul general fiind cufundarea într-o visare involuntară, zăreşti un intrând destul de întunecos, în centrul căruia se ascunde poarta „casei domnului Grandet”. Dar nu e cu putinţă să-ţi dai seama de înţelesul acestei expresii provinciale fără să cunoşti biografia domnului Grandet.

Domnul Grandet se bucura la Saumur de o reputaţie ale cărei cauze şi efecte nu vor fi înţelese pe de-a-ntregul de persoanele care n-au trăit cât de cât în provincie. Domnul Grandet – încă numit de unii moş Grandet, dar numărul acestor bătrâni scădea vădit – era, în 1789, un meşter dogar destul de înstărit, care ştia să citească, să scrie şi să socotească. Când Republica franceză a pus în vânzare, în regiunea Saumur, bunurile clerului, dogarul, atunci în vârstă de patruzeci de ani, tocmai se căsătorise cu fiica unui bogat negustor de cherestea. Grandet s-a dus cu banii lui şi cu dota, două mii de ludovici de aur, la departament, unde, în schimbul a două sute de ludovici dubli oferiţi de socrul lui republicanului înverşunat care supraveghea vânzarea domeniilor naţionale, a obţinut pentru un codru de pâine, legal dacă nu şi legitim, cele mai frumoase vii din ţinut, o veche abaţie şi câteva ferme. Deoarece locuitorii din Saumur nu prea erau revoluţionari, moş Grandet a fost considerat un ins îndrăzneţ, un republican, un patriot, un om înclinat spre noile idei, în timp ce dogarul era doar înclinat spre viţa-de-vie. A fost numit membru al administraţiei departamentului Saumur, iar influenţa lui împăciuitoare s-a făcut simţită politic şi comercial. Politic, i-a protejat pe nobilii decăzuţi din drepturi şi a împiedicat din toată puterea vânzarea bunurilor emigranţilor; comercial, a furnizat armatelor republicane una sau două mii de butoaie de vin alb, plătit cu păşunile de toată frumuseţea ale unei mănăstiri de maici, păstrate ca un ultim lot.

În timpul Consulatului, Grandet, devenit primar, a administrat cu înţelepciune, sporindu-şi avuţia. În timpul Imperiului, a devenit domnul Grandet. Napoleon nu-i suferea pe republicani: l-a înlocuit pe domnul Grandet, despre care se credea că purtase boneta roşie, cu un mare proprietar, un om cu particulă nobiliară, un viitor baron al Imperiului. Domnul Grandet a renunţat la onoarea de primar fără niciun regret. La iniţiativa lui fuseseră făcute, în interesul oraşului, drumuri trainice spre proprietăţile sale. Deoarece casa şi bunurile fuseseră trecute abil la cadastru, plătea impozite modice. După clasificarea diferitelor sale proprietăţi, viile, graţie unor îngrijiri constante, deveniseră „fruntea ţinutului”, expresie tehnică prin care sunt desemnaţi podgorenii care produc vin de calitatea întâi. Ar fi putut să ceară Crucea Legiunii de Onoare. Clasificarea a avut loc în 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci şi şapte de ani, iar soţia lui, în jur de treizeci şi şase. Fiica, singură la părinţi, rodul iubirii lor legitime, împlinise zece ani. Domnul Grandet, pe care Providenţa a vrut probabil să-l consoleze pentru dizgraţia administrativă, i-a moştenit succesiv în acel an pe doamna de La Gaudinière, născută de La Bertellière, mama doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de La Bertellière, tatăl defunctei, şi, în sfârşit, pe doamna Gentillet, bunica dinspre mamă: trei moşteniri a căror importanţă nu a fost cunoscută de nimeni. Zgârcenia acestor trei bătrâni era atât de mare, încât de mult timp adunau bani ca să-i poată contempla în taină. Bătrânul domn de La Bertellière numea plasarea banilor o adevărată risipă, considerându-se mult mai câştigat de contemplarea monedelor de aur decât de beneficiile cametei. Aşadar, oraşul Saumur a presupus valoare^ economiilor după veniturile aduse de bunurile deţinute. Domnul Grandet a obţinut atunci noul titlu de nobleţe pe care mania noastră pentru egalitate nu-l va desfiinţa niciodată: cel mai impozitat din ţinut. Exploata o sută de pogoane de vie, care, în anii mănoşi, îi aduceau şapte-opt sute de butoaie de vin. Deţinea treisprezece ferme, o veche abaţie – unde, din economie, zidise[1] ferestrele, ogivele şi vitraliile, ceea ce le-a conservat –, precum şi o sută douăzeci şi şapte de pogoane de păşuni, unde creşteau şi-şi îngroşau trunchiurile trei mii de plopi plantaţi în 1793. În sfârşit, casa în care locuia era a lui. Astfel i se putea stabili averea care se vedea cu ochiul liber. În privinţa capitalurilor, acestea se ridicau la o valoare pe care numai două persoane o puteau presupune în mod vag: una era domnul Cruchot, notarul însărcinat cu plasamentele cămătăreşti ale domnului Grandet, cealaltă, domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la beneficiile căruia podgoreanul participa după bunul lui plac şi neştiut de nimeni. Deşi bătrânul Cruchot şi domnul des Grassins erau înzestraţi cu acea discreţie profundă care aduce, în provincie, încredere şi avere, amândoi manifestau public faţă de domnul Grandet un respect atât de mare, încât ceilalţi puteau să estimeze mărimea capitalurilor fostului primar după importanţa respectului plin de slugărnicie pe care i-l arătau. Toţi oamenii din Saumur erau convinşi că domnul Grandet avea o comoară aparte, o ascunzătoare plină cu ludovici, şi că se deda în timpul nopţii plăcerii inefabile pe care o trezeşte vederea unei cantităţi mari de bani de aur. Cărpănoşii aveau un fel de convingere în privinţa asta când îi vedeau ochii, care păreau să fi împrumutat nuanţa metalului galben. Privirea unui om obişnuit să obţină din capitalurile lui un câştig enorm capătă obligatoriu, ca şi cea a senzualului, a jucătorului sau a curtezanului, unele obişnuinţe greu de definit, mişcări furişe, jinduitoare, misterioase, care nu le scapă semenilor. Acest limbaj secret formează într-un fel francmasoneria pasiunilor.

Aşadar, domnul Grandet inspira stima plină de consideraţie la care avea dreptul un om care nu datora niciodată nimic nimănui. Vechi dogar, vechi podgorean, ghicea cu precizia unui astronom când trebuia să facă pentru recolta lui o mie de butoaie sau numai cinci sute; nu rata nicio învârteală, având întotdeauna butoaie de vânzare când butoiul valora mai mult decât marfa de adunat în el; putea să-şi pună recolta în beciuri şi să aştepte momentul să livreze butoiul cu două sute de franci, când micii proprietari îl dădeau pe-al lor cu cinci ludovici. Renumita lui recoltă din 1811, culeasă cu chibzuială şi vândută cu încetul, îi adusese mai bine de două sute patruzeci de mii de livre. Financiar vorbind, domnul Grandet semăna cu tigrul şi cu şarpele boa: ştia să se culce, să se cuibărească, să-şi privească fix mult timp prada şi să sară asupra ei; apoi, deschidea gura pungii, vâra în ea o provizie de scuzi şi se culca liniştit, asemenea şarpelui care digeră, nepăsător, rece şi metodic.

Nimeni nu-l vedea trecând fără să încerce un sentiment de admiraţie, amestecat cu respect şi cu teamă. Toţi locuitorii din Saumur simţiseră pe pielea lor efectul ghearelor lui de oţel învelite în cumsecădenie. Unuia, maestrul Cruchot îi procurase banii necesari pentru cumpărarea unui domeniu, dar cerând unsprezece la sută; altuia, domnul des Grassins îi scontase poliţele, dar cu o dobândă îngrozitoare. Puţine erau zilele care treceau fără ca numele domnului Grandet să nu fie rostit în piaţă sau în discuţiile de seară din oraş. Pentru câteva persoane, averea bătrânului podgorean constituia motiv de mândrie patriotică. De aceea, mulţi negustori, mulţi hangii le spuneau străinilor cu o anumită mulţumire: „Domnule, avem la noi doi-trei milionari, dar domnul Grandet nu ştie nici el câtă avuţie are!” În 1816, cei mai iscusiţi socotitori din Saumur estimau bunurile funciare ale podgoreanului la aproape patru milioane; dar, cum chiria medie plătită de fermieri trebuie să fi fost pe an, din 1793 şi până în 1817, o sută de mii de franci din proprietăţi, se putea presupune că poseda în bani o sumă aproape egală cu aceea a bunurilor imobile. De aceea, când, după o partidă de boston sau după vreo discuţie despre vie, se vorbea despre domnul Grandet, oamenii destoinici spuneau:

— Moş Grandet?… Moş Grandet trebuie să aibă cinci-şase milioane.

— Sunteţi mai iscusit decât mine, pentru că eu n-am putut să aflu niciodată totalul, răspundeau domnul Cruchot sau domnul des Grassins dacă auzeau astfel de vorbe.

Când se întâmpla ca vreun parizian să aducă vorba despre familia Rothschild sau despre domnul Laffitte, oamenii din Saumur întrebau dacă erau la fel de bogaţi ca domnul Grandet. Dacă parizianul le dădea, zâmbind, un răspuns dispreţuitor, se uitau unul la altul, dând din cap neîncrezători. O avere atât de mare acoperea cu o mantie de aur toate acţiunile acestui om. Dacă, la început, unele particularităţi ale vieţii sale stârniseră ridicolul şi bătaia de joc, bătaia de joc şi ridicolul erau acum răsuflate. În cele mai neînsemnate acţiuni, domnul Grandet avea de partea lui autoritatea lucrului judecat. Vorbele, hainele, gesturile, clipirea ochilor făceau legea în ţinut, unde fiecare, după ce îl studiase aşa cum un naturalist studiază efectele instinctului la animale, putuse să recunoască profunda şi tăcuta înţelepciune a celor mai mici gesturi ale sale.

— Iarna va fi aspră, moş Grandet şi-a pus mănuşile îmblănite, spuneau oamenii. Trebuie să culegem viile.

— Moş Grandet ia mult lemn pentru doage, se va face vin, nu glumă, anul ăsta!

Domnul Grandet nu cumpăra nici carne, nici pâine. Fermierii îi aduceau săptămânal o provizie suficientă de claponi, pui, ouă, unt şi grâu din rentă. Avea o moară, iar cel care o luase în arendă trebuia, în afara chiriei, să vină să ia o anumită cantitate de grâne şi să-i aducă tărâţe şi făină. Lungana Nanon, singura lui servitoare, deşi nu mai era tânără, pregătea chiar ea, în fiecare sâmbătă, pâinea casei. Domnul Grandet aranjase cu zarzavagiii, arendaşii lui, să-i aducă legume. Cât priveşte fructele, recolta atât de multe, încât vindea o mare parte la piaţă. Lemnul pentru foc era tăiat din gardurile vii sau luat din bătrânele trunchiuri de copaci pe jumătate putreziţi, îndepărtaţi din împrejmuirile proprietăţilor, iar fermierii i-l aduceau la oraş făcut bucăţi, i-l depozitau frumos în magazie şi primeau în schimb mulţumirile lui. Singurele cheltuieli cunoscute erau pentru anafura, toaletele soţiei şi ale fiicei sale, precum şi pentru plata stranelor lor de la biserică; pentru iluminat, pentru plata lunganei Nanon şi spoitul cratiţelor ei; pentru achitarea impozitelor, a reparaţiilor clădirilor sale şi pentru cheltuiala cu exploatările. Avea şase sute de pogoane de pădure recent cumpărate, a căror supraveghere o lăsase în seama unui vecin, căruia îi promisese o recompensă. Numai după această achiziţie începuse să mănânce vânat.

Felul de a fi al acestui om era foarte simplu. Vorbea puţin, în general, îşi exprima gândurile prin fraze scurte şi grave, rostite cu un glas plin de blândeţe. De la Revoluţie, perioadă în care atrăsese privirile asupra lui, se bâlbâia într-un chip obositor îndată ce era nevoit să vorbească îndelung sau să susţină o discuţie. Această bâiguială, incoerenţa vorbelor, năvala de cuvinte cu care îşi îneca gândul, absenţa aparentă de logică, atribuite unei lipse de educaţie, erau prefăcute şi vor fi îndeajuns de explicate prin câteva evenimente ale acestei povestiri. De altfel, patru fraze, exacte ca nişte formule algebrice, îi foloseau în mod obişnuit ca să cuprindă, să rezolve toate dificultăţile vieţii şi ale negustoriei: „Nu ştiu”, „Nu pot”, „Nu vreau” şi „O să vedem”. Nu spunea niciodată da sau nu şi nu scria neam. Cineva îi vorbea? Asculta cu răceală, îşi ţinea bărbia în mâna dreaptă, sprijinindu-şi cotul drept pe dosul mâinii stângi, şi îşi forma despre toată treaba o părere asupra căreia nu mai revenea. Chibzuia îndelung la cel mai neînsemnat târg. Când, după o târguiala iscusită, adversarul îi destăinuise secretul pretenţiilor crezând că-l convinsese, el îi răspundea: „Nu pot să hotărăsc nimic fără s-o întreb pe nevastă-mea”.

Numai că aceasta, ţinută de el într-o adevărată robie, era paravanul cel mai comod în afaceri. Grandet nu se ducea niciodată în vizită, nu voia nici să primească, nici să invite pe cineva la cină; nu stârnea niciodată zgomot şi părea să economisească orice, chiar şi mişcarea. Nu-i deranja cu nimic pe ceilalţi, dintr-un respect constant faţă de proprietate. Totuşi, în pofida blândeţii vocii, a purtării precaute, ieşeau la iveală limbajul şi apucăturile de dogar mai cu seamă când era acasă, unde se stăpânea mai puţin decât oriunde în altă parte. Fizic vorbind, Grandet avea aproape 1,62 m, era îndesat, spătos, cu pulpe groase, genunchi noduroşi şi umeri laţi; avea faţa rotundă, tăbăcită de vânt şi de soare, ciupită de vărsat; bărbia era dreaptă, buzele nu prezentau nici cea mai mică sinuozitate, iar dinţii erau albi; ochii aveau expresia calmă şi ucigătoare pe care poporul o atribuie animalului fabulos numit vasilisc. Fruntea, plină de riduri transversale, nu era lipsită de protuberante semnificative; părul, gălbui, care începea să încărunţească, era „aur şi argint”, spuneau câţiva tineri care nu cunoşteau gravitatea unei glume făcute pe seama domnului Grandet. Nasul, cu vârful gros, prezenta un fel de neg plin de vinişoare, despre care vulgul spunea, îndreptăţit, că era plin de răutate. Acest chip indica o viclenie periculoasă, o probitate lipsită de căldură, egoismul unui om obişnuit să-şi concentreze sentimentele în plăcerea avariţiei şi asupra singurei fiinţe care însemna cu adevărat ceva pentru el, fiica, Eugénie, singura sa moştenitoare. De altfel, atitudinea, comportamentul, mersul, totul la el vădea acea încredere în sine pe care ţi-o conferă reuşita în tot ce ai întreprins. Aşadar, în pofida unei comportări binevoitoare şi molatice în aparenţă, domnul Grandet avea un caracter de fier. Întotdeauna era îmbrăcat în acelaşi fel: cine îl vedea azi îl vedea aşa cum era din 1791. Pantofii grosolani se strângeau cu şireturi din piele, purta pe orice vreme ciorapi de lână, o pereche de pantaloni scurţi din postav gros, maroniu, cu catarame din argint, o vestă de catifea cu dungi galbene şi cafenii, încheiată până la gât, o haină maronie cu poale largi, o cravată neagră şi o pălărie de quaker. Mănuşile, la fel de solide precum cele ale jandarmilor, erau purtate douăzeci de luni şi, ca să le păstreze curate, le aşeza pe marginea pălăriei, în acelaşi loc, cu un gest metodic. În Saumur nu se cunoştea nimic mai mult despre acest personaj.

Numai şase locuitori ai oraşului aveau dreptul să intre în această casă. Cel mai important dintre primii trei era nepotul domnului Cruchot. De când fusese numit preşedinte al Tribunalului de primă instanţă din Saumur, acest tânăr adăugase numelui de Cruchot pe acela de Bonfons şi se străduia să-l facă pe Bonfons s-o ia înaintea lui Cruchot. Semna deja C. De Bonfons. Avocatul atât de nesocotit încât să-l numească „domnule Cruchot” îşi dădea imediat seama la audiere de nesăbuinţa lui. Magistratul îi proteja pe cei care i se adresau cu „domnule preşedinte”, dar îi răsplătea cu cele mai amabile zâmbete pe linguşitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons”. Domnul preşedinte avea treizeci şi trei de ani şi deţinea domeniul Bonfons (Boni Fontis), care-i aducea o rentă de şapte mii de livre; aştepta să-şi moştenească unchii, unul notar, celălalt fiind abatele Cruchot, membru al consiliului de canonici de la Saint-Martin-de-Tours, amândoi consideraţi destul de bogaţi. Aceşti trei Cruchot, susţinuţi de un mare număr de veri, aliaţi cu douăzeci de familii din oraş, formau un clan ca pe vremuri, la Florenţa, familia Medici; şi, la fel ca familia Medici, familia Cruchot îşi avea Pazzi-i săi. Doamna des Grassins, mama unui fiu de douăzeci şi trei de ani, o vizita stăruitor pe doamna Grandet, sperând să-l căsătorească pe dragul ei Adolphe cu domnişoara Eugénie. Domnul des Grassins, bancherul, favoriza energic manevrele soţiei prin servicii constante aduse în taină bătrânului avar şi ajungea întotdeauna la timp pe câmpul de bătălie. Aceşti trei des Grassins aveau şi ei susţinătorii lor, veri şi aliaţi credincioşi. De partea familiei Cruchot, abatele, un Talleyrand al familiei, puternic susţinut de fratele lui, notarul, îşi disputa cu străşnicie terenul cu soţia bancherului şi ţinea să rezerve bogata moştenire nepotului său, preşedintele. Această luptă secretă între familia Cruchot şi familia des Grassins, al cărei preţ era mâna tinerei Eugénie Grandet, devenise o preocupare pătimaşă a diferitelor grupuri din Saumur. Domnişoara Grandet se va căsători cu domnul preşedinte sau cu domnul Adolphe des Grassins? La această întrebare, unii răspundeau că domnul Grandet nu-şi va da fiica nici unuia, nici altuia. Fostul dogar, ros de ambiţie, căuta, se spunea, un ginere pair al Franţei, care, pentru o rentă de trei sute de mii de livre, ar fi acceptat toate butoaiele trecute, prezente şi viitoare ale familiei Grandet. Alţii susţineau că domnul şi doamna des Grassins erau nobili, foarte bogaţi, că Adolphe era băiat arătos şi că, doar dacă nu cumva aveau un nepot de papă în mânecă, o alianţă atât de convenabilă ar fi trebuit să mulţumească nişte oameni simpli, pe unul ca el, pe care tot Saumurul îl văzuse cu rindeaua în mână, şi mai purtase şi bonetă roşie! Cei mai cu judecată atrăgeau atenţia că domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă, în timp ce rivalul lui era primit doar duminica. Primii susţineau că doamna des Grassins, mai intimă cu femeile din casa Grandet decât familia Cruchot, le putea insufla unele idei care, mai devreme sau mai târziu, o vor ajuta să reuşească. Ceilalţi răspundeau că abatele Cruchot era omul cel mai insinuant din lume şi că, fiind vorba despre o înfruntare între o faţă bisericească şi o femeie, partida era egală.

— Sunt taman pe taman!, se pronunţase un om de duh din Saumur.

Bătrânii din ţinut, care ştiau mai multe, pretindeau că Grandet şi ai lui erau mult prea abili ca să lase bunurile să părăsească familia, aşa că domnişoara Eugénie Grandet de la Saumur va fi căsătorită cu fiul domnului Grandet de la Paris, un bogat angrosist de vinuri. La asta, tabăra Cruchot şi tabăra Grassins răspundeau:

— Întâi că fraţii nu s-au văzut de două ori în treizeci de ani. Apoi, domnul Grandet de la Paris are pretenţii mari pentru fiul lui. E primarul unui arondisment, deputat, colonel în garda naţională, judecător la tribunalul de comerţ; îl reneagă pe Grandet de la Saumur şi are pretenţia să se înrudească cu vreo familie ducală, prin bunăvoinţa lui Napoleon.

Dar câte nu se spuneau pe seama unei moştenitoare despre care se vorbea pe o rază de douăzeci de leghe şi până şi în diligentele de la Angers la Blois!

La începutul anului 1818, tabăra Cruchot a obţinut un avantaj important asupra taberei Grassins. Domeniul Froidfond, remarcabil prin parcul, castelul admirabil, fermele, râul, iazurile şi pădurile sale, valorând trei milioane, a fost pus în vânzare de tânărul marchiz de Froidfond, nevoit să facă rost de bani. Notarul Cruchot, preşedintele Cruchot, abatele Cruchot, ajutaţi de susţinătorii lor, au reuşit să împiedice vânzarea în loturi mici. Notarul a încheiat cu tânărul o înţelegere de milioane! L-a convins că vor avea loc multe procese cu beneficiarii bunurilor adjudecate până când îşi va primi banii pentru loturi şi că era mai bine să-i vândă totul domnului Grandet, om solvabil şi în stare să plătească domeniul în bani peşin. Falnicul marchizat de Froidfond a fost îndrumat atunci spre esofagul domnului Grandet care, spre uimirea oraşului Saumur, i-a plătit, prin scont, după îndeplinirea formalităţilor. Această tranzacţie a avut mare răsunet la Nantes şi la Orléans. Domnul Grandet, profitând de întoarcerea unei şarete, se duse să-şi vadă castelul. După ce aruncase asupra proprietăţii o privire de stăpân, se întorsese la Saumur sigur că-şi plasase fondurile cu un câştig de cinci la sută şi inspirat de un gând măreţ: să sporească marchizatul de Froidfond, adăugându-i toate bunurile sale. Apoi, ca să-şi umple din nou casa de bani aproape golită, hotărî să-şi taie toate pădurile şi să-şi exploateze plopii de pe păşuni.

Acum este uşor de înţeles valoarea expresiei: „casa domnului Grandet” – acea casă ternă, rece, tăcută, situată în partea de sus a oraşului, adăpostită de ruinele meterezelor. Cei doi stâlpi şi bolta, care formau deschizătura porţii, fuseseră, ca şi casa, construiţi din tuf calcaros, piatră albă specifică litoralului Loarei, atât de moale încât durata ei medie abia dacă este de două sute de ani. Numeroasele găuri inegale, pe care intemperiile le săpaseră în mod bizar, le dădeau bolţii şi stâlpilor aspectul pietrelor vermiculare ale arhitecturii franceze şi o oarecare asemănare cu poarta mare a unei temniţe. Deasupra arcului de boltă trona un basorelief lung, din piatră dură sculptată, reprezentând cele patru anotimpuri, figuri roase deja şi înnegrite de vreme. Acest basorelief avea deasupra o plintă ieşită în afară, pe care se înălţa o vegetaţie spontană: paracherniţe galbene, volbure, poala-rândunicii, pătlagină şi un cireş mic, destul de înalt deja. Poarta, din stejar masiv, maronie, uscată, crăpată peste tot, şubredă în aparenţă, era solid menţinută de un sistem de şuruburi mari, aranjaţi în desene simetrice. Un grilaj pătrat, mic, dar cu bare dese şi înroşite de rugină, ocupa mijlocul portiţei care se deschidea în poarta mare şi servea, ca să spunem aşa, ca bază unui ciocan prins de ea cu un inel, care lovea în capul schimonosit al unui piron. Acest ciocan prelung, de genul celor pe care strămoşii noştri îl numeau jacquemart, semăna cu un mare semn de exclamare; dacă l-ar fi examinat cu atenţie, un arheolog ar fi găsit la el unele indicii ale figurii esenţiale de bufon pe care o reprezenta pe vremuri, ştearsă acum de o lungă întrebuinţare. Prin micul grilaj, destinat recunoaşterii prietenilor în timpul războaielor civile, curioşii puteau să zărească, în adâncul unei bolţi întunecoase şi verzui, câteva trepte tocite care duceau la o grădiniţă mărginită pitoresc de ziduri groase, umede, pline de prelingeri de apă şi de tufe de arbuşti pricăjiţi. Aceste ziduri erau cele ale meterezelor, pe care se înălţau grădinile câtorva locuinţe vecine.

La parterul casei, încăperea cea mai mare era o sală, a cărei intrare se afla sub bolta porţii mari. Puţine persoane cunosc importanţa unei săli în orăşelele din Anjou, Touraine şi Berry. Sala este totodată anticameră, salon, birou, budoar, sufragerie; este scena vieţii casnice, căminul comun; acolo venea de două ori pe an frizerul cartierului ca să-l tundă pe domnul Grandet; acolo intrau fermierii, preotul, subprefectul, ajutorul morarului. Această încăpere, cu cele două ferestre care dădeau spre stradă, avea pe jos duşumele; panouri cenuşii, cu muluri antice, o lambrisau de sus şi până jos; tavanul era format din grinzi aparente, vopsite tot în cenuşiu, spaţiul dintre ele fiind umplut cu mortar din nisip şi var, amestecat cu câlţi, care se îngălbenise. O pendulă veche, din cupru încrustat cu arabescuri de baga, împodobea placa de deasupra şemineului din piatră albă, prost sculptată, pe care se afla o oglindă verzuie, ale cărei margini, tăiate oblic ca să-i arate grosimea, reflectau o rază de lumină de-a lungul unei tăblii gotice din oţel încrustat cu firişoare de metal preţios. Cele două candelabre de aramă aurită, care împodobeau fiecare dintre colţurile şemineului, puteau fi folosite în două feluri: scoţând trandafirii care le serveau ca talgere pentru picăturile de ceară, braţul principal se adapta la un piedestal de marmură albăstruie, cu incrustaţii vechi de aramă, acest piedestal formând un sfeşnic pentru zilele obişnuite. Scaunele de modă veche erau împodobite cu tapiţerii ilustrând fabulele lui La Fontaine, dar trebuia să ştii asta ca să recunoşti subiectele, deoarece culorile stinse şi figurile pline de cârpituri se desluşeau cu greu. În cele patru colţuri ale acestei săli se găseau colţare, un fel de bufete terminate cu etajere slinoase. O veche masă de joc, acoperită cu o marchetărie în forma unei table de şah, era aşezată în spaţiul dintre ferestre. Deasupra acestei mese se afla un barometru oval, cu margine neagră, ornat cu motive decorative imitând panglici înnodate din lemn aurit, unde muştele îşi făcuseră de cap atât de neruşinat, încât poleiala abia se mai zărea. Pe peretele opus şemineului, două portrete în pastel erau menite să-i reprezinte pe bunicul doamnei Grandet, bătrânul domn de La Bertellière, în uniformă de locotenent al gărzilor franceze, şi pe răposata doamnă Gentillet, îmbrăcată în păstoriţă. Cele două ferestre erau acoperite cu perdele din mătase groasă de culoare roşie, ridicate de şnururi de mătase cu ciucuri. Această decorare luxoasă, care se potrivea atât de puţin cu obiceiurile lui Grandet, existase la cumpărarea casei, ca şi rama gotică, pendula, mobila tapiţată şi colţarele din lemn de trandafir. Lângă fereastra cea mai apropiată de uşă se găsea un scaun din pai, cu picioarele fixate pe tălpici, ca s-o ridice pe doamna Grandet la o înălţime care să-i permită să vadă trecătorii. O masă din lemn de cireş decolorat pentru lucrul de mână ocupa spaţiul din faţa ferestrei, foarte aproape fiind aşezat micul fotoliu al tinerei Eugénie Grandet.

De cincisprezece ani, toate zilele mamei şi ale fiicei se scurseseră tihnite în acel loc, într-o muncă permanentă, începând din luna aprilie până în luna noiembrie. În prima zi din această ultimă lună, puteau să-şi ocupe locul de iarnă, în faţa căminului. Numai în ziua aceea îngăduia Grandet aprinderea focului în sală, poruncind să fie stins pe 31 martie, fără să ia în seamă nici primele zile friguroase de primăvară, nici pe cele de toamnă. O cutie cu jar de la focul din bucătărie, pe care lungana Nanon îl obţinea dând dovadă de o mare ingeniozitate, le ajuta pe doamna şi pe domnişoara Grandet să suporte dimineţile şi serile mai reci din lunile aprilie şi octombrie. Mama şi fiica întreţineau toată lenjeria casei şi-şi foloseau cu atâta conştiinciozitate zilele cu această adevărată muncă de lucrătoare, încât, dacă Eugénie voia să-i brodeze un guleraş mamei sale, era nevoită s-o facă în orele ei de somn, înşelându-şi tatăl ca să poată avea lumină. Avarul împărţea de mult timp lumânări numărate fiicei sale şi lunganei Nanon, aşa cum împărţea dimineaţa pâinea şi tot ce era necesar consumului zilnic. Lungana Nanon era, poate, singura fiinţă omenească în stare să accepte tirania stăpânului. Întreg oraşul îi invidia pentru ea pe domnul şi pe doamna Grandet. Lungana Nanon, numită aşa din pricina înălţimii cam de 1,70 m, muncea la Grandet de treizeci şi cinci de ani. Deşi primea drept plată numai şaizeci de livre, era considerată una dintre cele mai bogate slujnice din Saumur. Aceşti bani, strânşi de treizeci şi cinci de ani, îi îngăduiseră să plaseze recent patru mii de livre ca rentă viageră la maestrul Cruchot. Acest rezultat al unor lungi şi persistente economisiri ale lunganei Nanon a părut enorm. Servitoarele, văzând că biata sexagenară îşi asigurase bătrâneţea, erau invidioase, fără să se gândească cu câtă trudă fusese adunat fiecare bănuţ. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, biata fată nu putuse intra la nimeni, într-atât de respingătoare era. Cu siguranţă, această părere era foarte nedreaptă: chipul i-ar fi fost mult admirat dacă ar fi aparţinut unui grenadier din gardă, dar, după cum se spune, în toate trebuie să fie o potriveală! Obligată să părăsească o fermă care arsese, unde păzea vacile, venise la Saumur, unde căutase de lucru, însufleţită de acel curaj robust care nu se dă în lături de la nimic.

Pe atunci, moş Grandet îşi pusese în gând să-şi ia nevastă şi voia deja să-şi organizeze gospodăria. O văzuse pe această tânără respinsă de toţi. Cântărindu-i forţa fizică în calitatea lui de dogar, ghici câştigul pe care l-ar putea avea de pe urma unei femei care arăta ca un adevărat Hercule, care stătea zdravăn pe picioare ca un stejar de şaizeci de ani prins în rădăcinile lui, cu şolduri puternice, spatele lat, mâini de căruţaş şi o onestitate solidă, după cum era şi virtutea ei neştirbită. Nici negii care ornau acea faţă marţială, nici tenul cărămiziu, nici braţele vânjoase, nici veşmintele zdrenţuite ale lui Nanon nu-l înspăimântaseră pe dogar, care avea încă vârsta la care te laşi impresionat. Atunci, o îmbrăcă, o încălţă şi o hrăni pe biata fată, îi dădu o plată şi o folosi la treburile casei, fără să se răstească prea mult la ea. Văzându-se primită astfel, lungana Nanon plânsese de bucurie pe ascuns şi se ataşase sincer de dogar, care, de altfel, o exploata ca în feudalism.

Nanon făcea tot: gătea, spăla rufele, clătea rufăria în apa Loarei şi o aducea înapoi în cârcă; se scula cum se lumina de ziuă şi se culca târziu; le făcea mâncare tuturor culegătorilor în timpul recoltării viilor, îi supraveghea pe cei care strângeau ciorchinii rămaşi după cules; apăra, ca un câine credincios, bunurile stăpânului ei; în sfârşit, având o încredere oarbă în el, se supunea, fără să cârtească, celor mai ciudate fantezii ale lui Grandet. În faimosul an 1811, a cărui recoltă a cerut strădanii nespus de mari, după douăzeci de ani de slujire, Grandet hotărî să-i ofere lui Nanon vechiul lui ceas, singurul dar pe care-l primise vreodată de la el. Deşi îi dădea pantofii lui vechi (putea să-i încalţe), e cu neputinţă de considerat profitul trimestrial al încălţărilor lui Grandet ca un cadou, pentru că erau foarte uzaţi. Necesitatea o făcea pe această biată fată atât de zgârcită, încât Grandet ajunsese în cele din urmă să ţină la ea aşa cum ţii la un câine, iar Nanon îi dăduse voie să-i pună la gât o zgardă cu ţepi, cărora nu le mai simţea înţepăturile. Dacă Grandet împărţea pâinea cu prea multă zgârcenie, Nanon nu se plângea; participa cu veselie la profiturile igienice pe care le asigura regimul sever al casei, unde nimeni nu era bolnav vreodată. Apoi, Nanon făcea parte din familie: râdea când râdea Grandet, se întrista, dârdâia de frig, se încălzea, muncea cot la cot cu el. Câte compensaţii plăcute îi oferea această egalitate! Stăpânul n-o mustrase niciodată pe slujnică pentru ciorchinele, prunele sau piersicile mâncate sub pom.

— Haide, ospătează-te în voie, Nanon!, îi spunea el în anii când crengile se aplecau până la pământ de greutatea fructelor, pe care fermierii erau obligaţi să le dea la porci.

Pentru o fată de la ţară, care în tinereţea ei nu avusese parte decât de bruftuluieli, pentru o sărmană primită din milă, râsul ambiguu al lui Grandet era o adevărată rază de soare. De altfel, în inima simplă şi în mintea îngustă a slujnicei, nu puteau stărui decât un sentiment şi-un gând. De treizeci şi cinci de ani se revedea întruna ajungând în faţa şantierului lui moş Grandet cu picioarele goale, cu hainele zdrenţuite, şi-l auzea pe dogar întrebând-o:

— Ce vrei, drăguţo?

Iar recunoştinţa ei era la fel de mare ca în prima zi. Uneori, Grandet, gândindu-se că acea biată creatură nu auzise vreodată nici cel mai mic cuvânt măgulitor, că nu avea habar de niciunul dintre sentimentele plăcute pe care le inspiră femeia şi că ar fi putut să apară într-o zi în faţa lui Dumnezeu mai curată decât era Fecioara Maria, cuprins de milă, exclama, privind-o:

— Biata Nanon!

Cuvintele lui erau urmate întotdeauna de o privire greu de definit, pe care i-o arunca bătrâna slujnică. Aceste vorbe, rostite din când în când, formau de mult timp un lanţ de prietenie neîntrerupt, la care fiecare exclamaţie adăuga o nouă verigă. Această milă, care-şi găsise locul în inima lui Grandet şi era acceptată cu mare plăcere de biata fată bătrână, avea ceva oribil. Această milă atroce de cărpănos, care-i trezea o mare mulţumire bătrânului dogar, era pentru Nanon porţia de fericire. Oricine ar fi spus la fel: „Biata Nanon!” Dumnezeu îşi va recunoaşte îngerii după modulaţia plăcută a vocii şi după regretele lor tainice.

Existau la Saumur multe gospodării unde servitoarele erau mai bine tratate, dar stăpânii nu se bucurau de nicio manifestare de mulţumire din partea lor. De aici şi vorbele: „Ce-i fac aceşti Grandet lunganei de Nanon de le este atât de ataşată? Ar sări şi-n foc pentru ei!”

Bucătăria, ale cărei ferestre cu grilaj dădeau în curte, era întotdeauna curată, totul frumos rânduit, rece, o adevărată bucătărie de om zgârcit, unde nimic nu trebuia să se piardă. După ce spăla vasele, strângea resturile de la masă şi stingea focul, Nanon părăsea bucătăria, despărţită de sală de un culoar, şi venea să toarcă cânepă lângă stăpânele ei. Seara, o singură lumânare era de ajuns pentru întreaga familie. Slujnica dormea în fundul acestui culoar, într-o cămăruţă luminată de o ferestruică cu gratii, care dădea spre casa vecină. Sănătatea robustă îi îngăduia să locuiască fără consecinţe supărătoare în acel soi de bortă, de unde putea să audă cel mai mic zgomot, graţie liniştii profunde care domnea în casă ziua şi noaptea. Trebuia, asemenea unui câine de pază, să doarmă iepureşte şi să se odihnească stând de veghe.

Descrierea celorlalte părţi ale locuinţei se va face în strânsă legătură cu evenimentele acestei povestiri, dar schiţa sălii, unde strălucea luxul acelei gospodării, ne poate face să bănuim dinainte goliciunea etajelor.

În anul 1819, pe la mijlocul lunii noiembrie, spre seară, lungana Nanon aprinse focul pentru prima dată. Toamna fusese foarte frumoasă. Ziua aceea era una de sărbătoare bine cunoscută de tabăra Cruchot şi de tabăra Grassins. Astfel, cei şase potrivnici se pregăteau să vină înarmaţi până în dinţi, urmând să se întâlnească în sală şi să se întreacă în dovezi de prietenie. Dimineaţa, întregul Saumur le văzuse pe doamna şi pe domnişoara Grandet, însoţite de Nanon, ducându-se la biserica parohială, să asiste la slujbă şi fiecare îşi amintise că în acea zi era aniversarea naşterii domnişoarei Eugénie. De aceea, calculând ora la care masa de seară trebuia să se sfârşească, notarul Cruchot, abatele Cruchot şi domnul C. De Bonfons s-au grăbit să sosească înaintea familiei des Grassins, ca s-o sărbătorească pe domnişoara Grandet. Toţi trei aduceau buchete enorme de flori, culese din micile lor sere. Cozile florilor pe care preşedintele voia să le ofere erau înfăşurate în mod ingenios cu o panglică de satin alb, ornată cu franjuri aurii.

Încă de dimineaţa, domnul Grandet, după cum îi era obiceiul în ziua memorabilă a naşterii şi în cea a onomasticii tinerei Eugénie, venise înainte ca ea să se dea jos din pat şi-i oferise cu solemnitate darul lui părintesc, care consta, de treisprezece ani încoace, într-o monedă de aur de colecţie. Doamna Grandet îi dăruia în mod obişnuit fiicei sale o rochie de iarnă sau de vară, după împrejurare. Cele două rochii şi monedele de aur, pe care le primea de Anul Nou şi la aniversarea tatălui ei, formau un mic venit de aproape o sută de scuzi, iar lui Grandet îi plăcea s-o vadă cum îi strânge, într-un fel, asta însemna să-şi pună banii dintr-un buzunar în altul şi, ca să zicem aşa, să educe în mod minuţios avariţia moştenitoarei sale, căreia îi cerea uneori să-i dea socoteală de avutul ei, sporit mai de mult de rudele din familia La Bertellière, spunându-i:

— Va fi cadoul tău de nuntă!

Un astfel de cadou este un obicei străvechi, care se mai practică şi se păstrează cu sfinţenie în câteva ţinuturi situate în centrul Franţei. În Berry, în Anjou, când o tânără se căsătoreşte, familia ei sau cea a soţului trebuie să-i dăruiască o pungă în care se găsesc, în funcţie de avere, douăsprezece monede sau douăsprezece duzini de monede sau o sută de duzini de monede de aur sau de argint. Cea mai săracă ciobăniţă nu s-ar mărita fără darul ei de nuntă, chiar dacă ar fi vorba despre câţiva gologani amărâţi de aramă. Se mai vorbeşte şi acum la Issoudun despre un dar de nuntă oferit unei moştenitoare bogate: o sută patruzeci şi patru de portugheze[2] de aur. Papa Clement al VII-lea, unchiul Caterinei de Medici, i-a dăruit, căsătorind-o cu Henric al II-lea, o duzină de medalii de aur străvechi, de cea mai mare valoare. În timpul mesei, tatăl, foarte bucuros s-o vadă pe Eugénie a lui mai frumoasă în rochia nouă, exclamase:

— Azi e ziua lui Eugénie, aşa că facem focul! Să fie cu noroc!

— Domnişoara o să se căsătorească anul ăsta, mai mult ca sigur, zise lungana Nanon, luând de pe masă resturile unei fripturi de gâscă, fazanul dogarilor.

— Nu văd nicio partidă pentru ea la Saumur, răspunse doamna Grandet, privindu-şi soţul cu un aer timid care, având în vedere vârsta, vădea întreaga robie conjugală sub care gemea biata femeie.

Grandet se uită cu luare aminte la fiica lui şi exclamă voios:

— Copila împlineşte azi douăzeci şi trei de ani, va trebui să ne ocupăm de ea!

Eugénie şi mama ei se priviră în tăcere, cu subînţeles.

Doamna Grandet era o femeie uscăţivă, galbenă ca o gutuie, neîndemânatică, înceată; una dintre acele femei care par făcute anume ca să fie tiranizate. Era ciolănoasă, cu un nas mare, o frunte lată, ochi mari şi, la prima vedere, semăna vag cu acele fructe acoperite de puf care nu mai au nici gust, nici zeamă. Avea dinţii negri şi rari, gura ridată şi bărbia ascuţită. Era însă o femeie de toată isprava, o adevărată La Bertellière. Abatele Cruchot ştia să găsească ocazii de a-i spune că nu arătase rău deloc, iar ea îl credea.

O blândeţe angelică, o resemnare de insectă chinuită de copii, o pioşenie rară, o constanţă sufletească neştirbită, o inimă bună, toate făceau să fie compătimită şi respectată de toţi. Soţul nu-i dădea niciodată mai mult de şase franci o dată pentru micile cheltuieli. Deşi ridicolă în aparenţă, această femeie care, prin zestre şi moşteniri, îi adusese lui moş Grandet mai bine de trei sute de mii de franci, se simţise întotdeauna atât de profund umilită de o dependenţă şi de o robie contra cărora blândeţea ei sufletească o împiedica să se revolte, încât nu ceruse niciodată un bănuţ, nici nu făcuse vreo observaţie în privinţa actelor pe care notarul Cruchot i le prezenta la semnat. Această mândrie prostească şi tainică, această nobleţe sufletească permanent desconsiderată şi rănită de Grandet domina comportarea acestei femei. Doamna Grandet îmbrăca întotdeauna o rochie din mătase naturală, verzuie, pe care se obişnuise s-o facă să ţină aproape un an; purta o basma din stambă albă, o pălărie de pai cusută şi păstra aproape întotdeauna un şorţ de tafta neagră. Ieşind mai rar din casă, îşi uza puţin pantofii. În sfârşit, nu dorea niciodată ceva pentru ea. De aceea, Grandet, cuprins uneori de remuşcare gândindu-se la cât timp trecuse de când îi dăduse şase franci soţiei, stipula întotdeauna gratificaţii pecuniare pentru ea în actul de vânzare anuală a recoltelor. Cei patru-cinci ludovici oferiţi de olandezul sau de belgianul care achiziţiona recolta Grandet formau cel mai sigur venit anual al doamnei Grandet. Dar, după ce primea cei cinci ludovici, soţul ei îi spunea deseori, ca şi cum ar fi avut pungă comună:

— N-ai să-mi împrumuţi câţiva gologani?

Iar biata femeie, fericită să poată face ceva pentru un om pe care duhovnicul i-l înfăţişa ca fiind domnul şi stăpânul ei, îi înapoia, în cursul iernii, câţiva scuzi din banii gratificaţiilor. Când Grandet scotea din buzunar moneda de o sută de bani alocată lunar micilor cheltuieli – aţă, ace, toaleta fiicei sale –, nu scăpa niciodată ocazia, după ce-şi încheia buzunarul de la vestă, să-i spună soţiei sale:

— Mamă, vrei şi tu ceva?

— Dragul meu, vom vedea, răspundea doamna Grandet, însufleţită de un sentiment de demnitate maternă.

Devotament sublim, dar irosit! Grandet se credea foarte generos cu soţia lui. Filosofii care întâlnesc persoane precum Nanon, doamna Grandet şi Eugénie nu au oare dreptul să considere că ironia constituie fondul caracterului Providenţei?

După această masă, la care, pentru prima dată, se vorbise despre căsătoria tinerei Eugénie, Nanon aduse o sticlă de lichior de coacăze din camera domnului Grandet şi puţin lipsi să nu cadă coborând scara.

— Prostănacă ce eşti!, îi spuse stăpânul. Cazi şi tu de-a-npicioarelea?

— Domnule, e de la treapta de la scară, care nu mai ţine.

— Are dreptate, interveni doamna Grandet. Ar fi trebuit să pui s-o repare de mai de mult. Eugénie era să-şi scrântească ieri piciorul.

— Uite!, îi zise Grandet lui Nanon, văzând-o foarte palidă. Dacă tot e ziua de naştere a fetei şi era să cazi, bea un păhărel de lichior ca să-ţi vină inima la loc!

— Zău că-l merit!, răspunse Nanon. Alţii ar fi spart sticla, dar mi-aş fi rupt cotul şi tot aş fi ţinut-o.

— Biata Nanon!, exclamă Grandet, turnându-i lichiorul de coacăze.

— Te-ai lovit?, întrebă Eugénie, privind-o curioasă.

— Nu, pentru că m-am ţinut, opintindu-mă în şale.

— Ei bine, pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, o să vă repar treapta, spuse Grandet. Voi nu ştiţi să puneţi piciorul în colţ, acolo unde ţine încă bine.

Grandet luă lumânarea, le lăsă pe soţie, fiică şi pe slujnică doar cu lumina focului, care ardea cu flăcări vioaie, şi se duse în magazia unde era cuptorul de pâine ca să ia scânduri, cuie şi sculele.

— Să vă ajut?, îi strigă Nanon, auzindu-l bătând în scară.

— Nu! Nu! La asta mă pricep, răspunse fostul dogar.

Pe când Grandet îşi repara singur scara mâncată de cari şi fluiera de-ţi spărgea timpanele, amintindu-şi anii tinereţii, la poartă bătură cei trei Cruchot.

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Cruchot?, întrebă Nanon, uitându-se prin ferestruica cu grilaj.

— Da, răspunse preşedintele.

Nanon deschise uşa, şi lumina focului, care se reflecta sub boltă, le îngădui celor trei Cruchot să zărească intrarea sălii.

— A! Aţi venit pentru aniversare!, le spuse Nanon, mirosind florile.

— Scuzaţi, domnilor, într-o clipă sunt al dumneavoastră!, strigă Grandet, recunoscând glasul prietenilor. Eu nu mă ţin cu nasul pe sus şi-mi dreg singur treapta la scară.

— Nu vă grăbiţi, nu vă grăbiţi, domnule Grandet. Fiecare e primar la el acasă![3], spuse sentenţios preşedintele, râzând singur de aluzia pe care nimeni nu o înţelese.

Doamna şi domnişoara Grandet se ridicară. Preşedintele, profitând de penumbră, îi şopti tinerei Eugénie:

— Daţi-mi voie, domnişoară, să vă urez astăzi, cu ocazia zilei de naştere, ani fericiţi şi să fiţi mereu sănătoasă ca acum!

Îi oferi un buchet mare de flori rare la Saumur, apoi, strângând-o pe moştenitoare de coate, o sărută de o parte şi de alta a gâtului, într-un fel care o făcu să se ruşineze. Preşedintele, care semăna cu un cui mare ruginit, credea că aşa îi făcea curte.

— Nu vă sfiiţi, spuse Grandet, intrând. Ce elan vă dau zilele de sărbătoare, domnule preşedinte!

— Păi, cu domnişoara alături, toate zilele ar fi sărbători pentru nepotul meu, răspunse abatele Cruchot, cu buchetul lui în mână.

Abatele îi sărută mâna tinerei Eugénie. Cât despre notarul Cruchot, el o pupă de-a dreptul pe amândoi obrajii şi zise:

— Vai, cum ne mai cresc fetele! Cu douăsprezece luni în fiecare an!

Punând la loc lumânarea în faţa pendulei, Grandet, care o ţinea lângă cu o glumă şi o repeta până la saturaţie când i se părea hazlie, spuse:

— Pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, să aprindem candelabrele!

El scoase cu grijă braţele candelabrelor, fixă discul pentru ceară la fiecare piedestal, luă din mâinile slujnicei

O lumânare nouă, înfăşurată într-o bucată de hârtie, o vârî în gaură, o potrivi bine, o aprinse, apoi se aşeză lângă soţia lui, privindu-şi pe rând prietenii, fiica şi cele două lumânări. Abatele Cruchot, scund şi rotofei, cu perucă roşcată şi netedă, cu chip de bătrână ghiduşă, întrebă, întinzându-şi picioarele cu pantofi straşnici cu catarame de argint:

— Familia des Gressins n-a venit?

— Nu încă, răspunse Grandet.

— Dar trebuie să vină?, întrebă bătrânul notar, strâmbându-şi faţa găurită ca o lingură de spumă.

— Cred că da, răspunse doamna Grandet.

— Aţi terminat culesul viei?, îl întrebă preşedintele Bonfons pe Grandet.

— Peste tot!, îi răspunse bătrânul podgorean, ridicându-se să se plimbe de-a lungul sălii şi înălţându-şi pieptul cu o mişcare plină de îngâmfare, ca şi răspunsul. Peste tot!

Prin uşa culoarului care ducea la bucătărie, el o văzu atunci pe Nanon aşezată lângă foc cu o lumânare şi pregătindu-se să toarcă acolo, ca să nu strice petrecerea.

— Nanon, fă bine şi stinge focul, stinge lumânarea şi vino să stai cu noi!, îi zise el, păşind pe culoar. La naiba! Sala e destul de mare pentru toţi.

— Da, domnule, dar o să aveţi lume bună.

— Şi eşti cumva altfel? Tot din coasta lui Adam ai ieşit şi tu!

Grandet se întoarse spre preşedinte şi-l întrebă:

— V-aţi vândut recolta?

— Nu, pe legea mea, o păstrez. Dacă acum vinul e bun, peste doi ani va fi şi mai bun. Proprietarii, ştiţi foarte bine asta, s-au înţeles să păstreze preţurile hotărâte, iar anul ăsta belgienii nu vor avea ce face. Dacă pleacă, n-or să nimerească să se-ntoarcă!

— Da, dar să fim bine înţeleşi, răspunse Grandet, pe un ton care-l făcu pe preşedinte să se înfioare.

„O fi şi el amestecat?”, îşi zise în sinea lui Cruchot.

În acel moment, o lovitură de ciocan anunţa sosirea familiei des Grassins, ceea ce întrerupse o discuţie începută între doamna Grandet şi abate.

Doamna des Grassins era una dintre acele femei scunde şi vioaie, durdulii, cu pielea albă şi rozalie la faţă, care, din pricina regimului monahal din provincie şi a obiceiurilor unei vieţi virtuoase, s-au păstrat tinere încă la patruzeci de ani. Ele sunt ca ultimii trandafiri de toamnă, pe care-ţi face plăcere să-i vezi, dar ale căror petale au o oarecare răceală şi aproape că nu mai miros. Se îmbrăca destul de bine, îşi comanda stofele de la Paris, dădea tonul în oraşul Saumur şi organiza serate. Soţul ei, fost ofiţer trezorier în Garda Imperială, rănit grav la Austerlitz şi rezervist acum, îşi păstra, în pofida consideraţiei faţă de Grandet, vorbirea directă a militarilor.

— Bună ziua, Grandet, îi spuse el podgoreanului, întinzându-i mâna şi afişând un fel de superioritate sub care-i strivea întotdeauna pe cei din familia Cruchot.

O salută apoi pe doamna Grandet şi i se adresă astfel tinerei Eugénie:

— Domnişoară, eşti mereu frumoasă şi cuminte, aşa că nu prea ştiu ce ţi-aş putea ura.

Apoi îi oferi o lădiţă, adusă de servitorul lui, care conţinea o phylica, o floare adusă de curând în Europa şi foarte rară.

Doamna des Grassins o sărută foarte tandru pe Eugénie, îi strânse mâna şi-i zise:

— Adolphe a vrut să-ţi ofere el micul meu dar.

Un tânăr înalt şi blond, palid şi delicat, cu purtări destul de frumoase, timid în aparenţă, dar care tocmai tocase la Paris, unde se dusese să studieze dreptul, nouă-zece mii de franci, pe lângă suma pe care o primea în mod regulat, se apropie de Eugénie, o sărută pe amândoi obrajii şi-i oferi o cutie cu ustensile de lucru, toate din argint aurit, de proastă calitate, chiar dacă stema, cu iniţialele E. G., gotice, destul de abil gravate, putea să dea impresia unei lucrături foarte îngrijite. Deschizând-o, Eugénie simţi una dintre acele bucurii nesperate şi complete care le fac pe tinere să roşească, să tresară, să tremure de plăcere. Îşi îndreptă ochii spre tatăl ei, vrând parcă să afle dacă-i era îngăduit să primească darul, iar domnul Grandet îi răspunse „Ia-l, fiica mea!” pe un ton de actor. Cei trei Cruchot rămaseră stupefiaţi văzând privirea bucuroasă şi plină de însufleţire aruncată lui Adolphe des Grassins de tânăra moştenitoare, care socotea că primise ceva nemaivăzut. Domnul des Grassins îi oferi lui Grandet o priză de tutun, luă şi el una, scutură firişoarele căzute pe panglica Legiunii de Onoare prinsă la butoniera redingotei albastre, apoi se uită la cei trei Cruchot de parcă ar fi spus: „Cum paraţi lovitura asta?”

Doamna des Grassins îşi aruncă privirea spre vasele albastre unde se aflau buchetele celor trei Cruchot, stăruind asupra cadourilor lor cu buna-credinţă prefăcută a unei femei ironice. În această situaţie delicată, abatele Cruchot îi lăsă pe toţi să se aşeze în cerc în faţa focului şi se duse să se plimbe în fundul sălii cu Grandet. După ce bătrânii ajunseră în dreptul celei mai îndepărtate ferestre de familia des Grassins, preotul şopti la urechea avarului:

— Oamenii ăştia aruncă banii pe fereastră.

— Ce dacă, de vreme ce intră în pivniţa mea!, replică podgoreanul.

— Dacă aţi fi vrut să-i daţi o foarfecă de aur fiicei dumneavoastră, aţi fi avut cu ce s-o plătiţi, spuse abatele.

— Îi dau ceva mai bun decât o foarfecă, răspunse Grandet.

„Nepotul meu e un neghiob, îşi zise abatele, uitându-se la preşedinte, al cărui păr ciufulit sporea lipsa de farmec a chipului său măsliniu. Nu putea să inventeze şi el un fleac mai acătării?”

— Să jucăm o partidă, doamnă Grandet, propuse doamna des Grassins.

— Dar suntem cu toţii, aşa că am putea să facem două mese…

— Dacă tot e ziua lui Eugénie, să jucăm toţi loto, spuse moş Grandet. Şi aceşti doi copii vor lua parte.

Fostul dogar, care nu juca niciodată, arătă spre fiica lui şi spre Adolphe.

— Hai, Nanon, pregăteşte mesele!

— Vă ajutăm noi, domnişoară Nanon, se oferi veselă doamna des Grassins, bucuroasă de plăcerea pe care i-o făcuse tinerei Eugénie.

— N-am mai fost niciodată în viaţa mea atât de mulţumită!, îi spuse moştenitoarea. Nicăieri n-am văzut ceva mai drăguţ.

— Adolphe a adus-o de la Paris şi tot el a ales-o, îi şopti doamna des Grassins la ureche.

 „Aşa, dă-i înainte, intrigantă afurisită!, îşi spuse preşedintele. Dacă vei avea vreodată un proces, tu sau bărbatul tău, n-o să câştigaţi în veci.”

Notarul, aşezat într-un colţ, se uita la abate cu un aer calm, zicându-şi:

„Degeaba se străduiesc aceşti Grassins; averea mea, cea a fratelui şi a nepotului meu urcă la un milion o sută de mii de franci. Familia des Grassins posedă cel mult jumătate şi au şi o fiică: pot să facă orice dar! Moştenitoarea şi cadourile vor fi ale noastre într-o zi.”

La opt şi jumătate seara erau pregătite două mese. Drăguţa doamnă des Grassins reuşise să-şi aşeze fiul lângă Eugénie. Actorii acestei scene pline de interes, deşi banală în aparenţă, înarmaţi cu cartonaşe pestriţe cu cifre şi cu jetoane din sticlă albastră, păreau să asculte glumele bătrânului notar, care nu trăgea un număr fără să facă o remarcă, dar toţi se gândeau la milioanele domnului Grandet. Bătrânul dogar se uita cu îngâmfare la penele roz, la toaleta nouă a doamnei des Grassins, la mutra marţială a bancherului, la cea a lui Adolphe, la preşedinte, la abate, la notar şi-şi spunea în sinea lui: „Ăştia sunt aici pentru bănişorii mei. Au venit să se plictisească pentru fiica mea. Dar fiica mea nu va fi nici a unora, nici a celorlalţi, şi toţi oamenii ăştia îmi slujesc drept momeală pentru pescuit!”

Veselia de familie, în vechiul salon cenuşiu, prost luminat de cele două lumânări; râsetele, însoţite de zgomotul vârtelniţei lunganei Nanon, sincere doar din partea tinerei Eugénie şi a mamei sale; meschinăria alăturată unor interese atât de mari; tânăra care, asemenea acelor păsări victime ale sumei mari la care sunt preţuite fără să ştie nimic, era hărţuită, asaltată de dovezi de prietenie în care credea – totul insufla acelei scene o tristeţe comică. Dar nu-i oare o scenă din toate timpurile şi de peste tot, redusă însă la cea mai simplă expresie? Figura lui Grandet, care exploata falsul ataşament al celor două familii, trăgând profituri enorme, domina această dramă şi o lumina. Oare nu aceasta este singura divinitate modernă în care toţi se încred: Banul în toată puterea lui, exprimată de o singură fizionomie? Sentimentele blânde ale vieţii ocupau aici doar un loc secundar, însufleţind trei inimi curate: Nanon, Eugénie şi mama ei. Şi câtă ignoranţă în naivitatea lor! Eugénie şi mama ei nu ştiau cât de mare era averea lui Grandet, nu vedeau viaţa decât în lumina palidelor lor idei şi nu preţuiau, dar nici nu dispreţuiau banii, obişnuite fiind să se lipsească de ei. Sentimentele lor, ofensate fără să ştie, dar vivace, taina existenţei lor constituiau excepţii ciudate la acea reuniune de oameni a căror viaţă era pur materială. Ce destin cumplit are omul! Toate fericirile sale provin dintr-o ignoranţă oarecare. În momentul în care doamna Grandet câştiga o miză de şase bănuţi, cea mai mare care se jucase vreodată în acea sală, iar lungana Nanon râdea de bucurie că doamna strânsese această mare sumă, o lovitură de ciocan răsună în poartă cu atâta putere, încât femeile tresăriră de pe scaune.

— Nu-i din Saumur cel care bate aşa, spuse notarul.

— Ce-i asta?, se indignă Nanon. Vor să ne spargă poarta?

— Cine naiba e?, zise şi Grandet.

Nanon luă una dintre cele două lumânări şi se duse să deschidă, însoţită de Grandet.

— Grandet, Grandet!, strigă soţia lui, care, îmboldită de un sentiment vag de teamă, se repezi spre uşa sălii.

Toţi jucătorii se uitară unul la altul.

— Dacă ne-am duce şi noi?, propuse domnul des Grassins. Bătaia asta de ciocan mi se pare cu intenţii rele.

Domnul des Grassins abia dacă întrezări faţa unui tânăr, însoţit de funcţionarul de la mesagerie, care ducea două geamantane enorme şi târa nişte genţi. Grandet se întoarse brusc spre soţia lui şi-i zise:

— Doamnă Grandet, vedeţi-vă mai departe de loto. Lăsaţi-mă să stau de vorbă cu domnul.

Apoi închise brusc uşa sălii, unde jucătorii agitaţi îşi reocupară locurile, dar fără să continue jocul.

— E cineva din Saumur, domnule des Grassins?, îl întrebă soţia lui.

— Nu, e un drumeţ.

— Nu poate veni decât de la Paris. Chiar aşa, e ora nouă, zise notarul, scoţându-şi cu două degete groase vechiul ceas, care semăna cu o corabie olandeză. Drace! Diligenta mare nu întârzie niciodată!

— Şi domnul ăsta e tânăr?, întrebă abatele Cruchot.

— Da, răspunse domnul des Grassins. Are nişte bagaje care cred că atârnă pe puţin trei sute de kilograme.

— Nu se mai întoarce Nanon, spuse Eugénie.

— Poate că e vreo rudă, presupuse preşedintele.

— Să punem mizele, le ceru cu glas blând doamna Grandet. Mi-am dat seama, după voce, că domnul Grandet era contrariat, aşa că ar putea fi nemulţumit dacă ar băga de seamă că vorbim de treburile lui.

— Domnişoară, spuse Adolphe, trebuie să fie vărul dumitale Grandet, un tânăr foarte drăguţ, pe care l-am văzut la balul domnului de Nucingen[4].

Adolphe se opri, mama sa îl calcă pe picior, apoi, cerându-i doi bănuţi pentru miză, ea-i şopti la ureche:

— Tacă-ţi gura, nătângule!

În acel moment, Grandet reveni în sală fără lungana Nanon, iar paşii ei şi cei ai omului de la mesagerie răsunară pe scară. Stăpânul casei era urmat de drumeţul care, de câteva momente, stârnea o curiozitate atât de mare şi care punea la grea încercare imaginaţia tuturor, încât sosirea lui în acea casă şi în acea lume ar putea fi comparată cu cea a unui melc într-un stup şi cu introducerea unui păun în vreo ogradă amărâtă de la ţară.

— Aşează-te lângă foc, îl îndemnă Grandet.

Înainte să se aşeze, tânărul străin salută cu amabilitate întreaga adunare. Bărbaţii se ridicară să răspundă printr-o înclinare politicoasă, iar femeile făcură o reverenţă ceremonioasă.

— Aţi îngheţat, domnule?, i se adresă doamna Grandet. Poate că veniţi de la…

— Astea-s femeile!, exclamă bătrânul podgorean, fără să sfârşească de citit scrisoarea pe care o avea în mână. Lăsaţi-l pe domnul să se odihnească.

— Dar, tată, poate că domnul are nevoie de ceva, interveni Eugénie.

— Are şi el limbă!, replică cu severitate podgoreanul. Această scenă îl surprinse numai pe necunoscut. Celelalte persoane erau obişnuite cu purtările despotice ale stăpânului casei. Totuşi, după rostirea celor două întrebări şi a celor două răspunsuri, necunoscutul se ridică, se întoarse cu spatele la foc, ridică un picior ca să încălzească talpa cizmei şi-i spuse tinerei Eugénie:

— Mulţumesc, verişoară, am luat cina la Tours. Şi nu am nevoie de nimic, nici măcar nu sunt obosit, adăugă el, uitându-se la Grandet.

— Domnul vine din capitală?, întrebă doamna des Grassins.

Domnul Charles – acesta era numele fiului domnului Grandet de la Paris –, auzind întrebarea, apucă un mic monoclu agăţat de gât cu un lănţişor, îl lipi de ochiul drept ca să examineze ce se afla pe masă şi persoanele din jurul ei, se holbă foarte impertinent la doamna des Grassins şi, după ce văzu totul, îi răspunse:

— Da, doamnă. Jucaţi loto, mătuşă, adăugă el. Vă rog să vă continuaţi jocul, e prea amuzant ca să renunţaţi la el…

„Eram sigură că-i vărul”, îşi zise doamna des Grassins, aruncându-i mici ocheade.

— Patruzeci şi şapte!, strigă bătrânul abate. Nu marcaţi, doamnă des Grassins, că e numărul dumneavoastră?

Domnul des Grassins puse un jeton pe cartonul soţiei sale, care, cuprinsă de presentimente triste, se uită rând pe rând la vărul de la Paris şi la Eugénie, fără să-i mai fie mintea la joc. Din când în când, tânăra moştenitoare îi arunca o privire furişă vărului ei, iar soţia bancherului putu să descopere cu uşurinţă în ea un crescendo de uimire şi de curiozitate.