Locurile şi omul

n anul 1829, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, un bărbat de vreo cincizeci de ani străbătea călare drumul de munte care duce spre un târg mare, aşezat nu departe de Grande-Chartreuse[1]. Acest târg este reşedinţa unui canton foarte populat, mărginit de o vale întinsă. Un pârâu cu albia plină de bolovani – de cele mai multe ori secat, dar pe atunci plin de pe urma dezgheţului – udă această vale, strânsă între două şiruri paralele de munţi pe care, de pretutindeni, îi domină piscurile din Savoia şi din Dauphiné. Deşi peisajele cuprinse între munţii din regiunea Maurienne au un aer familiar cantonul pe care-l străbătea necunoscutul arată privirii noastre varietăţi de teren şi efecte de lumină pe care zadarnic le-am căuta prin alte regiuni. Într-un loc, valea, care se deschide dintr-o dată, ne înfăţişează covorul neregulat al unei vegetaţii pe care neîntrerupta umezeală datorată munţilor o menţin veşnic fragedă şi plăcută ochiului în orice anotimp. Altundeva, un ferăstrău mecanic îşi desfăşoară modestele-i clădiri pitoresc aşezate, grămezile de buşteni de brad descojit şi apa care, luată de pârâu şi îndrumată către lungi uluce făcute din trunchiuri adânc săpate, se scurge, prin nişte despicături, în mulţime de şipote. Ici-colea, colibe împrejmuite de livezi în floare îţi aduc în minte ideile pe care ni le inspiră mizeria truditoare. Mai departe, case cu acoperişuri roşii de plăci netede şi rotunde ca nişte solzi de peşte, vestesc bunăstarea, rod al muncii necurmate. În sfârşit, deasupra fiecărei uşi zăreşti agăţat coşul în care se usucă brânza. Pretutindeni, curţi şi îngrădituri înveselite de viţa care, ca în Italia, se caţără pe puiandri de ulm cu frunza cărora se hrănesc vitele. Printr-un capriciu al naturii, pe-alocuri dealurile se apropie atât de mult unele de altele încât nu vezi nici ateliere, nici ogoare, nici colibe. Despărţite doar de torentul care curge în cascade, cei doi pereţi abrupţi de granit se ridică, încărcaţi de brazi cu cetina întunecată şi de fagi înalţi de cinci sute de picioare. Falnici, straniu coloraţi de petice de muşchi, cu frunzişul în fel şi chip, aceşti copaci alcătuiesc magnifice colonade mărginite dedesubtul şi deasupra drumeagului de informe garduri de coacăz, de călin, merişor şi păducel. Mireasma tare a acestor arbuşti amestecă parfumul sălbatic al muntelui cu aroma pătrunzătoare a lăstarilor de zad, de plop şi de răşinoase. Zdrenţe de nori alunecau printre stânci, când acoperind, când lăsând la vedere creste vinete, uneori la fel de vaporoase ca şi norii a căror vată moale o destrămau. În toată clipa, altele erau şi înfăţişarea locurilor, şi lumina cerului; neîncetat se schimba culoarea munţilor, nuanţa povârnişurilor, forma văilor; privelişti multiplicate pe care neaşteptate contraste – fie o rază de soare printre trunchiuri de copaci, fie un luminiş natural sau vreun grohotiş – le făceau minunate la vedere, în mijlocul tăcerii, în anotimpul când totul e în floare, când soarele încălzeşte un cer fără pată. Pe scurt, ne aflam într-un loc încântător, ne aflam în Franţa!

Călătorul – un bărbat înalt – era îmbrăcat din creştet până-n tălpi în haine de pânză albastră, periate cu aceeaşi grijă cu care-şi ţesăla, în fiece dimineaţă, calul cu păr lucios pe care se ţinea drept şi ţeapăn ca un bătrân ofiţer de cavalerie. Chiar dacă nici cravata sa neagră şi mănuşile din piele de căprioară, chiar dacă nici pistoalele care-i umflau taşca de la oblânc, nici genţile bine prinse de crupa calului nu ne-ar fi lămurit îndeajuns că avem a face cu un militar, apoi faţa sa oacheşă, ciupită de vărsat dar cu trăsături regulate şi plină de o aparentă nepăsare, gesturile sale hotărâte, privirea sigură, ţinuta capului, toate arătau acele deprinderi marţiale de care ostaşul nu se poate niciodată descotorosi, chiar după ce reintră în viaţa civilă. Oricare altul s-ar fi extaziat în faţa frumuseţilor naturii alpine, atât de îmbietoare în acele locuri unde ea se uneşte cu marile bazine ale Franţei; ofiţerul nostru însă – care, fără îndoiala străbătuse ţările în care războaiele napoleoniene târâseră armata franceză – gusta frumuseţea locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admiraţia este o senzaţie pe care Napoleon se pare că a ucis-o în sufletul ostaşilor săi: iată de ce un obraz liniştit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaşte pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.

În adevăr, omul nostru era unul dintre acei militari, astăzi destul de puţini la număr pe care glontele îi ocolise, deşi au scormonit toate câmpurile de luptă pe unde Napoleon şi-a condus oştirile. Viaţa lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rând, făcându-şi datoria zi şi noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgând sabia numai când trebuia şi niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofiţerilor Legiunii de onoare: după bătălia de la Moscova, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rândurile celor puţini, reci în aparenţă, sfioşi, veşnic împăcaţi cu ei înşişi, a căror conştiinţă se simte umilită numai la gândul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încât îşi dobândise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.

Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deşi îi încărunţise mustaţa, abia ajunsese la gradul de şef de escadron; dar viaţa lui era atât de curată încât niciun ostaş, nici chiar generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toţi soldaţii de rând nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care-l au copiii pentru o mamă iubitoare; căci cu ei ştia să fie şi îngăduitor, şi aspru. Fusese şi el, cândva, soldat, cunoştea tristele bucurii şi veselele neplăceri, abaterile care se iertau sau se pedepseau, ale soldaţilor, pe care-i numea copiii săi, şi cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.

Cât despre povestea vieţii sale – era îngropată în cea mai adâncă tăcere. Ca mai toţi ofiţerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se căsătorească? Iată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în popasurile sale dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte regimente; cu toate astea, nu se ştia nimic sigur. Fără a fi ipocrit, fără a pregeta la o petrecere, fără a nesocoti obiceiurile ostăşeşti, tăcea sau răspundea râzând când cineva încerca să-l descoase. La întrebarea: „Dar dumneavoastră, domnule maior?” pe care i-o adresa un ofiţer, la un pahar, răspundea:

— Să bem, domnilor!

Cavaler fără frică şi fără prihană – dar şi fără măreţie! – domnul Pierre-Joseph Genestas nu avea aşadar nimic poetic, nimic romanesc, era mai degrabă vulgar, înfăţişarea lui era ca de om înstărit. Deşi n-avea altă avere decât solda şi nici alt viitor decât pensia, totuşi, aidoma acelor bătrâni oameni de afaceri pe care experienţele nefericite i-au făcut încăpăţânaţi, şeful de escadron avea întotdeauna economisită o sumă egală cu solda pe doi ani – şi de care nu se atingea niciodată. Jocul de cărţi nu-i prea plăcea, încât atunci când, în societate, se căuta un jucător de rezervă sau un pot suplimentar la o partidă de écarté, se făcea că nu aude. Dar, dacă nu-şi îngăduia nimic extraordinar, apoi nici nu nesocotea cele de cuviinţă. Uniformele sale durau mai mult decât ale celorlalţi ofiţeri din regiment, datorită grijii pe care o inspiră sărăcia şi care, la el, devenise o deprindere maşinală. Ar fi putut părea avar, de n-ar fi fost admirabilul său dezinteres şi frăţeasca grabă cu care băga mâna în buzunar ca să ajute pe vreun nesocotit, ruinat de jocul de cărţi sau de cine ştie de altă nebunie. Părea că, pe vremuri, pierduse sume mari la cărţi, atât era de delicat când ajuta pe alţii; nu-şi acorda dreptul de a-şi controla debitorii şi nu le amintea niciodată de creanţe.

Copil de trupă, singur pe lume, armata era patria lui, iar regimentul familia. Iată de ce nici nu prea se întrebau oamenii de ce e atât de strângător, atribuindu-se respectabilul său spirit de economie dorinţei fireşti de a-şi mări bunăstarea bătrâneţelor. În ajunul înaintării sale la gradul de locotenent-colonel de cavalerie, toată lumea era convinsă că nu are altă ambiţie decât să se retragă undeva, la ţară, dimpreună cu pensia şi cu tresele sale tio colonel. După orele de instrucţie, dacă se întâmpla ca ofiţerii tineri să vorbească de Genestas, îl categoriseau în rândul celor ce termină liceul ca premianţi şi care trec prin viaţă punctuali, corecţi, fără patimi, utili şi nesăraţi ca pâinea albă; oamenii serioşi însă îl judecau cu totul altfel. Deseori observai la el o privire, deseori îi scăpa o expresie plină de tâlc, cum e vorba omului singuratic, şi care, fără voie, îi trădau furtuna din suflet.

Celui ce o studia, fruntea lui liniştită îi dezvăluia puterea de a-şi înfrâna pasiunile şi de a le închide în adâncul inimii sale, putere anevoie dobândită prin învăţul cu primejdiile şi nenorocirile neprevăzute ale războiului. Într-o zi, fiul unui pair[2] al Franţei, nou venit la regiment, spusese despre Genestas că ar fi fost cel mai integru dintre preoţi sau cel mai cinstit dintre băcani.

— S-ar mai putea adăuga: cel mai puţin slugarnic dintre oamenii de la curte! răspunse Genestas tânărului încrezut, care nu-şi dăduse seama că superiorul său îi auzise vorbele.

Cei de faţă izbucniră în râs: tatăl locotenentului linguşise toate guvernele, fusese un om maleabil, deprins să se pună bine cu toate revoluţiile, iar fiul era leit tătâne-său. În armata franceză se puteau întâlni şi asemenea firi: realmente mari la nevoie, redevenind simpli după primejdie, negândindu-se la glorie, netemători de moarte; aceştia sunt, poate, mult mai numeroşi decât s-ar crede, ţinând seama de neajunsurile firii noastre. Cu toate astea, ne-am înşela amarnic dacă am gândi că Genestas era om fără cusur. Bănuitor, supus unor violente accese de mânie, ironic în discuţii şi vrând cu tot dinadinsul să aibă dreptate când nu avea, era plin de prejudecăţi naţionale. Din viaţa sa de ostaş se alesese cu patima vinului bun. Dacă se ridica de la o masă dată cu toată eticheta gradului său, părea serios, meditativ şi atunci nu voia să-şi împărtăşească nimănui gândurile. În sfârşit, cunoştea destul de bine moravurile lumii şi regulile politeţei pe care le respecta ca pe un consemn, cu toată rigiditatea militară; dacă avea bun-simţ, şi experienţă, dacă stăpânea tainele tacticii, ale instrucţiei, teoria scrimei călare şi subtilităţile ştiinţei veterinare, apoi studiile şi le neglijase ca nimeni altul. Ştia, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult la gânduri, îţi atribuia cine ştie ce origine sau calitate. De aceea, când, în convorbiri, venea vorba de ştiinţă sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dând din cap în semn de aprobare, ca un om învăţat care ajunsese la pironism[3].

Când Napoleon, la 13 mai 1809, scrisese, la Schönbrunn, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei îşi gâtuiseră copiii cu propriile lor mâini, precum Medeea, Genestas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-şi compromită demnitatea gradului întrebând cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decât lucruri oficiale urmatelor sale şi casei de Austria; gândi aşadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică. Cu toate astea, fiindcă chestiunea putea avea vreo legătură cu arta militară, Medeea din comunicat începu a-l nelinişti până când, într-o zi, domnişoara Raucourt reapăru în Medeea. După ce citi afişul, căpitanul avu grijă să se ducă, într-o seară la Theâtre-Franţais ca s-o vadă pe vestita artistă în acest rol mitologic, despre care se informă prin vecini. Când stai să te gândeşti, un om care, ca soldat de rând, avusese energia să înveţe cititul, scrisul şi socotitul, era firesc să înţeleagă că, având gradul de căpitan, trebuia să se cultive. Şi aşa, din clipa aceea, începu a citi cu râvnă romanele şi cărţile noi, de unde s-a ales cu un fel de semicultură de care se folosea cu destulă îndemânare. Recunoscător fată de învăţătorii săi, mergea până la a lua apărarea lui Pigault-Lebrun[4], susţinând că e instructiv şi adeseori profund.

Acest ofiţer – care devenise atât de prudent încât nu făcea niciun demers inutil – părăsise oraşul Grenoble şi se îndrepta spre mănăstirea Grande-Chartreuse, după ce, în ajun, obţinuse de la colonelul său o permisie de o săptămână.

Îşi făcuse socoteala că drumul nu va fi lung; dar, derutat la fiecare leghe de spusele mincinoase ale ţăranilor cărora le cerea lămuriri, gândi că e mai cuminte să nu-şi continue călătoria fără a îmbuca ceva. Şi deşi nu putea nădăjdui să întâlnească o femeie la casa ei – când toată lumea era la câmp – se opri în faţa unor bordeie grămădite în jurul unui teren comun, un fel de piaţă destul de diformă, în bătaia tuturor viiturilor.

Pământul acestei curţi familiale era bătucit şi bine măturat, dar din loc în loc se zăreau gropi pentru gunoaie. Trandafiri, iederă, buruieni creşteau de-a lungul pereţilor crăpaţi. La intrarea în bătătură se afla un coacăz neîngrijit, pe ramurile căruia se zvântau nişte zdrenţe. Primul locuitor pe care-l întâlni Genestas fu un purcel tolănit pe o mână de paie, care, auzind tropotul calului, grohăi şi-şi ridică râtul speriind o pisică neagră. O ţărancă tânără, care ducea pe creştet o legătură de buruieni, apăru dintr-o dată, urmată la oarecare depărtare de patru plozi – în zdrenţe dar vioi, gălăgioşi, cu priviri neastâmpărate, frumuşei, cu feţele oacheşe, nişte adevăraţi diavoli care semănau cu îngerii. Soarele râdea şi dădea un fel de puritate aerului, bordeielor, gunoaielor, cetei de copii ciufuliţi.

Ostaşul întrebă dacă i se putea face rost de o cană de lapte. În loc de răspuns, fata scoase un strigăt sălbatic. Îndată, în pragul unei colibe apăru o bătrână, iar ţăranca cea tânără intră într-un staul după ce făcu semn cu capul către bătrâna spre care Genestas se îndreptă, având grijă să-şi ţină bine calul în frâu ca să nu dea peste copiii care începuseră să se împiedice printre picioarele lui. Ceru din nou, dar femeia îl refuză tăios. Spunea că nu vrea să strice smântâna din oalele de lapte puse deoparte pentru a face unt. La această obiecţiune, ofiţerul răspunse promiţând că va plăti paguba cu vârf şi îndesat; îşi priponi calul de stâlpul porţii şi intră în bordei. Cei patru copii, care erau ai acestei femei, păreau toţi a avea aceeaşi vârstă; lucru ciudat, care atrase atenţia maiorului. Bătrâna mai avea un al cincilea, agăţat de fusta ei şi care, slăbănog, palid bolnăvicios precum era, ar fi avut nevoie, fără îndoială, de cea mai mare îngrijire; de aceea şi era cel mai iubit, prâslea.

Genestas se aşeză la gura unei vetre înalte, fără foc, deasupra căreia se vedea o Fecioară de ghips vopsit ţinând în braţe pruncul divin. Minunat simbol! Pe jos, pământ gol, bătătorit în mod primitiv, care, cu vremea se desfundase şi care, deşi curat, avea, în mare, neregularităţile unei coji de portocală. Deasupra vetrei stăteau agăţate o căldăruşă plină de sare, o tigaie, un căzănel. Partea din fund a încăperii era ocupată de un pat înalt, ornat cu danteluri neregulate. Afară de aceasta, din loc în loc, scăunele cu trei picioare făcute din beţe înfipte într-o simplă scândură de fag, o covată pentru păstrarea pâinii, un căuş mare de lemn pentru scosul apei, un şiştar şi mai multe oale de lapte, pe covată o vârtelniţă, câteva lese pentru brânză, pereţi negri, o uşă mâncată de cari, cu un geam cu gratii – iată toată găteala şi tot mobilierul acestei sărmane locuinţe.

Acum, să vedeţi la ce scenă a asistat ofiţerul, care se distra lovind solul cu cravaşa fără să aibă habar că asistă la o dramă. După ce bătrâna, însoţită de prâslea al ei cel chelbos, a dispărut pe uşa care dădea în odaia unde se făcea brânza, cei patru plozi, după ce s-au holbat îndeajuns la ofiţer, au început să ia la goană purcelul. Animalul, cu care de obicei se jucau, apăruse în prag; ţâncii au tăbărât pe el cu atâta vrăjmăşie şi l-au lovit într-un mod atât de caracteristic încât acesta a luat-o repede la sănătoasa. O dată inamicul gonit, copiii au luat cu asalt uşa, a cărei clanţă, cedând sub greutatea lor, scăpă din lăcaşul în care fusese montată; apoi au dat buzna într-un fel de cămară unde maiorul, pe care scena îl amuza, i-a văzut înfulecând care mai de care la prune uscate. Bătrâna cu faţa ca pergamentul şi îmbrăcată în zdrenţe soioase se întoarse în chiar clipa aceasta cu o oală de lapte pentru oaspetele ei.

— A, ce diavoli! spuse.

Se apropie de copii, îi luă pe rând de braţ şi-i împinse în odaie, dar fără să le ia prunele, apoi închise cu grijă uşa cămării sale cu provizii.

— Astâmpăraţi-vă, copilaşi, hai, fiţi cuminţi. Dacă i-aş lăsa de capul lor, mi-ar mânca toate prunele, nebunii! spuse ea către Genestas.

Apoi se aşeză pe un scăunel, îl luă pe chelbos între genunchi şi începu a-l dărăci şi a-i spăla capul cu o îndemânare de femeie şi cu atenţii de mamă. Cei patru hoţomani rămăseseră, unii în picioare, ceilalţi rezemaţi de pat sau de covată, toţi mucoşi şi murdari, dar altminteri sănătoşi, înghiţind pe nerăsuflate la prune, holbându-se pe tăcute la străin, cu aerul lor viclean şi bănuitor,

— Sunt ai tăi copiii? o întrebă ostaşul pe bătrâna.

— Mă iertaţi, domnule, copiii sunt de la azil; mă plăteşte trei franci pe lună şi o livră de săpun pentru fiecare.

— Dar bine, femeie, cred că te costă de două ori pe-atât.

— Chiar aşa spunea şi domnul Benassis; da’ ăsta-i preţul pe care îl iau şi alte femei, aşa că n-am încotro. Nu-i e dat oricui să aibă copii! Trebuie să te războieşti pentru ei. Laptele l-am da şi fără bani, că doar nu ne costă nimic. De altminteri, domnule, trei franci nu-s de lepădat. Iată, cincisprezece franci ca picaţi din cer, nemaipunând la socoteală cele cinci livre de săpun. Prin părţile noastre, cât ar trebui să mă spetesc pentru cincizeci de centime pe zi!

— Va să zică ai pământ, nu? întrebă maiorul.

— Nu, domnule. Aveam pe vremea când mai trăia omul meu; dar de când s-a prăpădit am avut atâtea necazuri încât am fost nevoită să-l vând.

— Atunci, reluă Genestas, cum te descurci peste an fără să te îndatorezi, cu meseria pe care o faci – de a hrăni, a spăla şi a creşte copii pentru zece centime pe zi?

— Vai, domnule, răspunse bătrâna în timp ce continua să-l pieptene pe micul chelbos, dar niciodată n-apucăm ultima zi a anului fără datorii. Ce să-i faci, dacă aşa vrea Dumnezeu! Am două văcuţe. Când vine vremea secerii, eu şi fie-mea adunăm spicele rămase pe lan; iarna, colindăm pădurea după vreascuri; serile, toarcem. A! ferească Dumnezeu de o iarnă ca aceea de anul trecut. Sunt datoare morarului şaptezeci şi cinci de franci pentru făină. Noroc că morarul e omul domnului Benassis… Domnul Benassis ţine cu noi, cei săraci! Nici nu cere niciun ban nimănui, mai ales de la noi, ăştia. Şi-apoi, văcuţa noastră are viţel, aşa că o s-o scoatem la capăt.

Cei patru orfani, care nu aveau altă ocrotire pe lume decât dragostea acestei ţărănci bătrâne, îşi terminaseră prunele. Acum, folosindu-se de atenţia cu care mama lor îl privea pe ofiţerul cu care intrase în vorbă, s-au adunat din nou în coloană strânsă pentru a mai forţa o dată uşa care-i despărţea de atrăgătoarea lor grămadă de prune. Şi au pornit, nu aşa cum soldaţii francezi înaintează la asalt, ci tăcuţi ca nişte germani, mânaţi de o lăcomie naivă şi brutală.

— A! diavolilor! Astâmpăraţi-vă o dată!

Bătrâna se ridică, puse mâna pe cel mai arătos dintre cei patru, îi trase o palmă uşoară la spate şi-l dădu afară; copilul nu plânse, iar ceilalţi rămaseră năuci.