PDF [Scene din viata pariziana] Colonelul Chabert de Honore de Balzac carti literatura universala autori straini

 

aide, iarăşi gioarsa aia bătrână!

Această exclamaţie o scosese un secretăraş de soiul celora ce se numesc prin birourile de notariat trepăduşi şi care în clipa asta muşca cu mare poftă dintr-o bucată de pâine; scoase din ea niţeluş miez, făcu un cocoloş şi îl azvârli prin vasistasul unei ferestre pe care se sprijinea. Bine ţintit, cocoloşul sări îndărăt până aproape de înălţimea geamului, după ce a lovit pălăria unui necunoscut care tocmai străbătea curtea unei case aşezate pe strada Vivienne, unde locuia domnul Derville, avocat.

— Isprăveşte o dată, Simonin, nu mai face şotii oamenilor, că te dau afară. Clientul, oricât ar fi el de sărac, e tot om, ce naiba, spuse primul-secretar, întrerupându-se din verificarea unei socoteli.

Îndeobşte, trepăduşul este, cum era şi Simonin, un băiat de treisprezece-patrusprezece ani, care în toate birourile de notariat se află sub ocârmuirea specială a primului-secretar, de ale cărui comisioane şi bileţele de dragoste are grijă, tot ducându-se cu ordine de urmărire pe la portărei şi cu jalbe la tribunal. Prin apucăturile sale aduce cu ştrengarul Parisului şi meseria îi impune să umble cu chichiţe şi cârcote. Copilul acesta e aproape întotdeauna nemilos, neînfrânat, nesupus, face cuplete, e mucalit, lacom şi trândav. Totuşi, aproape toţi secretarii aceştia au câte o mamă bătrână, locuind la al cincilea, şi cu care-şi împart cei treizeci-patruzeci de franci, leafa lor pe o lună.

— Dacă şi el e om, de ce îi zici gioarsă bătrână? zise Simonin, cu o mutră de şcolar care şi-a prins profesorul cu o greşeală.

Şi începu iarăşi să-şi mănânce pâinea şi brânza, proptindu-şi umărul în pervazul ferestrei, căci se odihnea în picioare ca şi caii de birja, cu un picior ridicat şi sprijinit pe celălalt, pe vârful pantofului.

— Ce festă i-am mai putea juca chinezului ăstuia? întrebă pe şopti te cel de-al treilea secretar, pe nume Godeschal, oprindu-se în mijlocul unei argumentări pe oare o redacta într-o petiţie transcrisă de către al patrulea secretar şi ale cărei copii erau făcute de doi învăţăcei veniţi din provincie. Apoi continuă să improvizeze… Dar în binevoitoarea şi înalta sa înţelepciune, Maiestatea Sa Ludovic al 18-lea (în litere, hei, Desroches, cel plin de ştiinţă, tu care faci transcrierea!) în clipa în care a luat din nou în mână frânele regatului său: a înţeles… (ce-o fi înţeles, şmecherul ăsta bătrân?) înalta misiune la care o chema divina Providenţă… (semn de mirare şi şase puncte: cei de la tribunal sunt destul de evlavioşi ca să ne treacă asta cu vederea) şi cel dintâi gând al său a fost, după cum o dovedeşte data decretului mai sus-arătat, de a înlătura nenorocirile pricinuite de către groaznicele şi jalnicele dezastre ale vremurilor noastre revoluţionare, restituind credincioşilor şi numeroşilor săi servitori (numeroşilor, e o măgulire care va plăcea tribunalului) toate bunurile lor nevândute, fie că ele se găsesc în domeniul public, fie că se găsesc în domeniul ordinar sau extraordinar al Coroanei, fie, în sfârşit, că se găsesc în daniile către aşezămintele publice, căci suntem şi ne socotim în stare de a susţine că acesta e spiritul şi înţelesul faimosului şi atât de loialului decret dat în ziua de… luaţi seama, – zise Godeschal celor trei secretari – păcătoasa asta de frază mi-a umplut tot restul paginii. Ei bine, reluă el, muind cu limba marginea caietului ca să poată întoarce fila groasă a colii timbrate, ei bine dacă vreţi să-i jucaţi o festă, spuneţi-i că patronul nu poate vorbi cu clienţii decât între orele două şi trei dimineaţa: să vedem dacă o să mai vină hoţomanul ăla bătrân! Şi Godeschal reluă fraza începută: dat în ziua de… aţi scris? întrebă el.

— Da, strigară tustrei copiştii.

Toate mergeau în acelaşi timp, petiţia, statul de vorbă şi uneltirea.

— Dată în ziua de… hei, moş Boucard, ce dată avea decretul? trebuia să punem punctul pe i, carnacsi![1] asta lungeşte cererea.

— Carnacsi, repetă unul dintre copişti, înainte ca Boucard, primul-secretar, să fi putut răspunde.

— Cum a sta? Ai scris carnaxi? strigă Godeschal, uitându-se la noii veniţi cu un aer aspru şi mucalit totodată.

— Păi da, zise Desroches, cel de-al patrulea secretar, aplecându-se peste copia vecinului său, a scris: trebuie să punem punctele pe i şi carnacsi cu x.

Toţi secretarii izbucniră într-un hohot de râs.

— Cum asta, domnule Huret, dumneata iei carnacsi drept un termen juridic, şi mai spui că eşti din Montagne! exclamă Simonin.

— Şterge bine de tot, zise primul-secretar. Dacă judecătorul însărcinat cu dosarul vede una ca asta, o să spună că ne batem joc de mâzgăleală. O să se supere patronul. Haide! nu mai face prostii de astea, domnule Huret. Un normand nu are voie să dea rasol când scrie o cerere. Asta e „prezentaţi arm” al breslei notarilor.

— Dat în ziua… dat în ziua… întrebă Godeschal. Spune-mi o dată Boucard, când a fost dată?

— Iunie 1814, răspunse primul-secretar, fără să-şi lase lucrul.

O bătaie în uşă întrerupse fraza acestei petiţii, îmbâcsite de amănunte de prisos. Cinci secretari rânjiţi până la urechi, cu ochii vioi şi ironici, cu părul creţ, se întoarseră cu nasul spre uşă, după ce strigară cu toţii, cu glasul unui cântăreţ de strană: intră. Boucard rămase cu faţa îngropată într-un maldăr de acte, numite, în stil de grefă, vreascuri, şi continuă să-şi întocmească darea de seamă a cheltuielilor, la care tocmai lucra.

Biroul de notariat era o încăpere mare, împodobită cu soba clasică ce se găseşte în toate vizuinile sâcâielii. Burlanele străbăteau odaia în diagonală şi ajungeau la un cămin nefolosit pe a cărui tăblie de marmură se vedeau felurite bucăţi de pâine, triunghiuri de brânză de Brie, costiţe de porc proaspete, pahare, sticle şi ceaşca de ciocolată a primului-secretar. Aroma acestor bunătăţi se amesteca atât de bine cu mirosul sobei încinse peste măsură, cu izul anumit al birourilor şi al hârţoagelor, încât nici duhoarea unei vulpi n-ar fi putut fi simţită. Podeaua era de mult acoperită de noroiul şi de zăpada adusă de secretari. Lângă fereastră se afla masa de scris cu oblon a primului-secretar şi de oare se sprijinea măsuţa celui de-al doilea. În clipa aceasta, al doilea secretar făcea tribunalul. Era cam între opt şi nouă dimineaţa. Drept orice podoabă, secretariatul nu avea decât acele afişe mari, care anunţă sechestre imobiliare, vânzări, licitaţii între majori şi minori, adjudecări definitive sau în pregătire, mândria birourilor de notariat. În spatele primului-secretar se afla un dulap uriaş cu rafturi, care acoperea tot peretele şi în care fiece despărţitură era îndesată cu teancuri de hârtie de unde atârna un număr nesfârşit de etichete şi capete de sfoară roşie ce dădeau o înfăţişare cu totul deosebită dosarelor de procedură. Rafturile de jos ale dulapului erau pline de cartoane îngălbenite de atâta întrebuinţare, mărginite cu hârtii albastre şi pe care se puteau citi numele clienţilor de seamă ale căror afaceri mănoase erau în lucru în acel moment. Lumina zilei pătrundea anevoie prin geamurile murdare. La Paris, de altminteri, sunt prea puţine birouri de notariat în care se poate lucra fără lampă, în luna februarie înainte de ora zece, căci toate sunt într-o stare de neîngrijire care se poate lesne înţelege. Toată lumea trece pe acolo, nimeni nu rămâne, nici nu arată vreun interes faţă de ceea ce este atât de banal, nici avocatul, nici împricinaţii, nici secretarii nu ţin la eleganţa unui loc care pentru unii e o şcoală, pentru alţii un loc de trecere, iar pentru maestru un laborator. Plin de jeg, mobilierul trece din mână în mână, de la avocat la avocat, cu o evlavie atât de mare, încât unele secretariate mai păstrează încă cutii de rămăşiţe, ghemuri de şnururi de hârtie, formulare de la procurorii de la Chlet, prescurtare de la Châtelet[2], jurisdicţie care în vechea orânduială însemna ceea ce numim astăzi un tribunal de primă instanţă. Secretariatul acesta întunecos, năclăit de praf, avea deci la fel ca toate celelalte, ceva pe care împricinaţii îl găseau respingător şi care din această pricină era unul dintre cele mai hâde şi mai monstruoase lucruri din Paris. Desigur, dacă paraclisele umede în care rugăciunile sunt cântărite şi plătite ca mirodeniile, dacă prăvăliile telalilor în care se răsfaţă zdrenţele ce-ţi spulberă toate iluziile vieţii, arătându-ţi cum sfârşesc toate gloriile noastre; dacă aceste două haznale ale poeziei n-ar fi existat, secretariatul unui avocat ar fi fost, dintre toate dughenele lumii noastre, cea mai îngrozitoare. Dar tot aşa stau lucrurile cu tribunalul, cu tripourile, cu colecturile şi cu localurile deocheate. De ce? Poate că în aceste locuri drama, desfăşurându-se în sufletul omului, face ca accesoriile să-i fie indiferente; ceea ce ar explica simplicitatea marilor cugetători şi a marilor ambiţioşi.

— Unde mi-e briceagul?

— Îmi iau dejunul.

— Hai te cară, am făcut o pată pe petiţie.

— Sssst! domnilor!

Aceste felurite exclamaţii se auziră toate deodată în clipa în care bătrânul pricinaş închise uşa, cu acel soi de umilinţă ce schimonoseşte toate mişcările unui om nenorocit. Necunoscutul încercă să zâmbească, dar muşchii obrazului i se destinseră, după ce căutase în zadar un semn de bunăvoinţă pe chipurile neînduplecat de nepăsătoare ale celor şase secretari. Obişnuit, fără îndoială, să judece oamenii, el se adresă cu multă cuviinţă trepăduşului, nădăjduind că acest topor de oase o să-i răspundă cu blândeţe.

— Domnule, patronul dumitale e dispus să mă primească?

Mucalitul trepăduş nu-i răspunse bietului om decât dându-şi binişor, de câteva ori la rând, cu mâna stângă peste ureche, de parcă ar fi spus: „Sunt surd”.

— Ce doreşti, domnule? întrebă Godeschal care, pe când punea această întrebare, înfuleca o bucată de pâine cu care s-ar fi putut încărca o ţeavă de tun. Îşi ridică în aer cuţitul şi se aşeză picior peste picior, ridicându-l pe cel de deasupra la înălţimea ochilor.

— Domnule, vin aici a cincea oară. Aş dori să vorbesc cu domnul Derville.

— Aveţi treabă cu dânsul?

— Da, dar nu pot vorbi decât cu dânsul…

— Patronul doarme; dacă doriţi să-l consultaţi asupra unor lucruri grave, dânsul nu lucrează serios decât la miezul nopţii. Dar dacă vreţi să ne spuneţi nouă despre ce e vorba, am putea tot ca şi dânsul să vă…

Necunoscutul nici nu clipi. Se uită cu sfială în jurul lui, ca un câine care, strecurându-se într-o bucătărie străină, se teme să nu fie bătut. Datorită stării lor, secretarii de avocat nu se tem niciodată de hoţi; ei nu aruncară deci nicio bănuială asupra omului cu manta cu mai multe gulere şi-l lăsară să cerceteze încăperea în care zadarnic se uita după un scaun pe care să-şi odihnească trupul, căci se vedea bine că era obosit. Avocaţii lasă într-adins foarte puţine scaune în birourile lor. Clientul de rând, plictisit să tot aştepte în picioare, pleacă bombănind, dar nu răpeşte un timp care după vorba unui vechi procuror nu e socotit în onorar.

— Domnule, răspunse el, am avut cinstea să vă înştiinţez că nu pot să expun chestiunea care mă aduce decât domnului Derville; am să aştept până se trezeşte.

Boucard îşi sfârşise adunarea. Simţi aroma ciocolatei lui, se ridică din jilţul său de paie, veni lângă cămin, îl măsură pe bătrân cu privirea, se uită la mantaua lui cu trei gulere şi făcu o schimă ce nu se poate descrie. Se gândi pesemne, că oricât l-ar stoarce cineva pe acest client, i-ar fi fost cu neputinţă să scoată de la el un ban; se amestecă atunci în vorbă răspicat şi scurt, în dorinţa de a se dezbăra de un client păgubos.

— V-au spus adevărul, domnule. Patronul nu lucrează decât noaptea. Dacă pricina dumneavoastră e gravă, vă sfătuiesc să veniţi la unu noaptea.

Împricinatul se uită la primul-secretar cu un aer năuc şi rămase o clipă nemişcat. Obişnuiţi cu toate schimbările de fizionomie şi cu toanele ciudate care fac pe oamenii ce se ţin de procese să pară când nehotărâţi, când îngânduraţi, secretarii îşi văzură de prânzul lor, făcând tot atâta zgomot cu fălcile cât ar face nişte cai la ieslele lor, fără a se mai sinchisi de bătrân.

— Domnule, am să vin deseară, zise în cele din urmă bătrânul care, cu o îndârjire proprie oamenilor nenorociţi, căuta să prindă în greşeală pe toată lumea. Singura epigramă îngăduită mizeriei este de a sili justiţia şi milostenia la denegări nedrepte. După ce nenorociţii au dat societatea de minciună, se aruncă şi mai cu ardoare la sânul lui Dumnezeu.

— Ia uite, ce îndrăzneţ fără pereche, zise Simonin, cât încă bătrânul n-apucase să închidă uşa.

— Parcă a ieşit din mormânt, răspunse secretarul.

— O fi vreun colonel care-şi cere vreo restanţă, spuse primul-secretar.

— Nu, e un fost portar, zise Godeschal.

— Pun rămăşag că e nobil, strigă Boucard.

— Mă prind că a fost portar, răspunse Godeschal. Numai portarii sunt înzestraţi din fire cu mantale cu mai multe gulere, soioase şi rupte ferfeniţă la poale, ca a acestui unchiaş. Nu i-aţi văzut cizmele scâlciate în care intră apa, şi cravata care îi ţine loc de cămaşă? A dormit pe sub poduri.

— Ar putea să fie nobil şi să fi tras cordonul[3], strigă Desroches. Asta s-a mai văzut.

— Nu, reluă Boucard printre hohote de râs, eu susţin că a fost berar în 1789 şi colonel pe vremea republicii.

— Pun rămăşag cu fiecare din voi, pe câte un bilet de teatru, că a fost soldat, zise Godeschal.

— S-a făcut! răspunse Boucard.

— Domnule, domnule! strigă micul secretar, deschizând fereastra.

— Ce faci, Simonin, ce faci? întrebă Boucard.

— Îl chem ca să-l întreb dacă e colonel sau portar; el trebuie să ştie.

Toţi secretarii izbucniră în râs. Cât despre bătrân el şi urca scările.

— Ce-o să-i spunem? strigă Godeschal.

— Las pe mine! răspunse Boucard.

Bietul om intră cu teamă, plecând ochii în jos, poate ca să nu-şi trădeze foamea uitându-se cu prea mare lăcomie la mâncăruri.

— Domnule, îi zise Boucard, vreţi să fiţi aşa de bun şi să ne spuneţi cum vă numiţi, pentru ca patronul să ştie dacă…

— Chabert.

— O fi colonelul mort la Eylau[4]? întrebă Huret care, pentru că nu spusese niciun cuvânt până atunci, era dornic să adauge şi el o batjocură pe lângă toate celelalte.

— El însuşi, domnule, răspunse bietul om cu o antică simplitate. Şi se retrase.

— Tiiii!

— Ramolit!

— Pfiiiu!

— Of!

— Ah!

— Bum!

— Ah, caraghios bătrân!

— Tralala, lala!

— Dus pe copcă!

— Domnule Desroches, te duci la teatru fără să plăteşti, zise Huret celui de al patrulea secretar, dându-i o asemenea palmă peste umăr că ar fi putut ucide un rinocer.

Se porni un puhoi de strigăte, de râsete şi de exclamaţii, pe care, ca să-l poţi descrie, ar trebui să foloseşti toate onomatopeele graiului.

— La care teatru mergem?

— La Operă, strigă primul-secretar.

— Mai întâi, strigă Godeschal, nu s-a fixat un anume teatru. Dacă vreau, pot să vă duc la madame Saqui[5].

— La madame Saqui nu e un spectacol, spuse Desroches.

— Dar ce e un spectacol? reluă Godeschal. Să stabilim mai întâi faptele. Pe ce am pus rămăşag, domnilor?

— Pe un spectacol. Ce e un spectacol? Un lucru pe care îl vezi…

— Dar în felul acesta o să scapi ducându-ne să vedem cum curge apa pe sub Pont-Neuf, strigă Simonin, întrerupându-l.

— Pe care-l vezi pe bani, zise Godeschal în continuare.

— Apăi pe bani vezi o mulţime de lucruri care nu sunt un spectacol. Definiţia nu e exactă, vorbi Desroches.

— Ci ascultaţi-mă o dată!

— Baţi câmpii, dragule, zise Boucard.

— La Curtius e oare un spectacol? zise Godeschal.

— Nu, răspunse primul-secretar, e o sală în care sunt expuse chipuri de oameni, de animale.

— Mă prind pe o sută de franci contra unui gologan, reluă Godeschal, că şi sala lui Curtius alcătuieşte un ansamblu de lucrări căruia îl poate fi atribuit numele de spectacol. El presupune un lucru care poate fi văzut la diferite preţuri, după locul pe care vrei să-l ocupi…

— Hodoronc-tronc, zise Simonin.

— Ia vezi să nu te pocnesc! spuse Godeschal.

Secretarii ridicară din umeri.

— De altfel, nu e deloc sigur că maimuţoiul ăsta bătrân nu şi-a bătut joc de noi, zise el, punând capăt argumentării sale, înăbuşită de râsul celorlalţi secretari. Într-adevăr, colonelul Chabert e mort de-a binelea, soţia lui s-a recăsătorit cu contele Ferraud, consilier de stat. Doamna Ferraud este una dintre clientele biroului.

— Procesul se amână pe mâine, spuse Boucard. La lucru domnilor!

— Daţi-o naibii! nu ne ţinem de treabă. Isprăviţi cu cererea ceea, trebuie să fie înregistrată înainte de şedinţa secţiei a patra. Procesul se judecă astăzi. Haideţi, în galop.

— Dac-ar fi fost colonelul Chabert, nu i-ar fi tras un picior undeva, şolticului ăstuia de Simonin care făcea pe surdul? zise Huret, socotind că observaţia aceasta e mai convingătoare decât a lui Godeschal.

— Deoarece n-am hotărât nimic, continuă Boucard, hai să ne-nvoim să luăm o lojă de rangul al doilea la Comedia Franceză, să-l vedem pe Talma[6] în Nero. Simonin merge la parter.

Spunând aceasta, primul-secretar se aşeză la biroul său şi ceilalţi făcură la fel.

— Dată în iunie 1814 (în litere), zise Godeschal. Gata?

— Da, răspunseră cei doi copişti dimpreună cu cei care transcriau, şi penele începură să scârţâie pe hârtia timbrată, făcând în birou zgomotul a o sută de cărăbuşi închişi de nişte şcolari în cornete de hârtie.

— Şi nădăjduim că domnii care alcătuiesc tribunalul… zise cel care dicta. Staţi! trebuie să-mi recitesc fraza, nu mai înţeleg nici eu.

— Patruzeci şi şase… ar trebui să se întâmple mai des!… şi cu trei, patruzeci şi nouă, zise Boucard.

— Nădăjduim, – reluă Godeschal după ce recitise totul – că domnii care alcătuiesc tribunalul, nu vor fi mai puţin mărinimoşi de cum a fost augustul autor al decretului şi că vor da dreptate neînsemnatelor cereri ale administraţiei marii cancelarii a Legiunii de Onoare[7], fixând jurisprudenţa în sensul larg pe care îl stabilim noi aici…

— Domnule Godeschal, doriţi un pahar de apă? întrebă secretăraşul.

— Afurisitul ăsta de Simonin! zise Boucard. Hai, pregăteşte-ţi caii cu două rânduri de talpă şi şterge-o până la palatul invalizilor.

…pe care îl stabilim noi aici, reluă Godeschal. Adăugaţi: în interesul doamnei… (scrieţi cuvintele întregi) vicontesa de Grandlieu.

— Cum? strigă primul-secretar, vă apucaţi de făcut o jalbă într-un proces Grandlieu pentru Legiunea de Onoare – o afacere angajată în interesele biroului, revenindu-i cheltuielile şi cheltuielile în bloc!

— Ah, nătângi mai sunteţi! Puneţi-mi vă rog la o parte copiile şi ciorna, păstraţi-mi-le pentru procesul Navarin împotriva ospiciilor. E târziu, mai fac o scurtă petiţie cu „având în vedere” şi mă duc chiar eu la tribunal…

Scena aceasta dezvăluie una dintre miile de plăceri, care mai târziu te fac să spui în treacăt tineretului: erau vremuri frumoase!

 

Pe la ceasurile unu din noapte, pretinsul colonel Chabert, bătu la poarta domnului Derville, avocat pe lângă tribunalul de primă instanţă din departamentul Senei. Portarul îi răspunse că domnul Derville n-a venit acasă încă. Bătrânul însă spuse că are întâlnire cu dânsul şi urcă scările la acest faimos jurist care, cu toată tinereţea sa, trecea drept unul dintre capetele cele mai luminate de la Palatul de Justiţie. După ce a sunat, nu mică îi fu mirarea acestui bănuielnic solicitator când îl văzu pe primul-secretar că orânduia în sufrageria patronului său numeroasele dosare ale proceselor care veneau la rând a doua zi. Nu mai puţin mirat, secretarul îl salută pe colonel, rugându-l să ia loc; ceea ce clientul şi făcu.

— Pe legea mea domnule, am crezut că glumeaţi ieri, când mi-aţi dat o oră aşa de cu noapte, zise bătrânul cu veselia falsă a unui om ruinat, care se sileşte totuşi să zâmbească.

— Secretarii glumeau şi spuneau totodată şi adevărul, reluă primul-secretar văzându-şi de treabă. Domnul Derville a ales ceasul acesta ca să-şi cerceteze procesele, să-şi aleagă mijloacele, să pună totul în ordine şi să hotărască în privinţa apărării. Inteligenţa sa uimitoare e mai liberă în această clipă, singura în care poate avea liniştea şi tihna trebuitoare unei bune chibzuieli. De când e dumnealui avocat sunteţi al treilea căruia îi dă o consultaţie la acest ceas din noapte. După ce se întoarce, patronul discută fiecare afacere, citeşte totul, îşi petrece patru-cinci ore cu lucrul; pe urmă sună şi mă lămureşte asupra intenţiilor sale. Dimineaţa, de la zece ceasuri până la două, îşi ascultă clienţii, apoi tot restul zilei îl foloseşte pentru felurite întâlniri. Seara iese în lume ca să-şi întreţină relaţiile. Nu-i rămâne deci decât noaptea ca să-şi studieze cu atenţie procesele ce le are, să scotocească în arsenalul codului şi să-şi întocmească planul de bătaie. Nu vrea să piardă niciun proces, e îndrăgostit de meseria lui. El nu ia asupră-şi, aşa cum fac colegii lui, orice fel de afaceri. Iată cum e viaţa sa, care e deosebit de activă. Şi câştigă mulţi bani.

Ascultând aceste lămuriri, bătrânul rămase mut şi figura lui ciudată luă o expresie atât de lipsită de deşteptăciune, încât secretarul, după ce se uită lung la dânsul, nu-l mai băgă în seamă. Puţin după aceasta intră şi Derville în ţinută de bal; primul-secretar îi deschise uşa şi căută să isprăvească cu orânduirea dosarelor. Tânărul avocat rămase o clipă uluit zărind în penumbră pe ciudatul client care-l aştepta. Colonelul Chabert era tot aşa de nemişcat ca figurile de ceară din cabinetul lui Curtius, unde Godeschal voise să-şi ducă colegii. Nemişcarea aceasta n-ar fi avut poate nimic surprinzător dacă n-ar fi întregit priveliştea neobişnuită, pe care o înfăţişa personajul acesta din cap până în picioare. Bătrânul soldat era slab şi uscăţiv. Fruntea lui, dinadins ascunsă sub o perucă lucioasă, îi dădea un aer misterios; ochii păreau acoperiţi de-o albeaţă străvezie, ai fi zis un sidef murdar, ale cărui răsfrângeri albăstrii sclipeau la flacăra luminărilor. Obrazul său palid şi gălbejit, lung şi subţire, tăiş de cuţit, dacă e îngăduit să folosim această expresie comună, părea al unui mort. Grumazul îi era strâns înfăşurat într-o cravată proastă de mătase neagră. Clar-obscurul îi ascundea atât de bine trupul, începând de la dunga întunecată pe care o făcea această zdreanţă, încât un om cu imaginaţie ar fi putut să ia acest cap de bătrân drept un desen în profil după umbra unei figuri, datorit întâmplării, sau drept un portret fără ramă a lui Rembrandt. Marginile pălăriei care acopereau fruntea bătrânului aruncau o umbră neagră pe partea de sus a chipului său. Acest efect ciudat, deşi natural, scotea în relief, prin violenţa contrastului, zbârciturile albe, adânciturile îngheţate, expresia lâncedă şi searbădă a acestei fizionomii cadaverice. În sfârşit, înţepeneala trupului, lipsa de căldură din privire, se acordau cu o anumită expresie de nebunie tristă, cu semnele degradante caracteristice idioţiei, ca să facă din acest chip un nu ştiu ce jalnic, care nu poate fi redat în cuvinte. Dar un observator şi mai ales un avocat ar mai fi găsit în acest om ca lovit de trăsnet, semnele unei dureri adânci, urmele unei mizerii care îi schimonosise chipul, întocmai cum picăturile de ploaie căzute din cer pe o marmură frumoasă o strică în cele din urmă. Un medic, un scriitor, un magistrat ar fi presimţit o întreagă dramă, văzând această sublimă grozăvenie, care se putea făli doar cu atât că semăna cu acele schiţe pe care le desenează pictorii în joacă, pe marginea pietrelor litografice, stând de vorbă cu prietenii.

Văzându-l pe avocat, necunoscutul tresări, cu o mişcare convulsivă, ca aceea care îi scutură pe poeţi când un zgomot neaşteptat îi trezeşte dintr-o adâncă visare în toiul tăcerii şi al nopţii. Bătrânul îşi scoase grabnic pălăria şi se ridică în picioare ca să-l salute pe acest tânăr; pielea care îi căptuşea pălăria, fiind fără îndoială foarte unsuroasă, peruca îi rămase lipită înăuntru, fără ca el să-şi dea seama, şi îi ieşi la iveală creştetul gol, mutilat îngrozitor de o cicatrice transversală, care pornea dinapoia capului şi ajungea până la ochiul drept, alcătuind peste tot un fel de cusătură grosolană ieşită în relief. Dezlipirea neaşteptată a acestei peruci murdare, pe care bietul om o purta ca să-i ascundă rana nu stârni câtuşi de puţin râsul celor doi tineri jurişti, atâta era de cumplit la vedere craniul acesta crăpat. Primul gând pe care ţi-l trezea înfăţişarea acestei răni, iată-l: pe acolo s-a scurs inteligenţa.

— Dacă nu e colonelul Chabert, trebuie să fie un straşnic ostaş, se gândi Boucard.

— Domnule, îi zise Derville, cu cine am onoarea să stau de vorbă?

— Colonelul Chabert.

— Care?

— Cel care a murit la Eylau, răspunse bătrânul.

Auzind fraza aceasta ciudată, secretarul şi avocatul îşi aruncară o privire care însemna: e nebun!

— Domnule, reluă colonelul, aş dori să vă încredinţez numai dumneavoastră taina situaţiei mele.

Un lucru vrednic de luat în seamă este îndrăzneala naturală a avocaţilor. Fie obişnuinţa de a primi un mare număr de persoane, fie sentimentul adânc al sprijinului pe care li-l dă legea, fie încrederea în menirea lor, ei pătrund pretutindeni fără teamă; întocmai ca preoţii şi ca medicii. Derville făcu un semn lui Boucard, care dispăru.

— Domnule, spuse avocatul, ziua nu sunt prea zgârcit cu timpul meu; dar la miezul nopţii, clipele îmi sunt preţioase. Aşadar, fii scurt şi precis. Vino la chestie fără ocoluri. Îţi voi cere eu însumi lămuririle de care voi avea nevoie. Vorbeşte!

După ce-l pofti pe ciudatul său client să şadă, tânărul se aşeză şi el la masă, însă pe când asculta cele ce îi spunea răposatul colonel, îşi răsfoia dosarele.

— Domnule, începu răposatul, ştii poate că eu comandam un regiment de cavalerie la Eylau. Am avut o parte însemnată la reuşita faimoasei şarje a lui Murat, care a hotărât soarta bătăliei. Din nefericire pentru mine, moartea mea este un fapt istoric, consemnat în Victorii şi Cuceriri, unde este descrisă în amănunţime. Am rupt în două cele trei fronturi ruseşti care, realcătuindu-se îndată, ne siliră să le străbatem din nou în sens contrar. În clipa în care ne întorceam la împărat, după ce îi risipiserăm pe ruşi, am întâlnit cavaleria duşmană cu arme grele. Mă repezii la îndărătnicii aceştia. Doi ofiţeri ruşi, doi adevăraţi uriaşi, mă atacară În acelaşi timp. Unul dintr-înşii îmi dădu în cap o lovitură de sabie care despică totul, până şi boneta de mătase neagră pe care o aveam pe cap şi îmi crăpă adânc ţeasta. Căzui de pe cal. Murat îmi veni în ajutor, trecu peste trupul meu, el şi toţi ai lui, o mie cinci sute ide oameni, o nimica toată, nu-i aşa? Moartea mea fu adusă la cunoştinţa împăratului care, din prevedere (mă iubea niţeluş, ocrotitorul), vru să ştie dacă mai erau ceva sorţi de scăpare pentru omul căruia îi datora un atac atât de puternic. Trimise doi doctori ca să mă caute şi să mă aducă la ambulanţă, spunându-le poate cam prea cu nepăsare, fiindcă avea altceva de făcut: „Ia duceţi-vă şi vedeţi dacă nu cumva mai trăieşte bietul meu Chabert”! Afurisiţii aceia de studenţi în medicină, care mă văzură călcat în picioare de caii a două regimente, fără îndoială că nu şi-au mai dat osteneala să-mi pipăie pulsul şi au spus că eram mort de-a binelea. Actul morţii melc a fost pesemne întocmit după regulile stabilite de jurisprudenţa militară.

Când îşi auzi clientul că se exprimă cu o atât de desăvârşită limpezime şi povesteşte fapte aşa de posibile, deşi ciudate, avocatul îşi lăsă dosarele, îşi puse cotul stâng pe masă, îşi sprijini capul în pumn şi privi ţintă la colonel.

— Ştii domnule, îi spuse întrerupându-l, că sunt avocatul contesei Ferraud, văduva colonelului Chabert?

— Soţia mea? Da domnule. Aşa că după sute de încercări fără rezultat pe lângă oameni de legi, care toţi m-au luat de nebun, m-am hotărât să vin la dumneata. Îţi voi vorbi mai  târziu despre nenorocirile melc. Lasă-mă mai întâi să expun faptele, să-ţi lămuresc mai degrabă cum au trebuit să se petreacă, decât cum s-au petrecut. Oarecare împrejurări, care trebuie să fie cunoscute numai de Cel de Sus, mă silesc şi-ţi înfăţişez multe dintre ele ca pe nişte ipoteze. Aşadar, domnule, rănile pe care le-am primit mi-au dat pesemne un tetanos, care mi-a pricinuit o criză asemenea unei boli numită, pare-mi-se, catalepsie. Altfel, cum să-mi explic, că după obiceiul războiului, am fost despuiat de haine şi aruncat în groapa comună, de către cei însărcinaţi să îngroape morţii! Aici, îngăduie-mi să aduc un amănunt pe care m-am putut să-l cunosc decât după întâmplarea pe care trebuie să o numesc moartea mea. Am întâlnit în 1814 la Stuttgart un fost sergent din regimentul meu. Dragul de el, singurul care a voit să mă recunoască şi despre care îţi voi vorbi îndată, îmi lămuri fenomenul conservării mele, spunându-mi că şi calul meu primise un glonţ în coastă, în clipa în care am fost rănit eu însumi. Cal şi călăreţ s-au prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Căzând fie la dreapta fie la stânga, am fost desigur acoperit de trupul calului meu, care a împiedicat să fiu călcat în picioarele cailor sau lovit de vreun glonţ. Când îmi venii în fire, domnule, eram într-o poziţie şi într-o atmosferă de care nu ţi-aş putea da vreo idee nici dacă ţi-aş povesti până mâine. Am vrut să mă mişc, dar nu găseam loc. Deschizând ochii, nu văzui nimic. Lipsa de aer era lucrul cel mai primejdios şi care mă lumină cum nu se poate mai bine asupra stării mele. Înţelesei că acolo unde mă aflam, aerul nu se primenea deloc şi că urma să mor. Gândul acesta făcu să-mi înceteze senzaţia de durere cumplită care mă trezise. Urechile îmi ţiuiau îngrozitor. Auzii, sau mi se păru că aud, nu vreau să dau ca sigur nimic, gemete care ieşeau din acea lume de cadavre în mijlocul căreia zăceam. Deşi amintirea acelor clipe mi-e destul de întunecată, deşi aducerile aminte îmi sunt foarte nedesluşite, cu toate impresiile de suferinţă cu mult mai puternice pe care trebuie să le fi îndurat şi care mi-au încurcat gândurile, câteodată noaptea mi se mai pare că aud suspinele acelea înăbuşite! Dar a fost ceva şi mai cumplit decât strigătele, o tăcere pe care n-am regăsit-o nicăieri niciodată, adevărata tăcere a mormântului. În sfârşit, ridicând mâinile, pipăii morţii, găsii un gol între capul meu şi acel gunoi omenesc de deasupra mea. Putui deci să măsor spaţiul, pe care mi-l lăsase o întâmplare a cărei pricină mi-era necunoscută. Se pare că, mulţumită nepăsării sau grabei cu care ne aruncase claie peste grămadă, doi morţi se încrucişaseră pe deasupra mea, astfel încât descriau un unghi asemănător cu acel format de două cărţi de joc sprijinite una de alta de către un copil care pune temeliile unul castel. Scotocind cu grabă, căci nu era timp de pierdut, am dat din fericire peste un braţ desprins de trupul său, braţul unui Hercule! Un ciolan zdravăn, căruia îi datorez scăparea mea. Fără acest ajutor nesperat aş fi murit. Dar cu o înverşunare lesne de închipuit, am început să dau la o parte cadavrele care mă despărţeau de stratul de pământ aruncat peste noi, zic noi, ca şi cum ar mai fi fost şi oameni vii acolo. M-am străduit din răsputeri, domnule şi iată-mă aici. Dar nici astăzi nu-mi dau seama cum de am izbutit să răzbesc prin pătura de carne care punea o stavilă între mine şi viaţă. Îmi vei spune că aveam trei braţe. Pârghia aceasta de care mă slujeam cu dibăcie, îmi procura puţin din aerul care se găsea între cadavrele pe care le urneam din loc şi îmi economiseam răsuflările. În sfârşit zării lumina zilei, dar prin zăpadă, domnule! În clipa aceea, îmi dădui seama, că ţeasta mi-era despicată. Din fericire, sângele meu, acela al camarazilor mei sau poate pielea cu vânătăi a calului meu – ştiu şi eu? – îmi făcuse, închegându-se, un plasture natural. Cu toată coaja aceasta am leşinat în clipa în care ţeasta mea a venit în atingere cu zăpada. Între timp, puţina căldură care îmi mai rămăsese, topind zăpada din jurul meu, mă găsii, când mi-am venit în fire, în mijlocul unei mici deschizături, prin care am strigat cât am putut. Dar tocmai atunci răsărea soarele şi nu prea trăgeam nădejde să fiu auzit. Să fi ieşit oare lumea la câmp? Mă ridicai, opintindu-mă pe picioarele mele sprijinite în morţii aceia cu spete zdravene. Vă daţi seama că nu era momentul potrivit să spun: respect curajului fără noroc. Pe scurt, domnule, după ce am avut durerea, dacă vorba asta poate să redea furia mea, să văd mereu, da, mereu, pe afurisiţii de nemţi fugind când auzeau un glas acolo unde nu zăreau pe nimeni, am fost în cele din urmă tras afară de o femeie destul de îndrăzneaţă sau destul de curioasă ca să se poată apropia de capul meu care părea crescut din pământ ca o ciupercă. Femeia aceasta s-a dus să-şi caute bărbatul şi amândoi m-au dus pe braţe în căscioara lor săracă. Se pare că am avut un nou atac de catalepsie, daţi-mi voie să mă exprim astfel, ca să vă zugrăvesc o stare de care n-am nici cea mai mică idee, dar pe care am socotit-o, după spusele gazdelor mele, că ar fi o urmare a acestei boli. Şase luni am fost între viaţă şi moarte, fără să pot vorbi, sau vorbind fără şir. În sfârşit, gazdele mele au făcut să fiu primit în spitalul din Heilsberg. Înţelegi, domnule, că am ieşit din pântecele gropii tot aşa de gol ca din al maicii mele; astfel că, după şase luni, când într-o bună dimineaţă îmi adusei aminte că am fost colonelul Chabert şi venindu-mi în minţi, vrui să capăt de la îngrijitoare mai mult respect decât îi arăta unui biet om ca mine, toţi tovarăşii mei de cameră începură să râdă. Din fericire pentru mine, chirurgul îşi luase din amor-propriu, pe a lui răspundere, sarcina vindecării mele şi, bineînţeles, se interesa de bolnavul său. Când îi vorbii cu şir de traiul meu de înainte, acest om de treabă, căruia îi zice Sparchmann, a consemnat, după cum o cereau legile ţării, felul în care ieşisem, ca prin minune, din groapa morţilor, ora şi ziua când am fost găsit de binefăcătoarea mea şi de bărbatul ei; starea, poziţia exactă a rănilor mele şi adăugând la aceste felurite procese verbale o descriere a persoanei mele. Ei bine, domnule, nu am nici aceste documente importante, nici declaraţia pe care am făcut-o la un notar din Heilsberg, în vederea stabilirii identităţii mele. Din ziua în care am fost izgonit din acest oraş, de evenimentele războiului, am rătăcit neîncetat ca un vagabond cerşindu-mi pâinea, luat drept nebun când povesteam întâmplarea mea şi fără să pot găsi sau câştiga bani ca să-mi procur actele care puteau să dovedească spusele mele şi să mă redea vieţii sociale. Adesea, durerile mă ţintuiau câte şase luni la rând prin orăşele unde se dădea ajutor din plin francezului bolnav, dar unde i se râdea în nas acestui om, de îndată ce pretindea că e colonelul Chabert. Multă vreme, râsetele acestea, îndoielile acestea mă aduceau într-o stare de furie care îmi strică şi chiar mă făcu să fiu închis la Stuttgard ca nebun. La drept vorbind, puteţi judeca după cele ce v-am povestit că aveau tot dreptul să închidă un astfel de om. După doi ani de închisoare, pe care am trebuit să-i îndur, după ce am auzit de o mie de ori pe paznici spunând: „Iată un biet om care crede că e colonelul Chabert!” unor oameni care le răspundeau: „Bietul om”, m-am convins de imposibilitatea celora ce mi se întâmplaseră, am devenit trist, resemnat, liniştit şi am renunţat să mă mai numesc colonelul Chabert, numai ca să pot ie şi din închisoare şi să văd iar Franţa. Ah, domnule, să revăd Parisul; era o nebunie pe care n-o…