Infruntarea de William Golding
Înfruntarea
*
1
Mi-am marcat ziua de naştere oferindu-mi singur un cadou, întrucât nimeni altcineva nu părea dispus s-o facă! L-am cumpărat, fireşte, de la domnul Jones, intendentul. Tocmai când ieşeam, uşurat întru câtva, din duhoarea ce pusese stăpânire pe fundul corăbiei, m-am întâlnit cu Charles Summers, prietenul meu şi secundul ambarcaţiunii. Acesta a râs când a dat cu ochii de registru.
— Cei de pe corabie si-au dat seama c-ai terminat, Edmund. Cu alte cuvinte, că ai umplut registrul primit în dar de la distinsul tău naş.
— Cum aşa?
— A, nu te arăta mirat! Nu poţi să ascunzi nimic pe o corabie. Dar ia spune, mai ai si alte veşti pentru el?
— Asta nu-i o continuare, ci o nouă încercare. După ce-o să umplu registrul ăsta cu relatarea călătoriei noastre, am de gând să-l păstrez numai şi numai pentru mine.
— Nu prea cred că ai cine ştie ce de consemnat.
— Dimpotrivă, domnul meu, dimpotrivă!
— Noi motive de automulţumire?
— Cum să reacţionez la asta?
— Păi… umblă cu nasul pe sus, ca de obicei. Dragă Edrnund, dac-ai şti cât de enervant e aerul de superioritate pe care ţi-l iei. Unde mai pui că faci şi pe scriitorul!
N-am prea luat în seamă acest amestec de familiaritate şi iritare amuzată. Credeam într-adevăr că mă vindecasem de comportamentul oarecum arogant şi de acea conştiinţă a propriei valori pe care o afişasem cu prea mare imprudenţă în primele zile ale călătoriei. Tocmai lucrurile astea îmi aduseseră, printre marinarii de rând, porecla „lordul Talbot”, deşi în mod normal singurele apelative la care am dreptul sunt „domnule” şi „stimabile”.
— Mă amuz. Îmi ocup timpul. Ce altceva poate face un biet matelot amator într-o călătorie dinspre nordul îndepărtat spre antipozi?
— Asta parcă e format in-folio, nu? O să ai nevoie de-o groază de aventuri ca să umpli registrul. Primul pentru naşul…
— Colley, Wheeler, domnul căpitan Anderson…
— Şi alţii. Iţi doresc din suflet să ai probleme mult mai mari până termini volumul doi!
— Precis o să am, fiindcă nu-mi vine nimic în minte. Apropo, azi e ziua mea!
A dat din cap cu gravitate, dar n-a spus nimic şi si-a continuat drumul spre partea din faţă a navei. Am scos un oftat. Cred că a fost pentru prima dată că nimeni, în afară de mine, nu si-a adus aminte că era ziua mea! Altfel ar fi stat lucrurile acasă, unde aş fi avut parte de urări de bine şi de cadouri. Aici însă, pe corabia asta care de-abia se mişcă, atenţiile modeste şi obiceiurile frumoase de genul ăsta sunt azvârlite peste bord.
Am intrat la mine în „cuşcă” sau cabină acea mică „oază de răgaz” unde trebuie să dorm şi să-mi duc zilele până o să ajungem la antipozi. M-am aşezat pe scaunul din pânză din faţa „tăbliei de scris”, singurul înlocuitor disponibil al biroului, şi am deschis registrul, forţându-i cotorul, întinderea lui era imensă. Dacă îmi aplecam capul într-o parte şi iscodeam cu privirea suprafaţa albă cum de altfel eram silit să procedez, dat fiind că la mine în cabină lumina se cernea cu mare zgârcenie dădea impresia că se desfăşoară în toate direcţiile, până când ajungea să se confunde cu întregul meu univers. Prin urmare, am continuat să privesc, aşteptând eventuala apariţie a unor lucruri demne de imortalizat dar nimic! Abia după o pauză prelungită am descoperit stratagema de a-mi pune pe hârtie propria neputinţă, cu siguranţă trecătoare. Cu toate acestea, din câte-mi amintesc, nefericitul pastor Colley, o mână de om, se folosise fără să-şi dea seama de instrumentul solid al limbii engleze, într-o scrisoare către sora lui, cu o dexteritate prin care reuşise, ca prin minune, să evoce imaginea vie a corăbiei şi a oamenilor de la bord, printre care mă număr şi eu. Din cuvinte întrupase întreaga noastră lume, care se hâţâna anevoie, înrobită capriciilor vremii.
Da, vremea, Edmund, vremea, prostovan ce eşti! De ce nu-ncepi cu asta? Bine măcar că am scăpat de acalmia tropicală. Am avut parte de ea prea mult şi ne-am săturat până peste cap. Am lăsat în sfârşit în urmă vremea frumoasă a regiunilor ecuatoriale, iar acum mergem drept spre sud, cu vântul în babord, aşa încât avem din nou o oarecare nesiguranţă pe punte, precum şi o înclinare constantă spre dreapta, cu care m-am obişnuit atât de bine, încât şi eu, şi corpul meu o acceptăm ca pe un lucru absolut firesc. Vremea de-acum ne ajută să vedem cât se poate de limpede orizontul, într-un albastru dens, ce pare împrumutat din versurile lordului Byron şi-n infinit continuă să se-ntindă ca să vedeţi ce mare e forţa versului! Trebuie să încerc şi eu cândva. Vântul suficient de puternic şi care parcă începe deja să crească în intensitate (deşi, din câte-mi amintesc, nu a fost pomenit de înălţimea sa) face să ni se aplece corabia, sau cel puţin aşa ar trebui, dar pare să aibă un efect mai mic decât cel la care ne aşteptam. Cam atât despre vreme. Colley ar fi reuşit să vorbească mult şi bine despre ea. Însă din câte-mi dau seama, singura ei urmare a fost uşoara răcorire a aerului şi o mică înclinare a suprafeţei cernelii din călimară. Edmund, te conjur! Fii scriitor!
Dar cum?
Există o diferenţă inevitabilă între acest jurnal, scris pentru… pentru… nu ştiu pentru cine, şi primul destinat ochilor unui naş care e mai puţin indulgent decât mi-a plăcut să cred. În volumul acela soarta mi-a fost alături. Printr-o remarcabilă serie de întâmplări oportune, Colley
„s-a hotărât să moară”, Wheeler, „servitorul” meu, s-a înecat, iar rezultatul a fost că am umplut registrul! Nu pot să-l mai consult, fiindcă a fost depus în sertarul de jos, îmbrăcat în hârtie de împachetat, cusut în pânză pentru vele, sigilat şi pus la păstrare. Insă ţin minte că spre final am scris că totul devenise un fel de aventură marină. Un jurnal care se transformase întâmplător în poveste. Acum însă nu am nimic de povestit.
Ieri am văzut o balenă. Mai bine zis, am văzut jetul care se ridica din locul unde respira creatura, care însă a rămas ascunsă privirilor. Locotenentul Deverel, vechiul prieten de care, sincer să fiu, abia aştept să mă despart, a remarcat că semăna izbitor cu suflul unui obuz explodat. Auzindu-1, Zenobia Brocklebank a scos un ţipăt şi l-a implorat să nu mai aducă vorba de lucruri atât de înfricoşătoare, o expresie a slăbiciunii omeneşti în cel mai adevărat sens al cuvântului sau poate doar simularea ei care i-a dat prilejul lui Deverel să se apropie, să-i ia mâna moale şi să murmure câteva cuvinte liniştitoare, dincolo de care se desluşea un vag fior erotic. Ţin minte că domnişoara Granham, fosta noastră guvernantă, l-a fulgerat, sau în orice caz l-a săgetat, cu privirea şi s-a îndreptat spre locul unde logodnicul ei, domnul Prettiman, elogia avantajele sociale ale revoluţiei la urechea artistului nostru marin, beţivul domn Brocklebank. Şi toate acestea se petreceau la pupa, sub ochii locotenentului Cumbershum, care era de cart împreună cu tânărul domn Taylor. Altceva? Fleacuri şi nimic mai mult!
Tot ieri, pe puntea dintre trinchet şi arborele mare, oamenii au întins o parâmă groasă, care apoi a fost răsucită, înfăşurată şi destinată unei misterioase operaţiuni marinăreşti. A fost singurul lucru demn de consemnat, dar priveliştea s-a dovedit al naibii de plicticoasă.
Ce dracu’! Am nevoie de un erou cu care să văd ce se întâmplă în volumul doi. Aş putea oare să mă opresc la mohorâtul căpitan Anderson? Nu cred. În ciuda uniformei, întreaga lui fiinţă degajă un aer total lipsit de eroism.
Charles Summers, prietenul meu şi secundul corăbiei? Pentru noi, este Omul Cumsecade prin excelenţă şi deci nu poate deveni tragic decât dacă o să decadă din această condiţie modestă, lucru pe care nu-l aştept şi nici nu-l doresc. Ceilalţi? Domnul Smiles, distantul comandor al velierului, domnul Askew, tunarul, domnul Gibbs, dulgherul? De ce nu micul nostru negustor şi intendent, domnul Jones? Sau Oldmeadow, ofiţerul de infanterie cu oamenii lui aliniaţi şi îmbrăcaţi în verde? îmi storc creierii, îi chem în ajutor pe Smollett şi Fielding, le cer sfatul şi descopăr că n-au ce să-mi spună.
Poate că ar trebui să povestesc despre un tânăr foarte inteligent şi mai sensibil decât îşi închipuia, care face o călătorie la antipozi, unde urmează să-i vină în ajutor guvernatorului noii colonii cu indiscutabilele lui calităţi pentru… Pentru fel de fel de lucruri. Ei bine, el… el… el, ce? Printre emigranţii de la teugă se află şi o femeie. N-ar putea să fie ea eroina noastră, o prinţesă deghizată? Şi n-ar putea el, eroul nostru, s-o salveze? Dar de la ce? Se mai găseşte la bord şi domnişoara Brocklebank, despre care nu vreau să scriu, precum şi doamna Brocklebank, pe care nici n-o prea cunosc şi care e mult prea tânără şi drăguţă ca să fie soţia pântecosului.
Se caută insistent! Un erou pentru noul meu jurnal, o nouă eroină, un nou răufăcător si câteva elemente comice care să-mi alunge plictisul abisal.
Până la urmă, o să fiu nevoit să mă mulţumesc cu Charles Summers. Cel puţin el şi cu mine stăm de vorbă şi încă destul de des. Dat fiind că funcţia de secund îl face răspunzător de întreaga corabie, e scutit de cart. Am impresia că străbate corabia în lung şi-n lat optsprezece ore din douăzeci şi patru, aşa că ştie foarte bine ce le poate pielea celor din echipaj, ca să nu mai vorbim de emigranţi şi de pasagerii mai de Doamne-ajută, cărora le cunoaşte numele până la unul. Cred că ştie la fel de bine, centimetru cu centimetru, materialele din care e construită ambarcaţiunea. Din cât mi-am dat seama, are doar o oră de pauză înainte de prânz, cam între unsprezece şi douăsprezece, când măsoară puntea cu pasul, ca şi cum ar fi la plimbarea de dimineaţă. Unii pasageri procedează identic, iar eu sunt fericit, ba chiar mândru nevoie mare, fiindcă de obicei Charles mă alege pe mine ca să ne plimbăm împreună. Iar treaba asta a devenit deprindere. Ne preumblăm amândoi de la un capăt la altul al punţii, când încolo, când încoace, pe partea dinspre babord a corăbiei, în timp ce domnul Prettiman şi logodnica lui, domnişoara Granham, fac acelaşi lucru în partea dinspre tribord. De comun acord, am hotărât să nu ne plimbăm în cvartet, ci pe perechi, în felul ăsta, chiar când ei se întorc de la capătul dinspre teuga, noi facem stânga-mprejur la capătul celălalt. Când ne apropiem de punctul central, circumferinţa catargului mare ascunde cele două perechi una de alta, aşa încât nu e nevoie să ne ridicăm mereu pălăriile sau să înclinăm zâmbitori capul ori de câte ori ne întâlnim! Nu-i aşa că e un lucru pe cât de banal, pe atât de absurd? Simpla interpunere a unor masive coloane de lemn ne scuteşte să recurgem la toate politeţurile marinarilor de apă dulce! I-am spus asta lui Charles cu o zi înainte şi a pufnit în râs.
— Nu m-am gândit la aşa ceva, dar bănuiesc că ai dreptate. Asta zic şi eu fineţe a observaţiei!
— E doar o cumpănită cercetare a firii omeneşti, deosebit de necesară unuia care are de gând să ajungă politician.
— Ţi-ai trasat deja cariera?
— Cum să nu. Şi încă mult mai precis decât majoritatea celor de vârsta mea.
— Îmi stârneşti curiozitatea.
— Păi, o să petrec câţiva ani, foarte putini, ocupându-mă de administrarea coloniei.
— Dar-ar bunul Dumnezeu s-o văd şi pe asta!
— Ascultă ce-ţi spun, domnule Summers, sunt convins că-n secolul ăsta naţiunile civilizate or să preia din ce în ce mai mult administrarea regiunilor înapoiate ale lumii.
— Şi pe urmă?
— Parlamentul. Naşul meu are sub control un târgusor. Acesta poate trimite doi membri în Camera Comunelor, şi singurii alegători sunt un cioban beţiv şi un argat care-şi petrece săptămânile de după alegeri chefuind întruna.
— Şi tu ai de gând să profiţi de desfrâul lor?
— Mă rog, există şi probleme. Moşiile astea amărâte sunt serios grevate de datorii şi, ţinând cont că locurile din Cameră pot fi ocupate doar de oamenii cu stare, o să trebuiască să mai ciupesc si eu ceva pe ici, pe colo.
Charles a râs în gura mare, după care s-a oprit brusc.
— N-ar trebui să mi se pară distractiv lucrul ăsta, Edmund, dar uite că mi se pare. Să ciupeşti pe ici, pe colo! Şi pe urmă?
— Păi, guvernul! Cabinetul!
— Ce ambiţie!
— Îţi displace latura asta a caracterului meu? Charles a tăcut câteva clipe, iar apoi a vorbit apăsat.
— N-am niciun drept. Şi eu sunt cam la fel.
— Tu? O, nu!
— În orice caz, te consider un tip foarte interesant. Sper clin suflet să prosperi în carieră, spre propria-ţi mulţumire şi-n folosul prietenilor. Dar nu cumva tara a început să se sature de târguşoare? Oare nu-i împotriva raţiunii şi a echităţii ca o mână de englezi să aleagă un organism al statului care o să ne conducă pe toţi?
— Dacă tot ai adus vorba, Charles, cred că pot să te lămuresc! Neajunsul ăsta aparent este de fapt adevăratul geniu al sistemului nostru…
— O, nu! Nu se poate!
— Dar bine, dragul meu, democraţia nu este şi nu poate fi nicicând echivalentă cu votul universal. Cum adică, domnule, să-nţeleg că trebuie să-i lăsăm să voteze pe copii şi pe săraci? Pe nebuni? Pe puşcăriaşii de drept comun? Pe femei?
— Ar fi bine să nu-i dai domnişoarei Granham ocazia să te-audă!
— Adevărat, pentru nimic în lume n-aş denigra-o pe această respectabilă domnişoară. Sunt dispus să fac o excepţie. S-o vorbesc de rău? N-aş îndrăzni!
— Nici eu!
Am râs amândoi. Apoi mi-am reluat explicaţia.
— În perioada de aur a Greciei, doar o mică parte a populaţiei avea dreptul să voteze.
Barbarii îşi pot alege căpeteniile aclamând şi izbind cu săbiile în scuturi. Insă cu cât o ţară e mai civilizată, cu atât mai mic e numărul celor capabili să înţeleagă structura complexă a societăţii din care fac parte! O comunitate civilizată o să găsească întotdeauna metode de limitare sănătoasă a electoratului la un corp de alegători de familie bună, cu educaţie aleasă, rafinaţi, pricepuţi şi care moştenesc calităţile astea din tată-n fiu, provenind dintr-un strat al societăţii care s-a născut ca să conducă şi care are de gând s-o facă, acum şi-n vecii vecilor!
Insă Charles începuse să gesticuleze cu amândouă mâinile, încercând să mă tempereze. Cred că ridicasem vocea prea mult, aşa că m-a întrerupt.
— Edmund! Uşurel! Nu mă confunda cu Parlamentul! Ăsta-i discurs în toată regula, înainte de-a dispărea în spatele arborelui mare, domnul Prettiman s-a făcut roşu la faţă!
Am coborât vocea.
— O să-mi domolesc tonul, dar nu şi cuvintele. El e robul speculaţiilor, dacă nu mai rău! Greşeala obişnuită a firilor speculative e presupunerea că o schemă perfectă de guvernare poate fi aplicată pe chipul imperfect şi necăjit al omenirii. Nu-i deloc aşa, domnule Summers. Există împrejurări în care doar imperfecţiunile unui sistem contradictoriu şi incomod ca al nostru pot să fie de folos. Cinste veşnică târguşoarelor! Bineînţeles, cu condiţia să încapă pe mâini bune.
— Mi se pare mie, sau ai adus în discuţie câteva elemente ale unui proiect pentru primul discurs la Cameră?
Am simţit o căldură bruscă învăluindu-mi obrajii.
— Cum de-ai ghicit?
Charles s-a întors preţ de o clipă şi l-a mustrat pe un marinar care-şi făcea de lucru fără tragere de inimă cu nişte calafat, smoală şi o cavilă de matisit.
— Dar cum rămâne cu viaţa ta personală, Edmund? Adică toată partea care nu e pusă direct în slujba ţării tale?
— Păi, probabil c-o să trăiesc ca un om obişnuit. O să-mi fixez o zi dar-ar Domnul să fie cât mai îndepărtată în care să fac ceva cu moşiile, dacă nu cumva o să-mi conving unul dintre fraţii mai mici să se ocupe în locul meu. Trebuie să recunosc că, în aspiraţiile mai îndrăzneţe, mi-am văzut moşiile eliberate de greaua povară a datoriilor aici chiar am râs de ideea în sine printr-un dar din partea unei ţări recunoscătoare! Numai c-o să mă crezi un visător!
A râs şi Charles.
— Ceea ce nici măcar nu-i rău, cu condiţia să fie vise ale viitorului, nu ale trecutului.
— Cu toate astea, când o să se pună problema căsătoriei, n-o să mai fiu visător, ci practic, într-un moment favorabil al carierei, o să mă-nsor cu…
— A, chiar mă-ntrebam. Am voie să ştiu dacă tânăra domniţă a fost deja aleasă?
— Cum adică? Crezi că sunt vreun Romeo plecat în căutarea Julietei? Dă-mi răgaz zece ani, iar pe urmă o fată cu vreo zece-doisprezece ani mai tânăra ca mine, de familie bună, bogată, frumoasă…
— Si care acum e-n scutece.
— Întocmai.
— Îţi doresc să ai parte doar de bucurii. M-a apucat râsul.
— O să dansezi la nunta mea!
A urmat o pauză. Charles a încetat să zâmbească.
—Eu nu dansez.
A înclinat scurt din cap şi a plecat, făcându-se nevăzut undeva la teugă. M-am întors ca să-i salut pe domnul Prettiman şi pe logodnica lui, dar i-am văzut dispărând într-o deschizătură de pe puntea dunetei. M-am înapoiat în cabină şi m-am aşezat în faţa tăbliei de scris, gândindu-mă că o asemenea conversaţie putea fi consemnată în jurnal, în plus, mi-am dat seama ce prieten agreabil devenise Charles Summers.
Toate astea au avut loc ieri. Şi-atunci, cum rămâne cu dimineaţa de azi? Nu s-a întâmplat nimic. Am înghiţit o mâncare fără gust, am refuzat să beau fiindcă în ultima vreme cam exagerasem cu paharul, am vorbit, sau mai bine zis i-am răspuns monosilabic lui Oldmeadow, care nu mai ştia ce să le dea de lucru oamenilor lui, i-am tăiat macaroana Zenobiei Brocklebank, dat fiind că îşi făcuse un obicei din a sta la taclale cu marinarii de rând şi m-am trezit iarăşi în faţa acestei suprafeţe albe şi întinse, fără să-mi fi venit nimic în minte. Totuşi, dacă mă gândesc bine, pot să consemnez un fapt relativ anost. Tocmai m-am întâlnit din nou cu Charles Summers pe punte. A spus că vântul sporise în intensitate, la care eu am răspuns că nu observasem nicio creştere a vitezei noastre de deplasare. A dat din cap.
— Ştiu, a zis apoi pe un ton grav. Aşa ar trebui, dar s-au prins o mulţime de ierburi de cocă. Acalmia tropicală ne-a cam ţinut în loc mai mult decât era nevoie.
M-am apropiat de margine şi m-am uitat peste copastie. Vegetaţia agăţată de navă se vedea cu ochiul liber şi semăna cu nişte plete verzi. Când corabia a intrat în ruliu, în apă s-a zărit o zonă mai întunecoasă, care te ducea cu gândul la o vegetaţie la fel de lungă, dar de altă culoare. A urmat tangajul, iar buclele verzi au ieşit din nou la suprafaţă în dezordine, fiind apoi duse de ape într-o singură direcţie din cauza uşoarei noastre deplasări înainte.
— Nu puteţi scăpa de ele?
— Dacă am fi ancorat, am fi folosit nişte parâme. Am fi rămas într-un golfuleţ de maree, am fi carenat corabia şi am fi curăţat-o.
— Toate navele se-ncurcă în ierburi în apele astea?
Mai putin cele moderne, construite în secolul al nouăsprezecelea. Astea au fundul căptuşit cu plăci de aramă, de care vegetaţia marină se prinde mai greu.
— Ne plictisim de mama focului.
— Eşti chiar atât de grăbit să ajungi la antipozi?
— Parcă simt cum trece fiecare clipă.
A zâmbit şi s-a întors. Mi-am amintit de noua mea ocupaţie şi m-am înapoiat în cabină. Un lucru trebuie, totuşi, spus despre scrierea unui jurnal pe care s-ar putea să nu-1 mai citească nimeni în afară de mine. Ceea ce o să hotărăsc de capul meu! Iar dac-o să am chef, o să fiu de-a dreptul iresponsabil! N-are rost să mai caut vorbe de duh prin care să-mi amuz naşul, sau să am grijă să mă descriu, cum s-ar zice, din unghiul cel mai favorabil, ca mireasa care pozează pentru portretul de dinaintea nunţii. Poate că pe alocuri am fost prea cinstit în jurnalul ţinut pentru naşul meu şi m-am gândit câteodată că, în loc să se fi lăsat convins că am o fire nobilă, se prea poate să-mi fi perceput cuvintele stricto sensu şi să fi ajuns la concluzia că mă arătasem nedemn de protecţia lui! Afurisit să fiu dacă mai văd vreo cale de ieşire, dat fiind că nu pot distruge ce-am scris fără să distrug şi cadoul pe care mi l-a făcut naşul, cu tot cu legătura asta inutil de frumoasă. Am fost un prost. Ba nu! Am calculat greşit.
Cumbershum şi Deverel l-au îndemnat pe Summers să-i arate căpitanului Anderson cât de indicat ar fi să ne modificăm cursul spre fluviul La Plata, unde am putea abate corabia în carenă, ca să scăpăm de ierburi. Cel care m-a informat a fost tânărul domn Taylor, micimanul entuziast care se mai lipeşte din când în când de mine. Cu toate acestea, Summers nu e de acord. Ştie că Anderson vrea să termine călătoria fără să mai facă escală în vreun port. Trebuie să recunosc că, dincolo de faptul că e un om cumsecade şi mai mult ca sigur un marinar iscusit, lui Summers nu-i place câtuşi de putin să aibă alte păreri decât căpitanul. Domnul Taylor susţine că i-a refuzat pe cei doi, indicându-le un lucru care s-a adeverit chiar azi-dimineaţă, şi anume că vântul s-a înteţit, iar viteza noastră de; deplasare a crescut. Vântul continuă să bată dinspre babord, orizontul şi-a mai pierdut din claritatea de până acum, iar din când în când suntem împroşcaţi de o ceaţă fină de stropi. Lucrul ăsta are darul să-i bine dispună pe toţi marinarii şi pasagerii de pe corabie. Doamnele strălucesc efectiv de sănătate şi
*
2
Trebuie să vă rog să vă închipuiţi că s-au scurs trei zile de la cuvântul care reprezintă atât de enigmaticul sfârşit al SECŢIUNII ÎNTÂI până la cele pe care le scriu astăzi. Am fost întrerupt. Sfinte Sisoe, îmi pocneşte capul de durere chiar şi la cea mai mică mişcare! Ce mai, m-am lovit al naibii de rău şi cu totul neaşteptat. Izbutesc să scriu la mine în cabină, fiindcă Phillips mi-a dat o scândură pe care să mi-o fixez pe genunchi şi mi-a proptit spatele cu încă una sau două perne de granit. Din fericire, deşi cred că s-ar cuveni să spun mai degrabă „din păcate”, corabia se mişcă încet, după gustul meu, cu toate că vântul o împinge înapoi către acalmia tropicală, lua-o-ar naiba s-o ia acum şi pururi şi-n vecii vecilor! în ritmul ăsta, o să ajungem la antipozi când acolo o să fie iarnă, perspectivă care nu-mi surâde nici mie şi cu atât mai puţin marinarilor, care au auzit o sumedenie de grozăvii despre Mările Sudului în acest anotimp! Summers a venit în vizită de îndată ce am fost în stare să înjur şi mi-a spus, cu un zâmbet îndurerat, că domnul căpitan Anderson respinsese sugestia de a face un popas în estuarul fluviului La Plata, dar că, între timp, admisese posibilitatea unei escale la Capul Bunei Speranţe, dacă o să putem ajunge acolo.
— Înseamnă că ne paşte vreun pericol? N-a răspuns preţ de câteva clipe.
— Mda. Ca de obicei. Te rog din suflet să nu…
— „… răspândeşti deznădejdea în rândul pasagerilor”. De data asta a râs.
— Ei, hai, ti-ai mai revenit.
— Ce bine-ar fi să pot face o legătură între limbii şi ceea ce am în cap. Ştii ceva, Charles?
Când deschid gura, parcă nici nu mai sunt eu cel care vorbeşte.
— E efectul şocului. O să te simţi mai bine imediat. Numai că te rog să nu mai comiţi niciun gest eroic şi altruist.
— Îţi baţi joc de mine.
— In orice caz, nu-ti mai rezistă capul pentru alte cucuie, ca să nu mai vorbim de şira spinării.
— E foarte adevărat că m-apucă durerea de cap din nimic o am „pe ţeava”, dacă preferi şi nu trebuie decât să mişc puţin gâtul ca să… Ah, lua-te-ar toţi dracii!
Charles a plecat, iar eu m-am apucat să consemnez aventura. Stăteam în faţa tăbliei de scris si mă jucam cu pana, când unghiul podelei pe care se afla scaunul a început să se schimbe. Dat fiind că de vreo câteva zile ne plictisiserăm făcând tot felul de zigzaguri, bordee, volte sau cum s-or mai fi numind, la început n-am dat deloc atenţie fenomenului. Apoi însă spatele (care a devenit un marinar în toată regula, cu drepturi depline) a simţit că mişcarea era mai rapidă decât de obicei, în plus, nu se auzea niciunul dintre zgomotele clasice ale unei asemenea manevre, adică siflee, rugăminţi adresate celor care făceau de cart, forfota agitată a picioarelor goale şi tremurul înfoiat al velelor, în schimb, în arboradă s-a produs o bubuitură puternică şi neaşteptată, care a încetat imediat, moment în care marinarul hârşit din mine şi-a dat seama că puntea se înclina din ce în ce mai repede şi mai mult. Atunci am devenit brusc scriitor; şi prima mea mişcare a fost să-mi pregătesc pana şi călimara. Nici n-am apucat bine să fac lucrul ăsta, că m-am trezit azvârlit dintr-un perete în altul al cabinei… Acum se auzeau şi zgomote din belşug strigăte, fluierături, lovituri surde şi trosnete precum şi ţipete din cabina de alături, unde amoreza mea de altădată, Zenobia, urla aproape într-un glas cu presu- pusa soţie a domnului Brocklebank. Am urcat cu greu pe punte, am reuşit să deschid uşa şi m-am îndreptat ca un păianjen spre lumina zilei.
Cum se spune cam în toate cărţile de călătorie pe care le-am citit, ce privelişte mi s-a înfăţişat acum în faţa ochilor! Mi-a îngheţat sângele în vine, mi s-a făcut părul măciucă… Şi aşa mai departe. Totul se schimbase, devenind de nerecunoscut. Puntea din lemn, relativ orizontală, se înclinase ca un acoperiş şi avea să ajungă în scurt timp perpendiculară. Mi-am dat seama, cu luciditatea pe care ţi-o conferă propria neputinţă, că eram pierduţi. Eram pe punctul de-a ne da peste cap, de-a ne răsturna. Toate pânzele fuseseră prinse de vânt dintr-un unghi nepotrivit, se întindeau exact parâmele care nu trebuiau, pe când celelalte spânzurau în voia furtunii, ca nişte atârnătoare de vergă dezlegate. Parapetele de sub vânt se apropiau din ce în ce mai mult de mare. Apoi s-a auzit nu atât „de sus”, cât mai degrabă „de undeva de departe” un scrâşnet lent, urmat de un zgomot de velatură sfâşiată şi de un trosnet de lemnărie făcută ţăndări. Undeva la prova, vârfurile uriaşe care par atât de mici de jos şi formează „arborele gabier” s-au frânt şi au rămas atâmate într-un veritabil păienjeniş de funii şi pânze rupte în bucăţi. Pe puntea din vânt ieşiseră câţiva bărbaţi, care se luptau acum cu nişte odgoane. Pe unul dintre ei, aflat lângă deschizătura teugii, 1-am surprins lovind cu un topor. Deasupra mea am văzut un lucru pe care şi acum îmi vine greu să-l cred: timona corăbiei s-a învârtit atât de brusc, încât cei doi bărbaţi care o ţineau au fost măturaţi ca nişte stropi de ploaie cel mai îndepărtat de mine a zburat prin aer pe deasupra timonei, aterizând undeva dincolo de ea, iar cel mai apropiat s-a prăbuşit pe punte ca fulgerat. O dată cu învârtirea timonei s-a auzit un trosnet surd şi înspăimântător dinspre cârmă. L-am văzut chiar pe căpitanul Anderson dând drumul unei funii de la cavilă şi dând să apuce o alta, fără să ţină seama de primejdie… Am dat fuga într-acolo şi am început şi eu să trag. Am simţit funia mişcându-se în urma eforturilor noastre conjugate, dar cel puţin aşa mi s-a spus părâma căreia îi dăduse drumul căpitanul continua să se zbată prin aer, căci deodată am simţit o lovitură cumplită în moalele capului şi în ceafă. N-am să recurg la niciuna dintre formulele bătătorite, de genul „Din clipa aceea n-am mai ştiut nimic”, însă cu siguranţă că lucrurile pe care le-am ştiut mi s-au învălmăşit în minte şi au devenit neclare. Mi se pare că am căzut pe punte peste tânărul domn Willis. Cu excepţia spatelui care mă durea foarte tare şi a capului care îmi vâjâia, mă simţeam aproape bine. Asta, bineînţeles, fiindcă mă lăţisem peste domnul Willis. În orice alte împrejurări, nici nu l-aş fi ales şi nici nu l-aş fi suportat pe domnul Willis pe post de saltea, dar în situaţia aceea m-am enervat de-a binelea văzând ce eforturi zadarnice făcea băiatul să iasă de sub mine. Pe urmă cineva a tras de el şi, într-o clipită, am rămas fără pernă, având sub cap doar puntea care, din câte îmi dădeam seama, revenise la orizontală. Am deschis ochii şi m-am uitat în sus. Am văzut nişte nori albi profilindu-se pe cerul albastru. Privirea mi s-a oprit apoi asupra arborelui artimon, ale cărui vele nu se lipiseră de-a valma de vergi. Ceva mai departe la prova, o bucată din arborele mare rămăsese nemişcată, şi ea cu velele inferioare strânse ghem, dar cu gabierul distrus şi atârnând într-o încâlceală pentru care marinarii au o serie de termeni care mai de care mai expresivi. Şi gabierul arborelui trinchet fusese doborât şi aterizase pe jumătate pe teugă, peste cabestan. Am închis ochii ca să-i feresc de lumină şi am continuat să stau întins, aşteptând să mi se potolească durerile. L-am auzit ca din depărtare pe căpitanul Anderson dând ordin după ordin, fără să se oprească. Niciodată nu l-am înţeles atât de puţin, dar în acelaşi timp niciodată nu l-am îndrăgit atât de mult. Vocea lui degaja calm şi încredere. După aceea, nu ştiu dacă mă credeţi, a venit un moment când, în mijlocul unei rafale sau salve de ordine, s-a oprit şi a rostit pe un ton mai potolit şi mai dezinvolt: „Aveţi grijă de domnul Talbot.” Ce omagiu! Phillips s-a aplecat asupra mea, însă nu aveam de gând să mă las întrecut în materie de gesturi nobile.
— N-avea grija mea, omule. Mai mult ca sigur că sunt alţii care au mai mare nevoie de ajutor.
Mă bucur să pot spune că vorbele astea n-au avut niciun efect asupra lui Phillips, care se străduia să vâre ceva moale între capul meu şi punte. M-am simţit ceva mai bine. Ceaţa roşie care îmi năvălise în ochi devenise între timp trandafirie.
— Ce dracu’ s-a-ntâmplat?
A urmat o pauză, după care s-a auzit răspunsul:
— Zău dacă ştiu, domnule. Cum s-a redresat nava şi am revenit pe chilă dreaptă, cum v-am căutat.
Mi-am îndoit picioarele pe rând. Nu păreau să fi păţit nimic, la fel ca braţele. Funia îmi jupuise niţel palmele şi atât. Din câte îmi dădeam seama, supravieţuisem catastrofei, indiferent în ce ar fi constat ea, alegându-mă numai cu o durere de cap şi o sperietură.
— Ar trebui să ai grijă de doamne, Phillips.
Nu mi-a răspuns, introducându-mi în schimb încă o bucată de material împăturit sub cap.
Am deschis ochii din nou. Gabierul frânt era coborât încet, centimetru cu centimetru. Marinarii se răspândiseră prin ceea ce rămăsese din arboradă. Mi-am ridicat la timp capul, care mă durea, ca să văd cum gabierul trinchet ce fusese distrus era adus pe punte şi descâlcit din jurul cabestanului. Fusese crăpat şi ieşea cu aproape doi metri în exteriorul navei. Deasupra mea, vela-pic fusese coborâtă cu ajutorul unui tangon. Mi-am amintit de pânzele falnice care se umflaseră peste capul meu când lăsaserăm corabia la apă, înainte ca marea să le acopere spumegând.
— Ce s-a-ntâmplat?
— O navă plină de soldaţi tâmpiţi, dacă-mi daţi voie, domnule.
Nu mi-a venit deloc să-mi mişc corpul şi m-am limitat sa mai ridic puţin capul ca să mă uit în jur. Rezultatul a fost o durere sfâşietoare, cum nu mai îndurasem niciodată, ca şi cum cineva mi-ar fi înfipt un pumnal ascuţit în cap. Am renunţat la orice alte încercări şi am rămas nemişcat. Summers şi căpitanul vorbeau însufleţit într-un jargon marinăresc pe care doar ei îl pricepeau. Măcar să nu fi cedat balamalele de cârmă, măcar să nu fi fost torsiunea prea mare. Mi-am mişcat ochii, într-o nouă încercare de a-i vedea pe cei doi ofiţeri, şi am descoperit că durerea care însoţea manevra nu era foarte mare. Am auzit ce vorbeau. Domnul Talbot sărise, cu tot curajul, să-l ajute pe căpitan la strângătorul de burtă de la vela mare, până când contactul cu o scotă scăpată de sub control îl făcuse să-şi piardă cunoştinţa. Domnul Summers nici nu s-ar fi aşteptat la altceva din parte-mi. Acelaşi domn Summers a rugat insistent să fie lăsat să-şi îndeplinească în continuare îndatoririle, rugămintea fiindu-i acceptată. Tocmai încercam să mă ridic în capul oaselor, când căpitanul a vorbit din nou.
— Domnule Willis.
Domnul Willis stătea lângă timona abandonată, care se învârtea încet încoace şi-ncolo.
Chiar când eram pe punctul de a-i semnala această gravă neglijenţă căpitanului, doi marinari au urcat grăbiţi scara şi au pus mâna pe timonă din ambele părţi.
— Domnule Willis!
De obicei, domnul Willis, unul dintre ofiţerii noştri stagiari, e palid la faţă. Acum însă ori lovitura pe care o primisem în cap îmi tulburase văzul, ori chipul lui Willis devenise verde de-a binelea.
— De câte ori trebuie să te strig ca să-mi răspunzi? Tânărul şi sărmanul Willis şi-a strâns buzele, după care le-a deschis din nou. Cred că îi tremurau zdravăn genunchii.
— Ordonaţi.
— Ai fost de cart.
— Şir, domnule, el, domnule…
— Ştiu totul despre „el”, domnule Willis. Ai fost de cart.
Dinspre domnul Willis nu s-a mai auzit nimic, în afara unui cloncănit slab. Căpitanul Anderson şi-a rotit braţul drept şi i-a ars o palmă zgomotoasă băiatului! Aces- ta a dat impresia că se desprinde de punte, pentru ca apoi sa plutească în aer şi să se prăbuşească într-o rână.
__. Scoală de-acolo, domnul meu, când vorbesc cu tine!
Vezi arborii ăştia gabier, tăntălău cu caş la gură? Scoală! Ai habar câte pânze s-au făcut ferfeniţă şi cât din cânepă nu mai e bun decât la umplerea trancheţilor? Pe legea mea, domnule, când o să avem iarăşi o coloană artimon, acolo o să stai cocoţat pe toată durata stagiului!
— Şir, domnule…
— Adu-l aici, Willis, ai auzit? Vreau să-l văd în faţa mea şi asta acuml
Nu-mi închipuisem că două silabe puteau exprima atâta furie şi o ameninţare atât de intensă. Căpitanul Anderson a scos unul dintre zbieretele lui vestite, absolut îngrozitoare, iar eu mi-am dat seama că lucrul cel mai înţelept era să rămân nemişcat şi să nu-mi distrug reputaţia de om curajos cu care tocmai mă alesesem. Mi-am ţinut ochii închişi, aşa că am auzit discuţia care a urmat fără să văd pe niciunul dintre cei care au purtat-o. Mi-a ajuns la ureche mai întâi zgomotul unor paşi împleticiţi, iar apoi vocea lui Deverel, care bolborosea şi gâfâia în acelaşi timp.
— Fir-aş al naibii, ce-a mai făcut pustiu’, dar-ar dracii-n el!
Anderson i-a răspuns mânios, dar cu voce joasă, ca şi cum n-ar fi vrut să mai audă şi altcineva ce discutau.
— Domnule Deverel, ai fost de cart. Deverel i-a răspuns cu un glas la fel de coborât.
— A fost tânărul Willis…
— Tânărul Willis, ce să zic. Dobitocule!
— N-osă…
— Te poftesc să mă asculţi. Există un ordin strict, care-ţi interzice să laşi un stagiar singur de cart când suntem în larg.
Deverel a ridicat vocea, începând efectiv să strige:
— Toţi facem aşa! Altfel cum naiba mai ajung ţâncii ăştia să-nveţe ceva?
— Şi asta pentru ca ofiţerul de cart s-o şteargă şi să bea la popotă până cade lat! Am urcat pe punte când cora- bia încă tremura din toate încheieturile şi-al naibii să fiu dacă erai la post! Iar pe urmă apari pe trei cărări, dobitoc beţiv ce eşti…
— Nu permit nimănui să mă insulte în felul ăsta! O să am grijă să fiţi…
A fost rândul lui Anderson să ridice vocea.
— Domnule locotenent Deverel. Absenţa ta de pe pun| te în timpul orelor de cart a fost o neglijenţă criminală. Poţi să te consideri arestat preventiv.
— Atunci să te ia dracu’, Anderson, copil din flori afurisit!
A urmat o pauză în timpul căreia n-am îndrăznit nici să respir. Apoi Anderson a vorbit cu răceală în glas.
— Şi încă ceva, domnule Deverel. Ţi se interzice să mai bei.
Phillips şi Hawkins, servitorul căpitanului, m-au adus înapoi în cabină. Din motive tactice, am simulat inconştienţa cât am putut de bine. Mi-am spus că avea să urmeze, mai mult ca sigur, tribunalul militar şi nu voiam să fiu implicat sub nicio formă, nici măcar ca simplu martor. Mi-am îngăduit să mă las readus în simţiri cu nişte coniac, după care l-am prins de mânecă pe Phillips, ca să-1 mai ţin lângă mine.
— Phillips, am cumva o rană la spate?
— Din câte am văzut, nu, domnule…
— Am fost lovit la cap şi peste umeri de o parâmă dezlegată şi mi-am pierdut cunoştinţa cu totul. Mă simt stors de puteri şi moale ca o cârpă.
— Aha, a spus el, vesel nevoie mare, aţi fost lovit de un capăt de funie. Noi îi spunem brânciul de pornire, domnule. Asta încasează pe spinare sau peste fund marinarul care se scoală ultimul, dacă-mi permiteţi, în cel mai rău caz, lasă o vânătaie şi atâta tot, domnule.
— Ce s-a-ntâmplat cu noi?
— Când, domnule?
— Accidentul, omule, catargele distruse şi capul care mă doare!
Iar în clipa aceea Phillips a spus: luat de val. Eu am fost, tu ai fost, el (ea) a fost luat (ă) de val. Mi-am adus aminte cum i-a zis mama, care era o doamnă, cameristei: „Dar când am auzit cât cerea creatura aia pentru niciun metru de material, cât de fin o fi fost, îti spun drept, Forbes, parcă am fost luată de val!” Cuvinte rostite de scumpa mea mamă, care mi-a dat voie să călătoresc pe continent în timpul ultimilor ani de pace, dar m-a avertizat să nu mă apropii prea mult de gardul de la marginea navei! Ce limbaj ne e dat să avem, cât de divers, cât de direct chiar şi când e aluziv, cât de deplin şi oarecum inconştient metaforic! Mi-am amintit de anii când traduceam versuri din engleză în latină sau greacă şi de nevoia de-a găsi o formulă simplă, care să exprime sensul a ceea ce poetul englez ascunsese în umbra strălucitoare a figurilor de stil! Ce ciudat e felul cum, dintre toate activităţile omeneşti, am preferat de atâtea ori să ne întoarcem la experienţa mării! A merge cu toate pânzele sus, a ţi se îneca corăbiile, a încerca marea cu degetul, a promite marea cu sarea, a fi în derivă, a eşua, a merge peste mări şi ţări, a te da la fund fără urmă Dumnezeule mare, am putea umple o carte cu efectul experienţei mării asupra limbajului nostru! Iată, aşadar, metafora aflată în punctul de plecare. Noi, cei de pe corabie, parcă fuseserăm luaţi de val! întins la mine în cabină, mi-am închipuit ce şi cum se întâmplase. Deverel se furişase jos ca să tragă o duşcă, lăsându-l pe nătărăul de Willis la timona corăbiei. Sfinte Dumnezeule, simpla evocare a situaţiei mi-a provocat o nouă zvâcnire a tâmplelor. Ţara mea, mi-am spus, încercând să dau dovadă de simţul umorului, ţara mea ar fi putut suferi o pierdere considerabilă. Aş fi putut să mă înec! Prin urmare, în timp ce Willis făcea de cart, avusese loc o schimbare a vântului, o agitaţie a valurilor în preajma bordului de sub vânt, crestele înspumate şi furtuna începuseră să se joace cu corabia, apa fusese răvăşită de două mâini invizibile, care se apropiaseră fulgerător, cei doi marinari de la timonă îşi mutaseră privirile de la arborele mare la busolă, căutindu-1
pe Deverel şi găsindu-l pe Willis cu gura căscata, disperaţi să găsească pe cineva care să se priceapă şi rămaşi în continuare de capul lor dacă ar fi pus mâna pe timonă, ar fi venit sub vânt si ar fi manevrat corabia ca să înfrunte furtuna, s-ar fi putut teme că aveau să fie biciuiţi din cauză că acţionaseră de capul lor aşa că nu făcuseră nimic fiindcă nici Willis nu făcuse nimic, vântul umflase pânzele exact unde nu trebuia după ce se virase scota, făcând ca ambarcaţiunea să se oprească, iar apoi să se legene înainte şi înapoi, cu pânzele umflate dintr-o direcţie greşită, cu parapetele înclinate şi spălate de apa mării şi cu cârma miscându-se invers faţă de sensul normal! Aşadar, în timp ce echipajul trudea ca să repare ce stricaseră Deverel şi Willis în câteva clipe de neatenţie, am stat şi-am aşteptat să nu-mi mai zvâcnească tâmplele, lucru care s-a şi întâmplat întru câtva, însă numai după ce-am adormit. Ultimul lucru la care ţin minte că m-am gândit înainte de-a mă abandona somnului a fost bogăţia neaşteptatei experienţe care mi se revelase prin intermediul unei simple expresii: „a fi luat de val!”
