Zeul scorpion de William Golding
Nu era nicio fisură pe cer, nicio pată pe emailul albastru și dens. Nici măcar soarele, plutind în mijlocul lui, nu făcea mai mult decât să topească vecinătatea imediată, în care aurul și ultramarinul curgeau dintr-unul în altul, amestecându-se. Din cerul acesta, dogoarea si lumina cădeau ca o avalanșă, astfel că totul, între cele două stânci prelungi, se întindea la fel de neclintit ca stâncile.
Apa fluviului era plată, opacă, moartă. Singura iluzie de mișcare din peisaj o dădea dâra de abur care se ridica de pe suprafața ei. Două stoluri de păsări acvatice, care stăteau unde mâlul de pe mal era tare și spart de crăpături hexagonale, priveau colorat în gol. Straturile de papirus uscat – spintecate de câte o tulpină care se îndoise, se rupsese și atârna invers decât celelalte – stăteau nemișcate ca trestiile pictate pe un mormânt, până în clipa în care câte o sămânță cădea dintr-o coroană uscată; iar acolo unde cădea, în apa mică, sămânță rămânea, fără să se clintească. Ceva mai încolo însă, apa era adâncă – trebuie să fi avut câțiva kilometri; și acolo soarele ardea, topind emailul albastru al cerului jos, același cu al bolții albastre și grele de deasupra stâncilor roșii și galbene. Iar acum, parcă pentru că doi sori erau mai mult decât puteau ele îndura, stâncile se ascundeau pe jumătate dincolo de straturile de aer, începând să tremure.
Între stânci și fluviu, pământul negru era pârjolit. Miriștea evoca tot atât de puțin viața ca și penele agățate pretutindeni în tulpinile țepoase. Cei câțiva copaci, palmieri si salcâmi, stăteau cu frunzele atârnate parcă a resemnare. Casele de chirpici văruit erau tot atât de însuflețite și cu nimic mai imobile; la fel de imobile ca bărbații, femeile și copiii care stăteau de o parte și de alta a potecii bătătorite ce se întindea paralel cu fluviul, la o aruncătură de băț de mal. Toți oamenii aceștia priveau în josul fluviului, în direcția opusă soarelui care lăsa umbre scurte de cobalt la picioarele lor. Stăteau peste propriile umbre si priveau în josul fluviului, cu mâinile ușor ridicate, cu ochii fără să clipească și cu gurile căscate.
Din josul fluviului se auzea un zgomot stins. Bărbații care așteptau se uitară unul la altul, frecându-și palmele asudate de fustanelele din pânză de in, apoi le ridicară în aer, cu palmele în afară și mai sus decât înainte. Copiii goi începură să strige fugărindu-se, până când femeile se aplecară, în rochiile lor lungi și drepte, care porneau de deasupra sinilor, zgâlțâindu-i ca să tacă și să se potolească.
Un bărbat își făcu apariția pe potecă, ieșind din umbra unui pâlc de palmieri. Se mișca aproape la fel ca stâncile tremurătoare. Chiar și de la această distanță, era ușor de distins din mulțimea de siluete, după ciudățenia straiului și după faptul că toată lumea se uita la el. Ajunse pe o porțiune deschisă de miriște și începu să se vadă că alerga, sprinta ușor, săltând în sus și în jos, în timp ce grupurile pe lângă care trecea gesticulau, strigau și băteau din palme, fără a-și desprinde ochii de la el. Ajunse pe o bucată de teren mai apropiată și costumația îi deveni mai vizibilă, la fel de stranie ca mișcările. Purta o fustanelă și o tocă înaltă, amândouă din pânză albă de in. Sandalele, încheieturile mâinilor și platoșa lată care îi sălta pe piept aruncau sclipiri aurii și albastre; alte sclipiri țâșneau din sceptrul și îmblăciul pe care le ținea, câte unul în fiecare mână. Toată pielea întunecată îi sclipea în locurile în care sudoarea se prelingea, picurând pe pământul crăpat. Oamenii își întețeau strigătele când vedeau sudoarea căzând. Cei care alergaseră o vreme alături de el se ștergeau de transpirație, încetineau pasul și îl lăsau pe alergător să treacă mai departe.
Acum, alergătorul ajunsese atât de aproape, că putea fi văzut în amănunt. Fața îi fusese ovală odată, dar traiul bun și autoritatea i-o transformaseră într-o lespede dreptunghiulară, în ton cu corpul îndesat. Arăta ca un om cu idei puține, dar la care ținea fără a le cerceta; în clipa aceasta, ideea era de a alerga, de a alerga întruna. La periferia acestei idei centrale pluteau însă sentimente de uimire și indignare. Indignarea era explicabilă, căci toca de pânză îi cădea din când în când pe un ochi, iar el o sălta împingând-o cu sceptrul. Cozile îmblăciului, fă- cute din mărgele albastre și aurii înșirate alternativ, îl plesneau peste față dacă îl ridica prea sus. Când și când, ca și cum și-ar fi amintit de ceva, își încrucișa sceptrul și îmblăciul peste burtă, dar rigorile sprintului îl obligau să le frece unul de celălalt, ca și cum ar fi ascuțit un cuțit. Toate acestea, împreună cu roiurile de muște, erau suficiente pentru a-i explica indignarea, deși sursa uimirii nu era la fel de ușor de depistat. Se apropie tropăind peste câmp, însoțit acum de un singur alt alergător: un tânăr suplu si musculos, care-i adresa de-a valma încurajări, rugăciuni și laude.
— Aleargă, Casă Mare! Aleargă de dragul meu! Viață! Sănătate! Forță!
Când se apropiară de marginea de dincoace a câmpului, parcă ar fi trecut de o graniță invizibilă. Lumea strânsă pe lângă cele câteva case făcu un pas înainte și începu să exclame.
— Zeule! Zeule! Casă Mare!
Dintr-o dată, deveniră la fel de volubili și de tumultuosi ca tânărul. Îl întâmpinară pe alergător cu strigăte și lacrimi de râs. Femeile se grăbiră să îi iasă în cale și copiii fură abandonați printre picioarele negricioase, precipitate, își făcu apariția pe ulița strimtă și bărbații porniră să fugă împreună cu el. Un orb, subțire și noduros ca bățul în care se sprijinea, stând cu o mână ridicată și privind în direcția alergătorului cu niște ochi ca două globuri de cuarț, strigă și el:
— Viață! Sănătate! Forță! Casă Mare! Casă Mare! Casă Mare!
Apoi alergătorul trecu, depășind cătunul și ducându-i după el pe tineri, în timp ce femeile rămâneau în urmă, râzând și exclamând: – L-ai văzut, soră? L-am atins! Dar Casă Mare continua să sprinteze, împingându-și toca neascultătoare cu sceptrul, la fel de indignat și parcă mai uimit decât înainte. Alături de el alergau acum câțiva, dintre care niciunul nu venea de mai departe decât cătunul, cu excepția tânărului suplu. După o vreme, chiar și aceștia se opriră, cu răsuflarea tăiată, dar zâmbitori, în timp ce Casă Mare și însoțitorul său se îndepărtau, precedând coada săltăreață. Pe măsură ce tropotul de picioare se pierdea, nu se mai auzea niciun zgomot, doar răsuflări adânci. Bărbații se întoarseră agale spre cătun, unde se scotea berea groasă în amfore, ulcioare și străchini așezate pe capre de lemn, pe ulița aglomerată.
Când alergătorul ieși din raza auzului său, orbul care stătuse atâta vreme la marginea potecii își coborî mâna. Nu se alătură mulțimii din sat. Se întoarse, căutându-și drumul cu bățul peste miriște, apoi printre tufe, până ajunse pe porțiunea goală din umbra palânierilor, acolo unde începeau hexagoanele de mâl de pe malul fluviului. La umbră ședea un băiețel cu picioarele încrucișate, cu mâinile moi în poală și cu capul aplecat, astfel că unica șuviță de păr care scăpase de briciul bărbierului îi cădea pe lângă ureche, până la genunchi. Era la fel de slab ca orbul, dar nu la fel de închis la piele; iar fustanela îi era de un alb strălucitor, mai puțin acolo unde se agățaseră de ea rămurele și praful malului. Orbul spuse în văzduh:
— Bun. A trecut. Nu vom mai vedea spectacolul ăsta timp de încă șapte ani.
Băiatul răspunse fără vlagă:
— Eu n-am văzut nimic.
— Tânărul acela, cel căruia i se spune Mincinosul, alerga lângă el. Și vorbea tot timpul.
Băiatul sări în picioare.
— Ar fi trebuit să-mi spui!
— De ce?
— M-aș fi dus să văd!
— Pe Mincinos, mai degrabă decât pe Zeu, tatăl tău?
— Mi-e drag. Plăsmuiește lucruri care mai scad din greutatea cerului. Și este.
— Ce este?
Băiatul își întinse mâinile în lături.
— Este și atât.
Orbul se lăsă jos, punându-și bățul pe genunchi.
— E o zi mare, Prințe. Sunt sigur că știi.
— Mi-au spus doicile, de-aia am fugit. O zi mare înseamnă că trebuie să stau la soare si să nu mă mișc. Pe urmă mi se face rău. Trebuie să mă afume și să-mi descânte. Trebuie să mănânc tot felul de chestii, să port tot felul de chestii și să beau tot felul de chestii.
— Știu. Cine nu știe? Pasul îți sună ca al unui bătrân mititel. Dar astăzi Zeul se arată a fi zeu și poate că și tu ai să te simți mai bine.
— Cum o poate arăta? Orbul se gândi o vreme.
— Dacă-i pe-așa, cum de susține cerul și face apa fluviului să crească? Astea sunt mistere.
Prințul oftă.
— M-am plictisit de mistere.
— După ele trăim, spuse orbul. Am să-ți arăt. Vezi palmierul ăla, din stânga ta?
— Bate prea tare soarele.
— Bine. Dacă te-ai putea uita, ai vedea semnele încrestate pe trunchiul lui. La un braț de la rădăcină, e Semnul Durerii. Dacă apa nu se ridică mai mult de atât, oamenii mor de foame. Câți ani ai? Zece? Unsprezece? Când eram nu cu mult mai mare decât tine, așa s-a întâmplat, iar Zeul de la vremea aceea a luat otravă.
— Oamenii au suferit de foame? Și au murit?
— Bărbați, femei și copii. Dar Zeul e puternic, plin de iubire – chiar dacă nu vă are decât pe sora ta si pe tine –, un mare vânător, mâncător și băutor. Apa va urca încet până la Semnul Excelentei Hrane.
În ciuda soarelui, băiatul se arătă interesat.
— De ce e un semn chiar în vârf? Orbul clătină din cap, mohorât.
— S-a prevestit odată, n-aș putea să-ți spun când. Semnul a fost făcut de un Zeu, se spune, dar apa nu a ajuns niciodată până la el. E mai rău să ai prea multă apă decât prea puțină. Toată lumea se va îneca, iar apa va ajunge până în pragul Casei Vieții. Se cheamă – și se aplecă, șoptind – Semnul Desăvârșitei Nenorociri.
Băiatul rămase tăcut și, după o clipă, bătrânul căută pe pipăite și îl bătu ușor pe genunchi.
— Toate lucrurile astea sunt prea complicate pentru tine. Uită-le. Într-o zi, când eu n-o să mai fiu și Zeul va fi intrat în Prezentul său, ai să fii la rândul tău Zeu. Atunci ai să înțelegi.
Prințul exclamă, cu capul ridicat de suferință și mânie:
— Nu vreau să fiu Zeu!
— Cum adică? Și cine altcineva să fie? Prințul izbi mâlul uscat cu pumnii lui slabi.
— Nu vreau! Și n-or să mă facă!
— Mai încet, copile! Dacă te aude cineva… la mine nu te gândești?
Dar Prințul se uita în ochii albicioși, ca și cum i-ar fi putut sili să îl vadă.
— Nu vreau… nu pot. Nu pot face apele fluviului să crească și nu pot susține cerul… Am vise… întunericul. Lucruri care cad. Apasă, sunt grele. Nu pot să mă mișc sau să respir…
Lacrimile i se scurgeau pe chip. Se smiorcăi și își trecu un braț peste nas.
— Nu vreau să fiu Zeu!
Orbul purcese să vorbească tare și apăsat, ca pentru a-l obliga să asculte.
— Când te vei căsători cu Sora ta Regală…
— N-o să mă căsătoresc niciodată! spuse Prințul, cu o izbucnire pătimașă. Niciodată în viața mea. În orice caz nu cu Floare Frumoasă, dar oricum n-o să mă căsătoresc. Dacă mă joc cu băieții, vor să se joace de-a vânătoarea și eu obosesc. Dacă mă joc cu fetele, vor să se joace de-a mama și de-a tata, iar eu trebuie să mă zbânțui în sus și-n jos peste ele până obosesc, după care se zbânțuie ele în sus și-n jos, până mă apucă amețeala.
Orbul rămase tăcut o vreme.
— Așa deci, zise el în cele din urmă. Așa deci.
— Mi-ar plăcea să fiu fată, urmă Prințul. O fată frumoasă, care n-ar avea nimic altceva de făcut decât să poarte lucruri frumoase și să fie frumoasă. Atunci nu m-ar mai putea transforma în Zeu.
Orbul se scarpină la nas.
— Și să nu mai susții cerul? Să nu mai faci să crească apa fluviului? Să nu tai un taur și să nu tragi la țintă?
— Ținta nici n-o văd, darămite s-o mai si nimeresc.
— Ce tot spui, copile?
— Am un fel de fum alb în ochi.
— Prințe… nu minți?
— Și se îngroașă, încet, dar se îngroașă.
— Nu!
— Așa că, vezi tu…
— Dar, Prințe, bietul meu copil, ce ți s-a spus?
— N-am povestit nimănui. M-am săturat de vrăji, arome și porcării de băut. M-am săturat.
Orbul ridică vocea.
— Dar ai să orbești! Puțin câte puțin, an de an… Copile, gândește-te la noi! Gândește-te la Semnul Desăvârsitei Nenorociri!
— Ce legătură are cu mine? Dacă as fi fată… Orbul încerca să se ridice în picioare, spriji- nindu-se de băț.
— Trebuie să afle. Și ei, și el, imediat… biet Prinț, biet slăbănog. Biet popor!
Băiatul îl apucă de gleznă pe orb, care se smuci si se ridică stângaci.
— Să nu spui la nimănui!
— Trebuie, copile. Or să te vindece…
— Nu!
— Am să-i vorbesc Zeului la sfârșitul cursei, iar El are să mă audă!
— Nu vreau să fiu Zeu!
Dar orbul se grăbea, lovind cu bățul în copacii cunoscuți, pășind fără ezitare pe potecile înguste dintre canalele de irigație din pământ uscat. Prințul alerga în jurul lui, alături de el, plângând, strigând, trăgându-l de pânza care îi acoperea soldurile și apucându-l de mână. Dar orbul își continua drumul precipitat, murmurând, clătinând din cap și ferindu-se cu bățul.
— Biet copil! Biet copil!
În cele din urmă, cu răsuflarea tăiată, plângând și pe jumătate orbit de soare, Prințul renunță, încetini pasul tot mai mult și apoi se opri. Îngenunche în praf și plânse o vreme. Când sfârși de plâns rămase acolo, cu capul în jos; și îndată începu să recite fraze, parcă încercându-le sonoritatea sau vrând să se asigure că le va ține minte.
— Nu știu ce tot vorbește. Văd foarte bine cu amândoi ochii.
Și din nou, o expresie auzită pe coridoarele Casei Mari:
— Omul e posedat, încă o dată, simplu:
— Eu sunt Prințul. Omul acesta minte.
Se ridică în patru labe, apoi în picioare. Ținându-si ochii mijiți, porni prin umbra copacilor, în timp ce mergea, își repeta cuvintele ca pe o lecție. „Omul acesta minte. Omul acesta minte.”
Apoi se stârni un vârtej de fuste, o ploaie de vorbe, o bălmăjeală. Cele două doici, cea nea- gră și cea cafenie, se aruncară asupra lui, strângându-l la piept. Fu învăluit, îmbrățișat, plâns, blestemat, conjurat, mustrat, iubit și sufocat, îl duseră pe sus în direcția Casei Mari și, după o vreme, îl așezară jos, îl îmbrățișară iar și îl sărutară, îi scuturară fustanela, îl mângâiară cu sudoare și mirosuri, cu abundență mamară și brațe dolofane, îi atraseră atenția că fusese neascultător când se prefăcuse că doarme, în timp ce ele se strecurau afară ca să-l vadă pe Zeu, îi povestiră cum îl căutaseră peste tot, îl avertizară să nu spună nimănui și îl acuzară că era lipsit de inimă față de doicile lui, care nu aveau gând sau clipă în viață în care să nu se îngrijească de fericirea lui. Apoi îl duseră, de mână, până la o intrare lăturalnică a Casei Mari, îl băgară înăuntru și îl ferchezuiră iute pentru a ieși în lume. Parcă nici nu auzea ce primejdii reprezentau crocodilii, monștrii din apa fluviului, leii, șacalii și bătrânii libidinoși, căci din când în când și fără a le da atenție, murmura ca pentru sine:
— Minte.
În cele din urmă, îl purtară prin Casa Mare până în curtea interioară din apropierea porții principale. Deși era ziua în care Zeul urma să arate ce poate, curtea era aproape goală. Dar în fața porții principale, două șiruri de soldați – negri cu scuturi uriașe și sulițe – țineau un culoar liber, iar în spatele lor se înghesuiau locuitorii văii, de-o parte și de alta. Zgomotul se mai potolise față de agitația care anunțase începutul cursei Zeului. Priviseră destul, chiar și la Floare Frumoasă, care stătea dinaintea femei- lor sale, pe o platformă lângă poartă. Obosiseră să se uite în lungul culoarului, pe poteca dintre stânci, pe unde trebuia să se întoarcă Zeul. Trâmbițele tăcuseră, Floare Frumoasă stătea neclintită chiar dacă decorativă, iar Zeul nu se zărea nicăieri; aveau nevoie de altceva de privit, iar Prințul le oferi ceea ce căutau, își făcu apariția la marginea interioară a curții, pe treptele care coborau dinspre intrarea Casei Mari. Era flancat de coloane groase, pictate, și de doici grase. Fustanela plisată nu avea fir de praf pe ea, iar țintele de aur ale sandalelor îi străluceau. La fel și micul colan atârnat peste umeri și brățările de la încheieturi. Codița de la tâmplă îi fusese pieptănată, periată și unsă cu ulei, până căpătase aspectul unui obiect de abanos. Avea în jurul buzelor un surâs stins, oficial, care se preschimbă într-unul de plăcere reală la auzul femeilor din mulțime care constatau, cu exclamații, cât de dulce și de drăgălaș era. Se opri lângă platformă, se uită mijindu-și ochii la Floare Frumoasă, cu chipul proiectat pe fundalul evantaielor, apoi își coborî mâna spre genunchi, așa cum se cuvenea. Doicile îl ajutară să urce pe platformă, iar el rămase acolo, clipind. Floare Frumoasă se aplecă unduindu-se. Cu un zâmbet devenit iubitor, îi atinse obrazul într-un gest de o feminitate desăvârșită, cu dosul palmei. Murmură în jos către el:
— Ai plâns, pricăjitule.
Prințul își examina picioarele.
Zgomotul mulțimii se înteți. Prințul ridică ochii, iar Floare Frumoasă făcu un pas către marginea platformei, trăgându-l după ea. Din spate, li se înmânară frunze de palmier, își îndreptară privirile, ca și mulțimea, spre capătul potecii.
În aval, abia vizibil, era un fel de picior de piatră, ieșit din stâncă. Pe piciorul acesta stătea o clădire lungă și joasă, către capătul căreia se îndrepta o siluetă minusculă. Apoi o a doua siluetă apăru în spatele primeia. Erau greu de deslușit, iar mișcările le erau complicate și mai mult de vibrațiile nestăpânite ale aerului încins de soare. Erau ca niște manechine care își schimbau forma în funcție de ele, sau chiar dispăreau cu totul timp de o clipă. Dintr-o dată, mulțimea de pe ambele laturi ale culoarului se transformă în tufe, garduri vii și pilcuri de palmieri legănați de un vânt continuu. Trâmbițele sunară strident. — Viață! Sănătate! Forță! Prima dintre cele două siluete nu era Zeul. Era Mincinosul, tinărul osos, care nu alerga doar drept înainte pe potecă, ci și înapoi pe același drum din când în când, dând târcoale Zeului, făcând gesturi disperate, îmboldindu-1. Era asudat dar volubil, neostenit, în urma lui venea Zeul, Casă Mare, Soț al Stăpânei Regale care ajunsese acum în Prezentul etern, Taurul Regal, Șoimul, Stăpânul Ținutului de Sus. Acesta alerga lent, ascuțindu-și cuțitul de bucătărie cu o vigoare care avea în ea mugurii disperării. Lucea mai ud, iar fustanela i se lipise de pulpe. Ieși din aerul tremurător și din sclipirea soarelui. Toca albă i se prăbușise pe-o parte, dar n-o mai împungea cu sceptrul sau cu îmblăciul. Până și coada părea în suferință, zvâcnind în- coace și-ncolo precum coada unui animal muribund. Se aplecă într-o parte, clătinându-se. Mincinosul exclamă:
— Ah, nu!
Zgomotul mulțimii avea aceeași disperare ca aceea de pe chipul alergătorului.
— Casă Mare! Casă Mare!
Până și soldații, impresionați, se răsuciră într-o parte și rupseră rândurile, vrând parcă să dea o mână de ajutor. Prințul zări o siluetă cunoscută cu un băț, făcându-și loc printre ei. Orbul rămase acolo, cu fața ridicată, cu bățul întins înainte. Zeul apăru tropăind pe culoar, iar mulțimea se strânse în urma lui. Orbul țipa cât îl țineau puterile – striga ceva de neauzit. Tălpile Zeului lăsau urme neregulate în praf. Genunchii i se îndoiseră, gura îi stătea căscată larg, ochii erau ațintiți înainte, orbi. Era pe cale să se prăbușească. Se izbi de bățul orbului, brațele îi căzură pe lângă trup, genunchii îi cedară. Cu aceeași privire fixă, se împiedică de băț, se dădu de-a berbeleacul și rămase nemișcat. Toca de pânză albă i se rostogoli în drum.
În tăcerea care se lăsase brusc, glasul orbului se auzi în sfârsit.
— Prințul orbește, Zeule! Fiul tău orbește! Prințul făcu un gest exasperat în sus, către
Floare Frumoasă, care continua să surâdă. Recită cu voce tare lecția învățată.
— Minte!
— Prințul orbește!
Foare Frumoasă vorbi calm și limpede.
— Sigur că minte, copile. Soldați, aruncați-1 în groapă.
Soldații împingeau lovind, făcând loc în jurul Zeului căzut și al Mincinosului, ghemuit alături de el. Mulțimea se învârteji în jurul orbului transformat în jucărie, în păpușă țipătoare. Floare Frumoasă vorbi din nou.
— El i-a pus piedică Zeului, cu bățul.
Alți soldați se repeziră la orb. Se învolburară la marginea grupului de pe jos, prinzându-1 pe orb la mijloc. Floare Frumoasă îl luă pe Prinț de încheietură și îl zgâlțâi, vorbindu-i dintr-o parte.
— Zâmbește.
— Minte, vă spun.
— Tembel mic, zâmbește!
Lacrimile se amestecară cu surâsul Prințului, în timp ce ea îl trăgea în jos de pe platformă și apoi, cu câtă demnitate îi rămăsese, dincolo de poarta principală. O parte din soldați le deschideau drum cu forța, alții îl cărau pe Zeu. Floare Frumoasă și femeile sale îl duseră repede pe Prinț până unde îl preluară doicile, care îl duseră pe sus, ascunzându-l și pe el, și lacrimile lui. Apoi dispărură și ea, și celelalte femei.
O procesiune ieși în întâmpinarea Zeului în curtea interioară, ca și cum ar fi fost pregătită tocmai pentru o astfel de ocazie. Șase bărbați duceau un pat. Un om era îmbrăcat într-o piele de leopard și un altul – dacă om era – purta un cap de șacal, în fruntea lor venea un bărbat înalt, mult mai vârstnic decât Casă Mare, care purta o togă lungă, de pânză albă. Soarele i se reflecta pe craniul ras. Mincinosul ajunse primul în dreptul lui, continuând să vorbească.
— Îngrozitor, îngrozitor, Mare Vizir, și atât de inutil… vreau să zic… îngrozitor! De unde să știi? Cum să ghicești?
Marele Vizir zâmbi.
— Era o posibilitate.
— Ține minte că nu am nicio pretenție, absolut niciuna!
Vizirul îi zâmbi afabil.
— Zău așa, Mincinosule, te subestimezi. Mincinosul sări ca înțepat cu sulița de unul dintre soldați.
— A, nu, nu! Crede-mă, nu mai am nimic de dat!
Zeul stătea întins pe pat. Procesiunea se îndreptă spre Casa Mare. Vizirul o urmări cu privirea.
— Îi place să-ți asculte întruna minciunile. Mincinosul îl opri în fața intrării, apucându-1
de togă.
— Le-a auzit atât de des, că și le poate repeta singur, sau poate pune să i se deseneze imagini după ele.
