FORFOTA slugilor cuprinsese întreaga casă. Sub privegherea lui lordachi, vătaful, se scuturau covoarele grele de Smirna şi de Persida, se periau catifelele fotoliilor vieneze, se ştergea cristalul oglinzilor veneţiene, argintăria era frecată şi lustruită. Din când în oând, cu câte o sudalmă, sau cu câte o lovitură de picior, nedureroasă, fiindcă vătaful purta meşi de saftian moale, cu vârful întors, lordachi îi zorea pe cei care trebă-luiau. Vestea apropiatei întoarceri a lui vodă îi fusese adusă dis-de-dimineaţă mai marelui peste slugi de către însăşi domnia sa bagi Arghiropol, văr de al treilea cu doamna Ecaterina, născută Mammona. E drept că lordachi prinsese încă mai de mult un zvon – de la alte slugi de fanarioţi cu care era prieten de ciubuce, cafele şi taclale, dar nu-i venise să-l creadă pe de-a-ntregul: mahalaua zumzăia totdeauna de noutăţi de cele mai multe ori mincinoase. Hagi Arghiropol era galben şi tras la faţă. Rostise mai înainte ca lordachi să fi apucat să-şi isprăvească temenelele:
— Vodă e în drum spre Stambul. Mazil…
La auzul unei asemenea nenorociri, vătaful izbucnise în strigăte de spaimă şi de durere, parte adevărate şi parte prefăcute, dar Arghiropol îl liniştise într-un chip aparte:
— Bine că e teafăr. Padişahul i-a îngăduit să se aşeze în pace la casa lui şi să se bucure în tihnă de ce-a mai ago nisit.
lordachi îşi mai domolise văicărelile întrucât relele cele mari – descăpăţânarea sau surghiunul – erau ocolite cel puţin pentru săptămânile ce urmau să vină. Totuşi, pe undeva, prin âdâncul inimii, mai stăruia o urmă de spaimă. Dar parcă nu o dată pungile, oricât de multe, în loc să ostoiasca la- comia moslemilor, n-o aţâţaseră mai tare? Lui lordachi i se năzări prin faţa ochilor închisoarea celor Şapte Turnuri, cu zidurile ei înalte şi mucezite, şi se cutremură de teamă pentru soarta sa de slugă, legată de aceea a stăpânului.
— Pe mâine seară să fie gătită odaia de oaspeţi. Beizadea Constantin, neamurile şi prietenii măriei-sale vor să se adune la sfat. Să ai grijă de cafea proaspătă şi de tutun, încheiase Arghiropol.
— Nu te nelinişti, kirie. Toate or să fie orânduite cum se cuvine. Ca pentru o casă domnească.
Acum lordachi zorea; ceasurile trecuseră şi mai rămâneau multe de pregătit. Blestematele astea de slugi făceau treaba de mântuială, cum nu erai cu ochii pe ele! Şi lordachi pierduse o bună parte din dimineaţă la cafeneaua lui Dimachi Chefalonitul, lăsând servitorimea de capul ei, fiind dornic să audă de la alţii ce nu ştia, şi să le împărtăşească ceea ce ştia. Se întorsese de la Dima cu traista plină de veşti – veşti de care nici hagi Arghiropol, nici beizadeaua Constantin dragomanul cel mare al Porţii n-aveau habar. Aflase astfel, cât dăduse Vodă Alexandru ca să mai fie lăsat în scaun măcar un an (o sumă la auzul căreia te prindeau ameţeli), şi cât plătise sau făgăduise norocosul său potrivnic, Hangerliul. Spuneau unii că vizirul ar fi poftit să-l mai păstreze la domnie pe Ipsilanti, dar că se împotrivise cadâna cea mai iubită a sultanului, Merzieh-hanum, ameţită de strălucirea unor dia-manticale cum nu mai erau altele în Stambul şi pusă la cale de capudanul Cuciuc Hussein. Nu era străin de schimbarea domnilor nici ministrul Franţei, doritor să aibă la hotarul de miazănoapte al împărăţiei un prieten al Republicii. Alţii se bucurau că lui vodă nu i-a căzut capul şi povesteau că Mer-zieh spumega de necaz că mazilirea pe care o ceruse cu stăruinţă fusese îndulcită de îngăduinţa întoarcerii.
Spre seară, odaia de primire se pregătise, jarul mocnea în aşteptarea ibricelor cu cafea de Mecca, sacagiul adusese de la Trei Fântâni apă limpede din care beau doar stăpânii. În lipsa ciubucgiului măriei-sale, însuşi lordachi pregătea ciubucele pentru oaspeţi.
Musafirii se iviră în casa de la Therapia abia după lăsarea nopţii. Soseau rând pe rând, purtaţi din Stambul, din Fanar, din Galata de calce ieftine, luate cu chirie, însoţiţi de câte o slugă, două, mai mult furişându-se, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă de ochiul mereu bănuitor al turcului şi de privirile iscoditoare ale vecinilor. Plăgi Arghiropol, kir Meletie, un călugăr din preajma înalt prea Sfântului Patriarh, Anastase Mammona-Mihaloglu, bancher de seamă şi neam după mamă cu doamna, bogatul Antonache Callistos, Celebi armeanul şi încă vreo câţiva, străini, veri, cumnaţi, în totul vreo zece bărbaţi. Era o adunare de taină şi de afaceri, peste care plutea o apăsare ascunsă, o adunare la care femeile, cu vorba lor repezită şi gălăgioasă, n-aveau ce să caute.
Întâi băură cafele şi tutun, vorbind despre lucruri neînsemnate, deşi pe toţi îi frigea numai şi numai mazilirea rudei şi datornicului lor, ’mazilire întâmplată înainte de vreme. Aşteptau să se arate şi beizadea Constantin, fiul voievodului, întârziat fără doar şi poate de cerinţele slujbei sale de mare dragoman. Sfatul cel adevărat începu abia o dată cu sosirea lui Constantin. Vorbi mai întâi Mammona-Mihaloglu, omul cel mai avut dintre ei toţi, cel mai bătrân şi în acelaşi timp cel mai de. Nădejde sprijinitor al mazilitului.
Bătrânul îşi tot învârtea în minte vorbele pe care avea să le spună, fără să găsească însă cuvintele potrivite, în cele din urmă, se hotărî:
— După cât îl cunosc eu, măria-sa Alexandru n-o să aibă linişte până n-o căpăta înapoi scaunul domnesc. De va voi, suntem îndatoraţi să-l sprijinim şi să-i fim de ajutor. Ca nea muri, ca prieteni şi creditori…
Se făcu tăcere. Oaspeţii se pândeau unul pe altul, neho-tărâţi:
— Vodă o f i ostenit de atâtea domnii…
— De slavă şi de bogăţie nu osteneşti, se amestecă în vorbă şi hagi Arghiropol. Înălţimea-sa Alexandru a fost mazilit înainte de vreme, prin urzeli şi pâri fără temei. Astea se pot spulbera…
— E lucru cu primejdie, kirie Anastasachi… grăise Gelebi-hogea, armeanul. Sultanul vrea domn tânăr şi aprig în Vala-hia. Hangerliul are prieteni puternici şi ocrotitori ele seamă.
— Şi Ipsilanţilor le lipsesc? Neamul cel mai cu fală din tot Stambulul, înrudit cu Moruzeştii, cu Calimachi…
— Şi cu Hangerliii.
— Hangerliii ne sunt rude de departe. Nişte coate-goale…
— Vizir-agasi mi-a destăinuit că vizirul cel mare abia şi-a pus pecetea pe firman. Hangerli e omul Franciei, şi Poarta se teme de mânia austriecilor.
— Se poate. Se poate, kirie, dsr Hussein Cuciuc e numit seraskier la Dunăre, peste o sută de mii de oştire. O duce îm potriva răzvrătitului Pasvan…
— De unde ştii domnia-ta asemenea lucru de taină?
— Doar eu le vând încălţările, îmbrăcămintea şi praful de puşcă, răspunse liniştit Gelebi. Dragomanul poate să întărească vorbele mele.
Ochii tuturor se îndreptară spre beizadea Constantin, care de la începerea sfatului nu scosese niciun cuvânt.
— Aşa e, precum spune cinstitul Gelebi.
— Domnia-ta, Gelebi, te bucuri de câştig în negoţul cu Hussein şi cu Hangerli.
— Câştigul e câştig. Socotesc, şi cred că nu mă înşel, că Vodă Alexandru nu mai are sorţi de izbândă, un an, doi. Pierdere de vreme şi de bani. Şi bani… câţi oare a strâns în câteva luni de stăpânire? Mai nimica. Valahia e sărăcită şi bântuită de pasvangii.
— Nu-i purta domnia-ta de grijă.
Antonache Callistos, bancherul, se frământa de o vreme neliniştit pe sofa, ca şi cum droturile l-ar fi împuns în carne. Izbucni:
— Măria-sa a iscălit o groază de sineturi şi de poliţe!
— Chezăşuite de banca Mammona, adică de mine, bre Antonache, şi eu sunt bun de plată.
— Eşti bun, Anastasie, eşti bun. Dar fiind şi neam cu măria-sa, dacă pierzi parale, îţi rămâne mulţumirea că ţi-ai ajutat o rudă de sânge. Eu ce mă fac? Nu sunt încă trei luni de. Ciând i-am împrumutat lui Vodă Alexandru cinci sute de pungi bani peşin, cu dobândă cinstită de douăzeci la sută. Răspunzi şi pentru banii ăştia?
Hagi Arghiropol şi Mammona-Mihaloglu schimbară între ei priviri lungi. Voievodul avea datorii pe care ei, oamenii lui de credinţă, nu le cunoşteau.
— De datoria asta noi nu răspundem. O să-ţi plătească vodă.
— Cu ce, iubite prietene? Banii peşin am auzit că şi i-a pus la bună păstrare, la bănci din Viena şi Amsterdam.
Mâhaloglu se încruntă. Rudenia era rudenie, iar afacerile afaceri. Se întoarse spre Constantin beizadea:
— Altfel m-am înţeles cu părintele domniei-tale, Constan tine. Mi-a făgăduit că banii care-i prisosesc îi depune la banca Mammona. Pe temeiul ăsta i-am chezăşuit cu iscălitura mea sineturile şi poliţele.
— Banii de prin străinătăţi nu pot fi popriţi de la Stam-bul, grăi, ou răutate hogea Gelebi.
Era vădit că trecuse de partea duşmanilor. De ce-l mai poftiseră oare?
— La asta nu m-am gândit. Antonache, bancher care abia începea să se ridice, se simţea, cuprins de nelinişte.
— Rău ai făcut, kirie Antonache. Dacă te gândeai, nu mai cereai să-ţi înapoieze părintele meu cele cinci sute de pungi – dobânzi şi capete – de îndată. Eu te-aş ruga să ne mai îngădui cu plata.
Antonache Callistos fierbea. Se vedea singurul păgubaş, dar se înşela.
— Şi domnia-sa Gelebi-hogea o să-l mai păsuiască pe pă rintele meu. După câte am oblicit, Vlastos din Pera are încăl ţări şi postavuri mai bune şi mai ieftine. Chiar acum două ceasuri înălţimea-sa Reşid se plângea că neguţătorii armeni sunt mai răi ca tâlharii ele codru. „Ce să fac, dragomane?” m-a întrebat. „Să ne mai gândim, preaputernice, să ne mai gândim…” i-am răspuns.
— Înţelept răspuns, dragomane. Tare înţelept…
— De e nevoie, şi înalt prea Sfântul Patriarh poate să-l ajute cu bani pe Vodă Alexandru, răsări pe neaşteptate şi Meletie călugăiuil. Sfânta biserică e săracă şi strâmtorată, dar toţi grecii din Fanar sunt fiii ei credincioşi. L-am uns pe Hangerli. Dar n-o să-l lăsăm nici pe Ipsilanti să ajungă lipsit…
Bătrânul Mammona-Mihaloglu şi hagi Arghiropol schimbau mereu priviri. Nu mai conteneau să se mire de isteţimea beizadelei. Aflau că în afara treburilor diplomaticeşti se pricepea şi la afaceri.
Urmară ceasuri de tocmeli. Glasurile acum se amestecau înverşunate, acum -se potoleau. Ceştile cu cafele parfumate, împinse de o parte, lăsaseră loc hârtiilor pe care se înşirau socoteli. Oricum ar fi sucit-o, Gelebi şi Antonache Callistos n-aveau încotro. Până la urmă, înverşunarea lor se potoli de tot:
— O să-l păsuim pe măria-sa Alexandru, cât o să fie ne voie, cinstite Mammona şi cinstite dragomane. N-o să cerem nici plata poliţelor. Cu o singură rugăminte: să-i spui lui Reşid-paşa că Vlastos e un tâlhar şi are marfă proastă şi puţină…
Constantin făgădui. Făgăduielile nu costă parale, şi nici nu trebuie ţinute întotdeauna, – şi adunarea se sparse.
După plecarea musafirilor, Constantin-dragoman rămase singur cu Mammona-Mihaloglu şi cu hagi Arghiropol.
— Am îmbătrânit şi n-am aflat că nu trebuie să te încrezi în nimeni, Constantine. Nici în rude, nici în prieteni, nici în tovarăşi de afaceri. Bine c-am ieşit la capăt. Tare mi-ar fi fost greu să plătesc pe nepusă masă toate poliţele şi sinetu rile de datorie chezăşuite…
— Gelebi şi Callistos sunt nişte ticăloşi mai răi ca Pasvan. Au întors-o dintr-o dată în toate. Până ieri, alaltăieri nu mai conteneau cu dragostea pentru măria-sa Alexandru.
— Tâlhari de codru, preaiubite şi preacinstite neamuri.
— Nădăjduiesc că până la dobândirea altei domnii, vodă o să-şi plătească o parte din datoriile către Banca Mammona.
— Fără îndoială, fără îndoială. Deşi, după câte ştiu…
— După câte ştii? Ce vrei să spui cu asta, Constantine?
— Că părintele meu n-o să-şi poată plăti toate datoriile până când…
— Până când?
— … n-o să se suie pe scaunul vreuneia din Ţările Rumâ- neşti altcineva din neamul Ipsilanti.
— Domnia-ta, poate? Cu învoirea domnului Alexandru? Dragomanul zâmbi subţire.
— Cu ea sau fără ea. Şi oricum cu sprijinul cinstitelor voastre feţe. Numai că asta nu trebuie să i-o spuneţi decât atunci când o veni vremea potrivită…
Mammona-Mihaloglu avusese deplină dreptate: nu te mai puteai încrede în nimeni. Nici măcar în copii.
La început intraseră în strâmtoare triremele, mânate împotriva curentului de încordarea vâslelor. Căutau loc prielnic pentru ridicarea unei noi cetăţi în care să se aşeze mulţimile de săraci, pe care pământul patriei nu ’mai dovedea să-i hrănească.
10
întrebaseră oracolul, şi preoteasa zeului Phoebus, alta şi mereu aceeaşi sub numele ei neschimbat, le răspunsese ca’ întotdeauna cu vorbe având un înţeles ascuns: „Aşezaţi-vă în faţa cetăţii orbilor…” Şi orbi fuseseră cei care trecuseră de zeci şi de sute de ori pe lângă limba de pământ care închidea, cu cornul ei de aur, (Strâmtoarea, stăpânind astfel gura portului Euxin, cel neprimitor. O mare bogată în peşte, ape negre care scăldau ţărmuri sălbatice dar dincolo de care se ’ântindeau ţări cu grâne, cu lemne, cu poduri, pline de prisăci, cu robi frumoşi şi zdraveni, şi mai cu seamă ieftini. Keleustul întâii trireme zări limba de pământ şi îndreptă corabia spre ea, aruncă ancora, şi păşi pe pământul proaspăt şi nou…
Aşa se născuse oraşul Byzantion, care durase o mie de ani, până când un împărat al Romei îl (schimbase în capitală a imperiului, şi-i dăduse numele său: Constantinopolis. Oraşul mai trăise astfel, inimă a unei împărăţii bolnave, crude şi strălucitoare, încă o mie de ani, până când porţile i se prăbuşiseră sub izbiturile topoarelor şi sub loviturile tunurilor, înăuntru se năpustise Asia, cu ostaşii ei, şi oraşul arsese trei zile şi trei nopţi fără încetare, dar nu pierise. Coinstantinopolis se prefăcuse în Stambul, cetate de scaun a unei alte nesfârşite împărăţii, îl împodobeau acum subţirile şi înaltele minarete, cupolele de aur ale geamiilor, olanele smălţuite ale Saraiurilor, bogăţia grădinilor udate de fântâni ţâşnitoare. Îl murdăreau uliţele înguste, prăfoase şi întunecoase, tigvele înfipte în suliţi, haitele de câini rătăcitori şi veşnic flămânzi, robii şi gratiile ferestrelor. Rămânea totuşi locul de întâlnire a două continente: Europa, năzuind spre viitor, şi Asia încă adormită.
Ca an toate zilele săptămânii, Stambulul era ’tot o forfota de oameni. Turci cu faţa uşor pământie şi ochi înguşti, îmbrăcaţi în ilice şi şalvari, înveşmântaţi în largi haine de mătase, arabi subţiratici şi tăcuţi, egipteni cu umeri laţi şi mijloc subţire, cu fesurile lor roşii, curzi în hainele lor negre cu brâie încărcate de arme, greci în anterie, evrei în caftane, armeni în portul lor vechi, apuseni – italieni sau franţuzi – în îmbrăcăminte ciudată şi străină pentru aceste meleaguri.
Prin mulţime se strecurau, strigându-şi marfa, ’salepgii, negustori de cofeturi şi de zaharicale, vânzători de mărunţişuri, alviţari şi rahagii, sacagii aducând apă limpede sau tulbure, după punga cumpărătorului. Pe la colţuri, cerşetori zdrenţuiţi îţi vârau sub nas cioturi de braţe şi picioare, bube hidoase, sau îşi arătau ochii albi şi înţepeniţi. Din vreme în vreme, prin mijlocul acestei mulţimi colorate şi zdrenţăroase, se deschidea drum larg, prin care treceau nepăsători şi trufaşi paznicii şi ostaşii înălţimii-sale sultanului, temeiul stăpânirii, al bogăţiei şi al «lavei.
Mai greu îşi făcea loc un alai alcătuit din vreo douăzeci de arnăuţi şi de slujitori, în fruntea cărora călărea un bărbat trecut şi ostenit de drum, îmbrăcat cu oarecare bogăţie: rnă-ria-sa Alexandru Ipsilanti, fost până de curând domn al Vala-hiei şi paşă cu trei tuiuri. Cei care îl însoţeau erau doar o parte din oamenii cu care se întorcea în Stambul. Cei mai mulţi rămăseseră la o zi de drum depărtare, lângă rădvanul doamnei Ecaterina şi mai ales ’lângă carele îngreunate de avuţia agonisită în cele cincisprezece luni de stăpânire peste atât de răbdătoarea şi darnica Valahie. Vodă era îngândurat. Orice s-ar fi în-tâmplat, nimic bun nu-l aştepta: o casă bogată şi încăpătoare, dar pustie; tihna şi pacea îi păreau la fel de obositoare ca frământările şi primejdiile, şi toate la un loc nesigure. Poate întoarcerea fusese o greşeală şi o nebunie. Padişahul îi scrisese cu rnâna lui, făgăduindu-i dreptul de a se bucura de bătrâneţe. „Sunt într-adevăr bătrân, neputincios şi nefolositor?” Toate erau înşelăciune şi vis. Lesne-crezători, uşor de minţit şi ele dus cu vorba, viteji, trufaşi, dispreţuitori de moarte, stăpânii aceştia ai lui se aprindeau adesea de mânii oirbe, năzărite sau întemeiate. Atunci porunceau schingiuiri, tăieri de capete, sugrumări tainice, îşi ţineau cuvântul dar îl şi călcau, se mulţumeau cu puţin şi se lăcomeau la avuţii şi la dulceaţa vieţii. „Nu-mi erau de ajuns banii de la Amsterdam şi Viena? Pentru ce m-am întors?” se gândea Alexandru. „Hussein Cu-ciuc mi-e duşman, Merzieh mi-a cerut capul. Dacă nu mă apăra vizirul cel mare…” Se întorsese de fapt pentru fiul lui, Constantin-dragoman. Dragostea pe care i-o purta nu se stinsese, cu toate supărările şi necazurile aduse de năbădăioasa lui odraslă. Beizadea Constantin se înstrăinase de mult. „Nici nu mi-a scris, de când e mare dragoman. De ce nu m-a înştiinţat la vreme despre urzeli şi uneltiri? Parcă s-a bucurat că nu mai sunt domn…”
Glasul slugii îl trezi din gânduri.
— Trebuie să descaleci, măria-ta.
Dimpotrivă venea un alai de zece ori mai bogat şi mai numeros. Oşteni cu haine de război şi cu arme, purtând calpace înalte de pâslă albă, rnergând în şiruri stnânse, beşlii pe cai nărăvaşi, agi şi paşale. Înaintea tuturor, doi harapi ţineau înălţate steaguri şi un al treilea o suliţă cu trei tuiuri flutu-rand în vânt.
— Trebuie să descaleci, măria-ta. Suntem la Stambul…
Fostul voievod îşi aminti că nu mai stătea pe niciuna din treptele măririlor. Era un ghiaur ca oricare altul, dator să coboare de pe cal ori de câte ori îi ieşea în cale un demnitar sau un ostaş chiar de rând din oastea sultanului. Sprijinit de slugă, coborî în pulberea alburie a uliţei, şi se trase la o parte. Alaiul trecu pe lângă el într-o lenevie trufaşă. Pe la mijloc, vodă zări un chip cunoscut. Turcul, smolit şi uscat la faţă, era înveşmântat cu măreţie şi risipă de pietre şi mătăsuri. Numai zamfirul de la surgiuc preţuia cât o corabie. Zărindu-l pe mazilitul voievod, paşa rânji şi isouipă a dispreţ în ţărână.
— E Cuciuc Hussein. Porneşte către Dunăre.
Umilirea îl arse ca un fier roşu, şi într-o clipită îi schimbă toate gândurile. Mărirea domniei, puterea, beţia temenelelor cu care se învăţase şi care aveau să-i lipsească îl hotărâră: să mai fie o dată domn. Se va înarma cu răbdare, va aştepta în casa lui de la Therapia ca un bătrân mulţumit cu soarta, până îi va veni iar vremea. Atunci va arăta tuturor, prieteni slabi sau făţarnici şi duşmani, de ce e în stare el, Vodă Alexandra, O dată măcar să mai fie domn, şi pe urmă…
