În dreapta mea, distrat ca de obicei, privea peisajul străzii atât de familiar – nu ştiu dacă şi pentru el – în amurgul vag ceţos şi urât, urât fiindcă din cauza lui feţele trecătorilor păreau murdare ca ale unor coşari, şi la fel ca totdeauna felul acesta de a privi oamenii, lucrurile mă irita întrucâtva: priviri care navigau ca nişte corăbii sau care alunecau într-un fel teribil de personal parcă într-un soi de demonstraţie de virtuo­zitate. Pare absurd, dar ori de câte ori îi surprindeam privirea alunecând pe lângă semeni, pe lângă lucruri, vedeam o fetiţă de doisprezece ani alunecând pe oglinda de gheaţă a unui patinoar în ritmul unui vals lent.

— Mergi mai încet, Vladone!

Vladone eram eu şi recomandarea mie îmi fusese adresată.

L-am ascultat şi am schimbat viteza. Păru satisfăcut şi, fără să se uite la mine, schiţă un început de zâmbet. Pielea feţei i se plie la colţul stâng al gurii, mai curând într-un fel de rictus de durere decât a zâmbet. Dar învăţasem să-l cunosc şi am ştiut că zâmbise, după cum, de asemenea, ştiam ca altcineva în locul meu ar fi fost convins că nu fusese zâmbet, ci o grimasă de durere. Şi am mai ştiut ceva, deşi nu mă uitam la el: că atâta timp cât zâmbise, cam un minut – fusese un zâmbet încremenit, durabil – chipul lui arătase ca o mască tragică, fiindcă de fiecare dată când zâmbea, de fiecare dată când râdea – se întâmpla atât de rar – aveam senzaţia ciudată care îmi zgribulea pur şi simplu sufletul, că privesc nu chipul unui om viu, ci o mască tragică. De altfel, Silviu Lăpuşneanu, bătrânul de şai­zeci de ani de lângă mine, care arăta cu zece ani mai tânăr, avea un chip ce ţi se întipărea în memorie chiar dacă îl vedeai numai o singură dată, în primul rând datorită faptului că, fără să vrei, îţi formai imediat convingerea: „Omul ăsta trebuie că a suferit mult în viaţă”. Ţi-o spuneai admirativ, aproape cu un fel de invidie: că un om care suferise „atâta” în viaţă ştiuse să depăşească momentele critice fără să se lase înfrânt şi, mai ales, fără ca suferinţa să lase urme, urmele ace­lea nemiloase, care îmbătrânesc înainte de vreme, care urâţesc până şi chipul cel mai frumos.

Aproape pe nesimţite începusem să merg mai repede. Mă grăbeam. Voiam să ajung înainte de începerea spec­tacolului şi până atunci nu mai erau decât cinci minute. Dar, ca un făcut, mă persecutau stopurile. De fapt, mie îmi era indiferent dacă ajungeam ceva mai târziu. Nici când fusesem mic nu prea mă dădusem în vânt după spectacolele de circ, cu atât mai puţin acum când aveam douăzeci şi cinci de ani şi când dispuneam de atât de puţin timp liber, încât rar îmi îngăduiam plă­cerea de a mă deconecta, de pildă la un film sau la un spectacol de teatru. Dacă mă grăbeam o făceam numai fiindcă ştiam că lui Lăpuşneanu nu-i plăcea să întârzie şi că, o dată, când s-a întâmplat aşa, mi-a mărturisit ulterior că a simţit doar pe jumătate plăcerea numai şi numai fiindcă a „scăpat” primele două numere din spectacol. De atunci m-am ferit să-l mai fac să întârzie. În decurs de două săptămâni de când ne cunoşteam, văzusem împreună spectacolul de cinci ori, şi acum urma să-l vedem pentru a şasea oară. Era un record, fiindcă, dacă îmi aduceam bine aminte, nu mi se întâmplase în tot restul vieţii de până atunci să merg de atâtea ori la circ. Lăpuşneanu era însă un pasionat al circului şi, fiindcă el refuza să vadă orice altfel de spectacol, am acceptat să-l însoţesc. El era însă convins că mă „convertise” şi pe mine, iar eu nu aveam nici un interes să-i spulber aceasta iluzie, din motive pe care le veţi cu­noaşte din paginile ce urmează. În realitate, departe de a mă converti, de fiecare dată când ieşeam de la spectacol simţeam cum mi se strecoară în suflet o melancolie care mă făcea un pic ursuz, din motive care erau şi au continuat să rămână cum nici că se poate mai obscure.

Lăpuşneanu nu avea maşină, dar în schimb aveam eu. De fiecare dată:

— Deseară merg la circ. Vrei să mă conduci cu ma­şina?

— Bineînţeles.

— Mulţumesc! Ştii, am cumpărat şi pentru dumneata un bilet. Mi-ar face plăcere dacă ai veni cu mine.

— Din întâmplare, deseară sunt liber.

— Înseamnă că am un pic de şansă. Apoi după o pauză, privindu-mă bănuitor: Spune drept, Vladone, nu te plictiseşti în compania unui om bătrân? Nu uita că am şaizeci de ani.

— De loc, domnule Lăpuşneanu. Crede-mă, îmi face plăcere să te însoţesc.

— Mă simt obligat faţă de dumneata, Vladone.

— Dumneata în nici un caz. Eu, da. Fiindcă de la dumneata am multe de învăţat.

Şi nu minţeam. Realmente aveam ce învăţa de la el. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu minţisem nici când îi spusesem că îmi făcea plăcere să-l însoţesc la circ, chiar dacă, la drept vorbind, ceea ce simţeam nu era propriu-zis plăcere. Sau poate mai curând nu numai plăcere. Fiindcă, în ultimă instanţă, eram în „serviciu comandat”. La început „serviciul comandat” fusese de cu totul altă natură. Şeful meu, colonelul Radu Mănăilă, îmi încredinţase misiunea de a-l fila pe Silviu Lăpuş­neanu. Atât şi nimic mai mult. Pe urmă, mai exact la numai patru zile, ne-am cunoscut într-o împrejurare de loc obişnuită – şi despre aceasta cititorii vor lua cunoştinţă din paginile ce urmează – care acum, când retrăiesc prin amintire toate peripeţiile acestui „caz”, este absolut sigur că nu s-a datorat hazardului. Aşa că după ce ne-am cunoscut, întrucât nu mai era oportun ca tocmai eu să port trena lui Lăpuşneanu, şeful meu mi-a recomandat să-l cultiv cât pot mai mult, şi cu mare grijă, ca nu cumva să prindă de veste.

Şi l-am cultivat. Omul era atât de interesant, încât pot să afirm, fără teamă de a exagera, că n-a trebuit să depun eforturi speciale. Era atât de interesant, încât, chiar de la prima noastră întâlnire, am fost convins că a-l cultiva va însemna pentru mine o bună şcoală, mai exact o şansă unică de a învăţa să cunosc oamenii, mai ales acea categorie de oameni cu care cei din me­seria noastră au cel mai adesea de-a face. Trebuie să mărturisesc pe de altă parte, că primind misiunea de a-l cultiva – una limitată – în sinea mea nutream speranţa că şansa mă va favoriza în aşa măsură, încât să pot aduce o contribuţie majoră în elucidarea „cazu­lui”, bineînţeles în măsura în care Silviu Lăpuşneanu merita cu adevărat interesul pe care i-l acorda şeful meu. (Când mi-a încredinţat misiunea, asupra lui Lăpuşneanu plana doar o bănuială, încă neconfirmată de fapte.)

La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am primit însă un telefon de la el. Mă invita la circ. Am fost cum nu se poate mai surprins. Nu-mi puteam explica de fel ce plăcere putea simţi el, un om atât de cultivat, asistând la un spectacol de circ, de altfel destul de medi­ocru, cum aveam să mă conving câteva ore mai târziu. N-am refuzat acea primă invitaţie, şi nici următoarele patru. Iar cea de-a şasea, la care eram încredinţat că voi asista peste câteva minute, fusese rezultatul unei iniţiative proprii şi nu se datora faptului că, simţindu-mă obligat, voisem să mă revanşez, invitându-l şi eu o dată, ci, pur şi simplu fiindcă voiam să verific în ce măsură o anume impresie – de la ultimul spectacol la care îl însoţisem – era sau nu adevărată. Mai precis, voiam să verific dacă, într-adevăr, în ciuda aparenţei, specta­colul îl plictisea şi prezenţa sa acolo se datora unei cauze care nu avea nici o legătură cu plăcerea reală de a admira măiestria artiştilor de circ. Impresia aceasta am avut-o numai cu puţin înainte de a se termina ultimul număr din program, aşa că n-am mai avut timp să verific în ce măsură era sau nu adevărată. Îmi amintesc, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am riscat întrebarea:

— Îţi place chiar atât de mult circul, domnule Lă­puşneanu?

— Foarte mult! Circul e reconfortant.

— În ce sens?

— Cel mai ageamiu dintre jonglerii din seara aceasta îmi este superior prin perseverenţă, prin voinţă, întrucât orice număr banal necesită ore întregi de munca susţinută.

— Am impresia ca sunteţi la curent cu viaţa de circ.

— Întrucâtva.

— Doar ca simplu spectator? Asiduu spectator?

— Nu! în tinereţe am fost îndrăgostit de o călăreaţă de circ.

După aceea a devenit parcă ursuz. L-am condus până acasă cu maşina şi, contrar obiceiului, nu m-a invitat să urc până la el ca să-mi ofere o cafea şi un coniac.

Şi iată, acum, ca urmare a invitaţiei pe care de data asta eu i-o făcusem, ne îndreptam spre circ şi n-aş putea spune că îmi făcea plăcere să văd pentru a şasea oară un spectacol destul de mediocru. Eram atât de nerăb­dător să-mi verific impresia, încât, temându-mă să nu mă refuze cine ştie din ce motive, mi-am procurat în prealabil biletele şi, cu ele în buzunar, m-am dus acasă la el abia cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului.

Când a aflat pentru ce anume venisem, m-a privit lung şi parcă un pic bănuitor, pe urmă îmi spuse cu un ton degajat:

— Mi se pare că în seara asta este... relache.

Nu eram chiar foarte sigur, dar am avut impresia că rostise ultimul cuvânt cu o oarecare întârziere ca şi când ar fi căutat cuvântul. Şi am mai avut impresia că „relache” nu era cuvântul cel mai indicat – din punctul lui de vedere – şi că îl utilizase fie pentru ca nu găsise altul mai potrivit, fie fiindcă se ferise să folosească – din motive numai de el ştiute – pe acela care ar fi exprimat, cel mai exact, gândul lui ascuns. De aceea, câteva clipe am fost preocupat să descopăr acel cuvânt. N-am izbutit, aşa că, până la urmă, mi-am amintit că eram dator să-i risipesc „temerea” că spectacolul nu avea loc.

— Am cumpărat biletele personal şi, dacă astă-seară nu ar mai avea loc spectacolul, nu mi le-ar fi vândut.

— Da? În cazul acesta probabil că m-am înşelat. Apoi, după câteva clipe, de-a dreptul mirat: Interesant! De unde şi până unde mi s-a înşurubat în cap ideea ca astăzi e relache?

Şi mă privi de parcă ar fi aşteptat de la mine răs­punsul. Nu am dat nici o importanţă cuvintelor, şi pentru nu mai ştiu a câta oară mi-am spus că Lăpuş­neanu era un om ciudat în egală măsură în care mi se părea enigmatic.

— Mergi mai încet, Vladone!

M-am uitat la kilometraj. Mergeam cu mai puţin de cinzeci pe oră. Atunci de ce îmi cerea să înceti­nesc? Căpătase dintr-o dată fobia vitezei? De obicei, mă zorea, chiar şi atunci când ştia că vom ajunge prea devreme. O dată chiar l-am întrebat:

— Bine, dar ce rost are să ne grăbim? Şi aşa ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului

— Pot să aştept şi o jumătate de oră.

— Bine, dar nu ai nici un motiv. Vreau să spun că nimeni şi nimic nu ne obligă să ajungem atât de de­vreme.

— Ştii, mie îmi place mirosul de circ.

— Miroase a băligar, am ţinut să-i reamintesc.

— Şi a fiară. Exact! A băligar şi a fiară. Teribil îmi mai place mirosul. Aşa că nu mă deranjează dacă aştept oricât de mult. Cine ştie? Poate că într-o alta viaţa am fost grăjdar. Sau poate chiar îmblânzitor de fiare.

N-am mai replicat. Mi-am adus aminte că de fiecare dată, după spectacol, când ajungeam acasă, întrucât mi se părea că hainele pe care le purtasem se îmbibaseră de mirosul acela caracteristic care, pur şi simplu, mie îmi producea greaţă, le scoteam pe balcon să se aeri­sească.

— Mergi mai încet, Vladone!

— Şi mai încet? Atunci sigur că de data asta vom ajunge după începerea spectacolului.

Nu mi-a răspuns. I-am surprins în oglinda retrovi­zoare zâmbetul. Dar nici acum, după atâta timp, nu sunt absolut sigur că a zâmbit. Poate numai mi s-a părut. Dar dacă totuşi nu mă înşelasem şi Lăpuşneanu zâmbise cu adevărat, zâmbetul fusese sigur ironic – acel zâmbet ironic pe care nu-l puteam suferi, un zâmbet parcă de evidentă superioritate ce de fiecare dată mă enerva, deşi, ca să fiu sincer, numai de vreo două ori se întâmplase aşa. E ciudat, zâmbetul acela mă enerva, îmi rănea vanitatea – da, cred că acesta e termenul cel mai potrivit! – totuşi, de fiecare dată îmi păruse rău că „durase” atât de puţin, fiindcă de fiecare dată mi-am spus că, fără să fie conştient de aceasta, zâmbetul îl trăda pe adevăratul Lăpuşneanu, numai Dumnezeu ştie în ce fel îl trăda, dar că sigur aş fi aflat dacă el ar fi continuat să mai zâmbească nu mult, ci încă vreo câteva secunde, şi dacă nu se întâmplase aşa, aceasta se datora faptului că Lăpuşneanu, conştient că zâmbetul îl trădează, avusese prudenţa să se oprească la timp. Mai adineauri, când zâmbise din nou – în cazul când nu mi se păruse – din cauza întunericului pierdusem încă o dată prilejul de a înţelege adevărata lui semnificaţie.

În sfârşit, am ajuns! Cu patru minute după începerea spectacolului, dacă ţineam seama de ora indicată de ceasul de bord. În mod normal foaierul ar fi trebuit să fie luminat. Cu toate acestea, luminile încă nu se aprin­seseră. Ce trebuia să cred? Că ceasul de bord se defec­tase şi că ajunsesem la circ mult prea devreme? În nici un caz de vreme ce şi cel de la mână arăta aceeaşi oră. Dintr-o dată şi inexplicabil am devenit neliniştit, în schimb Lăpuşneanu era calm, grav şi, ca niciodată, impunător.

Am oprit motorul şi am coborât. Nu m-a întrebat nimic. Şi nici nu părea surprins. Vag aveam sentimentul că el, ştiind mai dinainte că aşa se va întâmpla, aştepta acum să vadă ce voi face şi, calm, îmi cedase, în mod deliberat, iniţiativa. Pe buze îmi veniră cuvintele: „pro­babil s-a întâmplat ceva şi spectacolul nu va mai avea loc”, dar nu le-am rostit tare, m-am oprit la timp, convins fiind că dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, aş fi devenit ridicol, teribil de ridicol, Dumnezeu ştie din ce motiv, poate numai pentru faptul că era evident că spectacolul se amânase şi deci explicaţia nu mai era necesară. Imediat după aceea am vrut să spun: „aşteaptă-mă puţin, domnule Lăpuşneanu, să văd ce s-a întâmplat”, dar încă o dată m-am oprit la timp, inhibat de acelaşi presentiment că aş deveni ridicol. Am coborât şi m-am îndreptat spre intrarea principală. Era întuneric, luna apăruse devreme şi pereţii de sticlă aveau o cu­loare spectrală sau poate că numai mi se păru mie aşa.

Un afiş mare, scris cu cerneală roşie, anunţa:

 

Din motive de ordin tehnic, spectacolul din seara aceasta se amână. Biletele vândute rămân valabile.

D i r e c ţ i u n e a

 

Ceva mai departe, mai în stânga, am observat o maşină a miliţiei. Am recunoscut-o după sirenă. Pe por­tiere, cu litere vizibile, albe, scria, ca să fie clar pentru toată lumea: Miliţia. Prezenţa acelei maşini avu ca urmare faptul că neliniştea mea crescu. Prima mea por­nire fu să mă îndrept spre intrarea ce ducea la admi­nistraţie, în dreptul căreia aştepta maşina miliţiei, dar m-am înfrânat la timp. Eu, un simplu „particular”, nu aveam nici un drept să procedez astfel dacă nu voiam să trezesc bănuielile lui Lăpuşneanu. Pentru Lăpuşneanu nu eram decât un oarecare Vladone, funcţionar administrativ la Comitetul pentru Cultură şi Artă.

Tocmai mă pregăteam să mă reîntorc la maşină când din clădirea administraţiei am văzut ieşind trei civili. Printre ei l-am recunoscut imediat pe căpitanul Petre Ovezea de la inspectoratul miliţiei. Mai înainte de a apuca să mă recunoască şi el, i-am întors spatele şi m-am urcat în maşină.

— Astă-seară, relache! l-am lămurit pe Lăpuşneanu, de data asta nu ştiu nici eu de ce în chip de scuză.

Am pornit motorul şi am făcut calea întoarsă. Prin oglinda retrovizoare, am observat cum căpitanul Ovezea se urca la rândul lui în maşină. Câteva minute mai târziu, „Volkswagen”-ul miliţiei trecu pe lângă noi cu sirena dezlănţuită.

— Ne-am americanizat şi noi! observă Lăpuşneanu cu ton care suna admirativ, dar care, eram convins, fusese doar ironic.

Am pornit-o pe şoseaua Ştefan cel Mare, în direcţia Pieţei Victoriei.

— Am să te rog să mă laşi acasă, Vladone.

— Bineînţeles. Ca de obicei, domnule Lăpuşneanu.

El îmi spunea pe nume, eu îl domneam, din cauza diferenţei de vârstă. El accepta ca ceva de la sine înţe­les, deşi de multe ori aveam impresia că o făcea din cu totul alte motive, strict personale. Adică, Lăpuşneanu îmi spunea pe nume şi găsea cum nu se poate mai fi­resc să-i spun „domnul Lăpuşneanu”, nu din cauza dife­renţei de vârstă, ci fiindcă se considera superior mie din punctul de vedere al unei ierarhii sociale „presta­bilite”, alta decât cea reală. Vreau să spun că el se con­sidera superior numai datorită faptului că, în urmă cu mulţi ani, fusese „cineva”. Dar asta mi se părea doar câteodată, fiindcă de cele mai multe ori nu aveam nici un fel de îndoială că îmi spunea, simplu, Vladone pentru motivul că era mult mai bătrân decât mine. Dar, chiar dacă dominantă ar fi fost cealaltă impresie, raporturile dintre noi ar fi rămas aceleaşi, de vreme ce eu mă aflam în „serviciul comandat”, deci într-o situaţie în care, în mod deliberat, trebuia să ignor unele susceptibilităţi, din pricina cărora şeful meu, colonelul Mănăilă, mi-a atras atenţia, într-un mod discret, că natura mă dezavanta­jase – expresia îi aparţine – înzestrându-mă cu un plus de susceptibilitate care, în anumite împrejurări, ar putea să-mi dăuneze.

Conduceam cu multă prudenţă, întrucât strada era aglomerată, motiv pentru care nu-mi prea rămânea timp să mă concentrez asupra a ceea ce mi se părea senzaţio­nal. Totuşi, la un moment dat – dovadă certă că subconştientul meu continua să fie preocupat – am exclamat tare:

— Astă-seara, relache!

— Chiar aşa scria pe afişul acela? mă întrebă Lăpuş­neanu cu un ton indiferent.

— Nu! Scria că, din motive tehnice, spectacolul se amână.

— Atunci de ce ai folosit termenul relache?

— L-ai folosit dumneata, înaintea mea, domnule Lă­puşneanu.

— A, da! Ai dreptate! Uitasem. Apoi, după câteva clipe: Ar trebui să-mi pun firmă la poartă.

— Ce fel de firmă?

— Firmă de ghicitor.

Şi râse. Încetişor, parcă ar fi gâlgâit un izvoraş.

— Ştiu eu? Poate că n-ar strica, i-am replicat într-o doară, deşi ştiam precis la ce se referă.

— Uneori mă mir singur cât de bine le brodesc. Pe­semne că am un al şaselea simţ. Ştii, de multe ori mi-am făgăduit să mă ocup de metapsihică, dar, din lene, n-am izbutit niciodată să trec la fapte, ţii minte? Mai adi­neauri m-am întrebat, şi te-am întrebat, de unde şi până unde impresia că în seara asta spectacolul nu va avea loc. Ţii minte, nu?

— Ţin minte, da!

— Era, va să zică, un presentiment. Ciudat, nu?

— Mi s-a întâmplat şi mie să am câteodată asemenea presentimente.

Nu era adevărat. Nu mi se întâmplase niciodată, aşa cum nici la el nu se putea numi presentiment faptul ca ştiuse mai dinainte, că la circ era... relache. Pur şi sim­plu fusese în prealabil informat că acolo se întâmplase ceva. Mai mult, eram sigur că ştia şi ce anume se întâmplase. Ca să mă îmbrobodească însă, îi dădea într-una cu metapsihica, şi nu înceta să se mire de „darul” cu care îl înzestrase natura de a şti, cu anticipaţie, ceea ce se întâmplase în cu totul altă parte decât locul unde se aflase el în acel moment. Eu însă trebuia să-mi fac ro­lul mai departe, să-i cânt în strună, cu alte cuvinte să mă comport în aşa fel, ca şi când n-aş fi nutrit nici cea mai vagă bănuială.

— Categoric, omul este o fiinţă necunoscută. Avea perfectă dreptate Alexis Carrel. Nu crezi?

— Cum să nu. Cartea lui, chiar dacă nu convinge în­tru totul, n-o poţi respinge de plano.

— Biletele rămân valabile, nu-i aşa?

— Da! Pentru mâine seară.

— Mâine seară crezi că vei avea timp?

— Cred că da.

Am spus-o cam cu jumătate de gură, fiindcă aveam impresia că nu i-ar mai fi făcut de loc plăcere să meargă, ca şi când, dintr-un motiv numai de el ştiut, pasiunea lui pentru spectacolele de circ sucombase brusc.

— În orice caz să mă anunţi în prealabil, telefonic. S-ar putea ca eu să uit, şi n-aş vrea să aştepţi până mă îmbrac, aşa cum s-a întâmplat în seara asta.

— Pe mine nu mă deranjează de loc. Mai stăm de vorbă despre una, despre alta. O parolă cu dumneata, domnule Lăpuşneanu, e o adevărată plăcere.

— Mulţumesc, Vladone. Sunt un bătrân cam plictisitor, asta o ştiu. Dar, încă o dată, îţi mulţumesc, fiindcă ai vrut să fii drăguţ cu mine.

Nu aceasta îmi fusese intenţia, ci, realmente, orice conversaţie cu el devenea agreabilă, dacă nu intere­santă. Lăpuşneanu era un om cultivat şi excentric, pen­tru a nu pune la socoteală că aveam motive speciale să mă intereseze tot ceea ce spune.

Ajunserăm. Am oprit în faţa blocului unde locuia. De obicei mă invita să urc la el.

— Atunci să aştept telefonul dumitale, Vladone?

— Bineînţeles.

— Bună seara!

— Bună scara, domnule Lăpuşneanu!

Coborî din maşină cu uşurinţă, deşi era masiv şi cumva greoi. Se îndreptă spre intrare cu pas măsurat şi hotărât. Când dispăru în holul blocului, am pornit motorul şi m-am întrebat, stăpânit de aceeaşi nelinişte care nu mă părăsise nici o clipă:

„De unde a ştiut Lăpuşneanu că spectacolul de la circ fusese suspendat?”