Viewing Single Post
AnnaE
#0

CAPITOLUL I

 

Acum se numea Nicolae Stamate şi locuia în garsoniera „fratelui” său Petre Stamate, inginer, detaşat pentru câteva luni la un şantier din Ol­tenia, deschis de curând.

Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanţă şi cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur şi simplu să crezi că sunt totuşi pavate. În ceea ce îl privea – cel puţin aşa credea el – nu avea motiv să fie mulţumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situaţia continua să rămână aceeaşi. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi şi pe mai departe ireproşabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetăţean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi ştiut ceea ce ştia despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât şi nimic mai mult.

Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproşabil, Lucian Fuiorescu fusese şi continua să rămână în atenţia grupei operative în general, şi în special în atenţia lui.

Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administra­tiv al unei importante organizaţii comerciale. Da­torită meritelor sale era apreciat de către şefii săi şi simpatizat de ceilalţi salariaţi. Aptitudinile de care dădea dovadă – fapt pentru care lună de lună era evidenţiat la Gazeta de perete şi nici­odată uitat cu prilejul împărţirii primelor – pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pre­gătire profesională şi, mai ales, o deosebită pri­cepere în a se descurca în împrejurări când alt­cineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele şi capricioasele hăţişuri ale birocraţiei. Apreciat pentru aceste foarte de preţ calităţi, ori de câte ori era nevoie de obţinut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-şi respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Şi de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt şi totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacţia şefului său ierar­hic, dar chiar a directorului general.

— E dat naibii Fuiorescu ăsta!

Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi mă­gulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială.

Ar fi greşit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de şefi şi niciodată uitat la primă co­legii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toţii, şi mai ales femeile, faţă de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora – fără exage­rare unanimă – în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine şi infinit mai politicos decât toţi ceilalţi colegi luaţi la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbaţii „de azi” încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumuseţea şi manierele aproape în egală măsură.

Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta şi tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu – răsfă­ţatul tuturor funcţionarelor din direcţia generală – să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Şi nu era fiindcă aceştia apreciau la el o altă calitate: modestia. La şedinţe şi în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidenţă meritele celorlalţi, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cu­muleze simpatiile era acela că la nevoie ştia să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo „problemă personală”, care necesita alergături şi intervenţii, prompt şi entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea „o mână de ajutor”.

Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deşi trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de pa­truzeci şi doi, patruzeci şi trei de ani. Era înalt, cu umerii largi şi puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, uşor încărunţit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculţi, mai ales că el se pricepea să se exprime în­tr-un limbaj ales, dar nu pretenţios. Statura atle­tică, chipul său frumos, părul blond şi cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecţionate nu din stofa cea mai bună – dimpotrivă, dintre cele mai ieftine – dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincţie care impunea mai ales „sexului slab”. (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se în­torceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine ştie ce mare psiholog ca să-l înţelegi.) Costumele sale, în ciuda ieftinătăţii stofei, erau nu numai ireproşabil lucrate, dar şi foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, pri­mul care a renunţat la manşetele de la pantaloni, după cum – folosind aceeaşi sursă de informaţie – Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri în­chise. Şi fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulţime, toate foarte fru­moase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu crava­tele sale – variate şi fanteziste – dar şi cu butonii de manşetă. Să nu vă închipuiţi că erau cine ştie ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni şi foarte frumoşi. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să ştie lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeaşi oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manşetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exem­plare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce priveşte tăietura hainelor, cât şi în ceea ce priveşte desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manşetă. Un obiect de podoabă care dezminţea însă preferinţa lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roşcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârşire demodat, care – de vreme ce Lu­cian Fuiorescu nu renunţa la el – reprezenta un suvenir de familie.

De fiecare dată când avea de întocmit vreo lu­crare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glu­mind, unii dintre colegii lui îşi şopteau că piatra sângerie îl „inspira, fiindcă referatele sale – şi în general toate lucrările întocmite de el – erau clare, concise şi foarte convingătoare.

 

În ciuda faptului că femeile îl răsfăţau, iar co­legii săi îl simpatizau, relaţiile dintre aceştia şi Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni şi nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăştia în jurul său optimism, care se pricepea să întreţină o conversaţie agreabilă, pigmentată cu glume şi „bancuri”, care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viaţă foarte singulară.

Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se ştia – o recunoştea şi el atunci când era cazul – fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu pri­mea femei. Avea totuşi o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, îşi păstrase zvelteţea şi formele graţioase. Din când în când, erau văzuţi la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeaşi înălţime, formau o pereche potrivită şi atunci când intrau într-un local erau urmăriţi cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, „era farmacistă şi celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată că­sătorită, în schimb, prin viaţa ei trecuseră mulţi bărbaţi. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu – ce dura numai de vreun an – nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau – şi relaţiile pă­reau a nu fi mai puţin intime – un ziarist foarte tânăr şi un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepţia frivolităţii, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspici­une. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe ceilalţi doi amanţi, ziaristul şi inginerul.

După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu şi le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să vizi­teze colţul zoologic. Nu trebuie înţeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuştile maimuţelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbuşlucurile ursule­ţilor şi nici somnolenţa pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuţele.

Dacă în faţa cuştilor maimuţelor era multă lume – şi de obicei era – îşi făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile şi tumbele neastâmpăratelor maimuţe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine ştie ce întrebare naivă a vreunui ţânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din faţa cuştilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apro­piere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva staţii pe jos. De cele mai multe ori cina în oraş, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme.

Pe scurt, o existenţă singulară şi inofensivă.

...Şi cu toate acestea!

Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.

 

Trecuseră exact unsprezece zile de când un in­divid, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o „cutie oarbă de scrisori” un mesaj care nu conţinea decât următoarele cuvinte:

Nu găsesc blacheul. Pune-ţi galoşul!

Bineînţeles, „cutia poştală oarbă” fu pusă imediat sub observaţie. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa aşteptat. Absenţa era in­terpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poşta fiindcă mirosise că „cutia poştală” era supravegheată, iar prietenul său susţinea că destinatarul nu se prezentase să ridice poşta de­oarece lipsea din oraş.

Faptul că erau buni prieteni nu constituia , un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeaşi părere. Dimpotrivă. Şi când se întâmpla aşa, îşi susţinea fiecare punctul său de vedere cu înver­şunare. Ulterior, când evenimentele dădeau drep­tate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celui­lalt:

— Îţi scoţi pălăria?

— Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău.

Într-o zi, un individ se apropie de „cutia de scrisori”. Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Îşi continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se con­vinge dacă nu cumva este urmărit. Deşi nu des­coperi nimic suspect, spre mai mare siguranţă, reveni în centrul oraşului, schimbând de mai multe ori tramvaiele şi autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure şi pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se aşeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte „distins” citea ziarul, absent cu desăvârşire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de ab­sorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se aşeze la masa lui, acesta acceptă fără să-şi întrerupă lectura.

Iepurele comandă o cafea şi după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie nişte ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din bu­zunar mai multe timbre şi începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilus­trată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operaţie, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu un­ghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparţinea bărbatului distins, şi acum în aceeaşi măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti şi părăsi localul.

Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece şi el. Împă­turi tacticos ziarul şi îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca şi când abia acum ar fi desco­perit o informaţie care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Şi în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimţite în palmă şi din palmă într-unul din buzunăraşele vestei.

Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.

 

Din păcate, sublocotenentul Picioruş, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. şi oricât se strădui Picioruş să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simţise urmărit şi spălase putina eclipsându-se prin cealaltă uşă. Sau poate, pur şi simplu, dintr-un exces de prudenţă, fără să ştie că e urmărit, căutase să-şi piardă urma. În orice caz acuma Picioruş nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice „corespondenţa” din „cutia oarbă de scrisori”, dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui in­stinct care, la indivizii obişnuiţi să trăiască în afara legii, funcţionează fără greş întocmai ca la fiare. Un om care foloseşte toate trucurile ca să nu ducă după sine o „coadă”, numai om cinstit nu putea fi.

Nici a doua zi şi nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ.

La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând în faţa ferestrei şi privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colţul străzii o fe­tiţă juca, de una singură, şotron. Ceva mai în­coace, la câţiva paşi de bloc, o maşină neagră şi demodată aştepta. Maiorul reţinu, maşinal, nu­mărul: 8379.

Căută cu privirea din nou fetiţa. Era blondă, bondoacă şi nu părea de fel că se plictiseşte. Oftă şi întoarse spatele ferestrei. Fetiţa ce juca şotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile.

„Am să-i dau deseară telefon!” îşi spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei.

„Fetiţa tatei cea cuminte!”

Şi cât timp privi fotografia, ochii lui trişti se luminară.

Ceva mai târziu, ducându-se să-şi facă o cafea, îşi întâlni chipul în oglindă. Şi aşa cum se întâmpla ori de câte ori îşi vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interi­oară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, des­coperise în oglinda vitrinei magazinului „La Ba­lon” chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuşi. Şi nu putea fi el însuşi fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui – ştia precis – era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Şi abia după aceea a înţeles că băiatul cu părul alb era el însuşi. Şi a mai înţeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său.[1]

În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci şi doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deşi poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt şi slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii.

Despre maiorul Radu Mănăilă[2] femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. In­trigă – afirmau ele – din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilităţi, iar în al doilea, din cauza tristeţii ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele – acele, cu puternice şi poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne – să-şi dorească a-l lua sub aripa lor ocro­titoare şi să-l copleşească, exasperant, cu o mie de atenţii mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, şi în nici un caz esenţială, era şi aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.

 

Ca de obicei, şi de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce îşi pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bog­dan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colabo­rator preţios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată – cum spunea Ducu uneori – cu gura căscată.

Fiule – se dădea bătut Ducu – îmi scot pălăria.

Scoate-o, bătrâne, că şi eu am scos-o de atâtea ori.

Firi mai deosebite nici că se putea să existe. Şi cu toate acestea îi lega o prietenie pe care munca în comun o cimentase. Ducu aprecia la Bogdan tocmai acele trăsături care lui îi lipseau. Spontaneitatea, optimismul contagios, însuşirea de a câştiga încrederea oamenilor din primele clipe, capacitatea de a se entuziasma chiar de lucrurile mărunte, umorul.

Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci şi cinci. Ducu, a cărui copilărie înţărcase la o vârstă când alţi băieţi din mahalaua Mascaralei încă mai înălţau zmeie şi se fugăreau prin port jucându-se „de-a hoţii şi vardiştii”, mai în glumă, mai în se­rios, îi spunea fiule. Şi se simţea tare mulţumit că „fiul” său făcea parte din grupa lui operativă şi că erau prieteni.

„Cazul Fuiorescu” – deocamdată era doar un „caz” – începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor – rezultat al unei experienţe de mai mulţi ani – întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie în­verşunată. Şi-au împărţit rolurile şi Ducu a de­venit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera aces­tuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul şi oarecum originalul Lucian Fuiorescu.

Unui lucrător cu oarecare experienţă din cadrul securităţii statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuinţa unui spion, îşi poate face o imagine – aproximativ exactă – despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fişă psihologică. Ceea ce i se cere este să ştie s-o citească. Altfel spus, şi mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o ştiinţă, se poate învăţa. Iar dacă mai există, cât de cât, şi aptitudini, ea se poate în­văţa temeinic.

Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul şi până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere şi după mărime, ca soldaţii după înălţime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în acelaşi loc;)

Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenţei acestuia, vei desco­peri vreo dovadă a vinovăţiei lui. Asta nu în­seamnă că trebuie renunţat la cercetări. Nici Ducu nu renunţă să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase – în definitiv speranţa e ceva subiectiv şi nu prea are legătură cu convingerea raţională – că va găsi dacă nu o instalaţie completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluţă cu soluţie necesară, hârtie foto­grafică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie.

Dar speranţa lui – aşa cum am mai spus-o – se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film – dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute – nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul – microfotografia – ci altcuiva, el, Fu­iorescu, având doar sarcina de a transmite mai de­parte mesajul.

 

Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, şi Lucian Fuiorescu continua să se comporte în aşa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de tot­deauna, acasă nu venea nimeni să-l caute şi, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepţie cu prietena sa – farmacista – pe la care trecea din când în când.

„Joacă tare, ticălosul!” îşi spuse Ducu ridicându-se ca să-şi pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare.

Răbdare!... Răbdarea e una din calităţile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă.

„Asta dovedeşte cât de periculos este.”

Şi tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica re­ceptorul. Ştia sigur că nu-l caută nici „şeful”, nici Bogdan şi nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod ştiut numai de ei.

Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Ştia – se convin­sese în primele două zile – că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoştinţă, a „fra­telui” său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene şi atâtea cunoştinţe, încât Ducu răguşise explicând fiecăreia că „fratele” său fusese detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur şi simplu ca să se convingă, răspundea la te­lefon. Din acest ultim motiv ridică şi acum recep­torul.

Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat.

Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detaşat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el „poezia”.   

Dumneavoastră cine sunteţi?

Fratele lui.

Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs.

Sunteţi, într-adevăr, fratele inginerului?

— Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveţi cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu?

Nu, nu închideţi! Ascultaţi! Ştiu precis că nu sunteţi fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de peşte, mult mai puţin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luaţi seama! Peste un minut – poate ceva mai mult – o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinereţe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaş de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conţinutul geamantănaşului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veţi lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist.

Şi îi închise telefonul.

Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobiş­nuite când salvarea propriei sale vieţi sau reuşita unei acţiuni depinsese de o hotărâre luată pe mo­ment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl in­vadară. Iată, exista cineva care cunoştea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care – dacă nu se lăudase – cunoştea şi motivul pen­tru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un duşman, toată acţiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un mo­ment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase în­cerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuio­rescu?

„Probabil că e o cursă!” îşi spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea...

Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă to­tuşi era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoştea şi, deocamdată cel puţin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un „pont”? Dacă în geamantănaşul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că ştia de ce îm­prumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de „vânzare” din motive de răz­bunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune şi ştia din experienţa de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. „Cu toate acestea...”

Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenţia şi şeful său.

Neputând rezista tentaţiei, deschise uşurel uşa şi ascultă. Auzi paşi... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o şi văzu şi o recunoscu. Era persoana indicată de către ano­nimul informator. O femeie plinuţă, blondă, tre­cută de prima tinereţe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbuteşte să mai tenteze doar băieţii foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-şi amintească dacă o cunoscuse şi cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informaţia fusese deci exactă. Doam­na blondă ţinea în mână un geamantănaş din piele de culoare neagră. Un singur amănunt in­formatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un ţigaret de chihlimbar. Şi nu unul subţirel şi delicat – ca pentru o doamnă – ci coşcogeamite ţigaretul, gros şi lung.

Ca să ajungă în dreptul uşii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să co­boare şase trepte. Deci în şase secunde trebuia să se hotărască. „De unde naiba o cunosc?” îşi spuse, hotărât să acţioneze. Atunci când avea să coboare şi ultima treaptă, îi va ieşi în întâmpinare şi-i va spune:

— Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cu­noştinţă ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dum­neavoastră. Vreţi să intraţi numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă.

Iat-o coborând şi ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conţine geamantănaşul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide uşa, dintr-o dată ştiu cine este femeia blondă.

„Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!” îşi spuse cu ciudă.

Acum chiar că ar fi fost o prostie să se desco­pere. Dacă îl recunoştea? Desigur, era puţin pro­babil. Totuşi, de ce să rişte?

Tanti Aspasia trecu prin faţa apartamentului dinapoia uşii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Aşteptă puţin, după aceea des­chise uşa, hotărât s-o urmărească. Începu să co­boare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieşi după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se ju­case fetiţa ce avea vârsta Ingridei.

Şi o clipă mai târziu, maşina dispăru după col­ţul străzii.

 

[1] Despre această întâmplare ca şi despre altele, privind unele dintre personajele acestei cărţi – tanti Aspasia, nea Şuncărică sau Catina – cititorii sunt în cunoştinţă de cauză din romanul „Fiul lui Monte Cristo”.

[2] De acum încolo ori de câte ori va fi vorba de maiorul Radu Mănăilă autorul îi va spune simplu: Ducu, nume sub care acest personaj este cunoscut cititorilor din cartea amintită în nota anterioară.