Moara cu noroc de Ioan Slavici comentariu literar
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-se ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv „Mara” și prin integrarea elementelor de analiză psihologică în scrierile sale.
Acestea sunt dominate de conflicte puternice, cum ar fi patima banului, discrepanțele sociale, implicațiile socialului asupra individului, și prezintă satul sau orașul transilvănean din perspectiva tranziției de la orânduirea tradiționalistă către o mouă formă de organizare, anume capitalismul.
Textul literar „Moara cu Noroc” este publicat în 1881, în volumul intitulat „Novele din popor”. Este o nuvelă psihologică, specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje, bine conturatendividualizate prin delatii semnificative; conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară, care urmărește firul propriu-zis al evenimentelor, și una interioară, prin definirea implicațiilor pe care le au faptele în planl conștiinței personajului.
Slavici se remarcă prin finețea observației în ceea ce privește descrierea stărilor sufle și a transformărilor comportamentale determinate de acestea.
Nuvela „Moara cu Noroc” este o proză de factură realistă, în cadrul căreia se remarcă: obiectivitatea perspectivei narative, omnisciența și omniprezența naratorului, relatarea la persoana a treia, veridicitatea, inspirația din realitate prin prezentarea societății ardelenești de la sfârșitul secolului XIX-lea, descrierile detaliate, stil sobru, fără figuri de stil și exprimare exactă.
Firul epic al nuvelei este amplu, prezentând un conflict puternic în mod gradat, dozând momentele de maximă tensiune, anticipate prin pauze descriptive, iar secvențele narative sunt construite prin înlănțuire, evidențiind tema care prezintă consecințele nefaste pe care le are setea de îmbogățire asupra destinului uman.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, în pustietate. Locația, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în esența, aducătoare de ghinion, deși aparent este un spațiu privilegiat al „norocului” înavuțirii.
Incipitul nuvelei și finalul ei enunță cuvintele bătrânei, soacra personajului principal, conferind textului caracter simetric. Fixarea acțiunii între cele două raționamente ale bătrânei relevă folosirea tehnicii narative a punctului de vedere. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat de aceasta ginerelui, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moara cu Noroc pentru a-si spori câștigurile în vederea deschiderii unui atelier propriu de cizmărie:Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Vorbele ei reprezintă înțelepciunea spirituală a poporului, pentru care e mult mai importantă împlinirea sufletească, oferită de familie, decât îmbogățirea.
Finalul nuvelei revine simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei petrecute în familia sa: „Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat.”. Ele explică în mod elocvent faptul că un fatum pot este voința unei forțe superioare, căreia omul nu i se poate împotrivi.
Relația dintre incipit și final este foarte strânsă, soarta familiei lui ghiță dovedindu-se a fi nemiloasă. La destramarea acesteia și la moartea soților din final, contribuie, în primul rând, dorința nemăsurată a cizmarului de a câștiga bani, neluând în calcul spusele înțelepte ale soacrei sale. Simetrică este și prezentarea drumului, care duce la han, la începutul nuvelei, pentru ca, la finalul ei acesta să se contopească sugestiv cu drumul vieții, căci bătrâna împreună cu cei doi copii își continuă destinul părăsind locul tragicelor evenimente:„Apoi ea luă copiii și plecă mai departe”.
Între cele două limite fixate de înțepeciune populară, firul epic al nuvelei, de-a lungul celor saptesprezece capitole, structurate pe două planuri: al conflitului exterior și al conștiinței personajului principal.
Relațiile temporale și spațiale sporesc veridicitatea subiectului. acțiunea este plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea. ea se desfășoară pe parcursul unui an, fiind simbolic plasată între două repere creștine : sarbătoarea Sfântului Gheorghe și Paștele.
Expozițiunea este o descriere detaliată a drumului către han, care are rol de a intoduce cititorul pe tărâmul imaginaiei și a locului ales de Ghiță pentru a se muta cu întreaga familie, în vederea asigurării unui venit substanțail. Drmul prezentat în mod obiectiv reliefează intruziunea într-un teritoriu al părăsirii, în care este indicat doar popasul, nu și stabilirea permanentă:„ De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini, lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile căilor. timp de un ceas și jumătate drumul e bun, vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar la vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele”.
Spațiul privilegiat la popas, hanul, are și el o aparență deplorabilă. Aceasta denotă semnele părăsirii; vechea moară are „lopețile rupte” și „acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul”. Semnificația creștină celor cinci cruci aflate în marginea hanului este dublată de o prevestire tragică, pentru că acestora li se vor adăuga încă două în foarte scurt timp.
La început, câștigul noului cârciumar este mulțumitor, fiind obținut pe cale cinstită. Cu toții sunt bucuroși, dar armonia lor prevestește evenimente de o tensiune dramatică. Ghiță este harnic și intreprinzător, soția sa Ana, fiindu-i de mare ajutor, iar soacra este convinsă că presimțirea sa rea nu este întemeiată.
Intriga nuvelei este momentul în care la han își face apariția Lică Sămădăul, șeful porcarilor din împrejurimi, un personaj straniu, care exercită o influență negativă asupra celor din jur. Personalitatea sa puternică și înclinația maladivă a acestuia spre rău, vor determina dezechilibrul sufletesc al lui Ghiță și destrămarea familiei sale. Destul de repede, cârciumarul înțelege că „aci la Moara cu Noroc nu putea să steie nimeni fără voia lui Lică”, iar el dorește cu ardoare să rămână. Această situație îi oferă protagonistului o singură cale, nefavorabilă conștiinței sale, dar aducătoare de bani, anume prietenia lui Lică.
Prin caracterizarea directă, naratorul alcătuiește un portret sugestiv al Sămădăului, care se remarcă printr-o noblețe stranie:„Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur”.
Desfășurarea acțiunii surprinde atitudinea dominatoare a lui Lică ce va declanșa în conștiința personajului central conflictul dintre impulsul de a rămâne independent și observația realistă că împotrivindu-se stăpânului locului, nu va putea rezista prea mult ca hangiu. Deși își dă seama că Lică reprezintă o amenintare pentru familia lui, săși soția sa Ana, prevenindu-l că acesta este „om rău și primejdios”, Ghiță se hotărește să rămână, dar, simțindu-se în nesiguranță, reacționează în defensivă, luându-și câteva măsuri de precauție, își cumpără de la Arad două pistoale, își ia doi câini și își angajează o slugă, pe nume Marți.
Pe fondul profundei îngrijorări care îi măcina cugetul, manifestările exterioare ale personajului încep să se schimbe, astfel, dintr-un om deschis, vesel, optimist, devine „ursuz”, irascibil,trecând repede de la o stare la alta:„se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”.
Gândurile lui Ghiță sunt în discrepanță cu faptele, căci este din ce în ce mai îngrijorat, văzând că Lică și prietenii săi făceau consumație la han fără să plătească. În confruntarea cu aceștia, Ghiță ajunge chiar să regrete că are familie și că nu poate să riște, sfidând cinstea, alături de Lică:„Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice:„Prea puțin îmi pasă!”
Întâmplător, găsind o bancnotă colț rupt în sertarul cârciumii, bancnotă care aparținea vaăduvei ucise, Ana realizează că soțul ei este complice la nelegiurile lui Lică. Ea este foarte speriată, căci intuia ce fel de om este Sămădăul și totodată este convinsă că înstrăinarea lui Ghiță este rodul frământărilor sufletești cauzate de faptele rele care îl obliga prietenia cu Lică.
Dominat de dorința obsesivă de acumulare a banilor, dar și frământat de speranța că îl va putea dovedi pe Lică, dându-l pe mâna jandarmului, cârciumarul nu pleacă de Paște împreună cu familia; el și Ana rămân să petreacă la han, știind că li se va alătura și Sămădăul. Acesta din urmă este hotărât să îl subjuge total pe Ghiță și pentru aceasta trebuie să îl vindece de dragostea obsesivă pentru o singură femeie, presupunând că astfel îl va scăpa de un punct slabându-l în stăpânirea sa. Faptele evidente...„o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pământul”, sunt completate de vorbe acuzatoare la dresa femeii, rostite cu rolul de a îi demonstra lui Ghiță că, oricât de îndrăgostită ar fi ea de soț, tot va reuși să o seducă: „Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: așa sunt muierile”. Ana are astfel certitudinea că Ghiță nu o mai iubește și, din răzbunare și deznădejde, i se dăruiește lui Lică, accentuând caracterul slab al soțului ei, aflat în antiteză cu cel al Sămădăului. În timp ce Ghiță „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”, așa cum însăși îl caracterizează în mod direct. Lică exercită asupra ei o atracție puternică izvorâtă, paradoxal, din teamă, dar și din patimă.
Gestul de a o lăsa pe Ana cu un om sadic, foarte periculos și de a pleca după tea pentru a-l dovedi pe Lică în fața legii, ține de sfera dezumanizării totale a personajului, iar anormalitatea faptei este recunoscută și de jandarm: „Si eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș putea să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”.
Deși cârciumarul își iubește soția, nu poate suporta ideea că ea este atrasă de Lică și că i-a fost infidelă, așa că recurge la crimă; o înjunghie în inimă, omorând astfel odată cu ea și propriul suflet, iar faptul că el este împușcat de Răuț, vine ca o absolvire de existenta, care își pierduse, pentru el, orice semnificație. Pedeapsa capitală oferită de propriul destin este o corecție morală irevocabilă pentru faptele sale rele și se constituie ca punct culminant al nuvelei.
Urmărit fiind de Pintea, Lică știe că nu are scăpare și se sinucide violent și orgolios, izbindu-se cu capul de trunchiul unui copac spre a nu-i oferi jandarmului satisfactia de a-l prinde.
Deznodământul nuvelei prezintă mistuirea hanului de un foc purificator, iar singurele personaje care supraviețuiesc sunt cele inocente, bătrâna și cei doi copii. Finalul revine simetric la vorbele bătrânei, venită doar să constate cu neputință că destinul implacabil curmase viața celor soi soți, după care ea pornește pe drumul vieții împreună cu cei doi copii, simbol al speranței în existența unui viitor mai bun.
