Tema si viziunea despre lume in Iona de Marin Sorescu
“Tragedie in patru tablouri” scrisa de Marin Sorescu, “scriitor cu o sclipitoare personalitate care poseda atat profunzimea filozofica a lui Beckett, cat si o viziune aparte, cu totul personala asuprea neputintei de comunicare” (Greta Brotherus) este inclusa alaturi de “Paracliserul” si “Matca” in trilogia “setae muntelui de sare”. Cele trei piese sunt “monodrama sau tragedii collective”.(M.S.) pe tema destinului uman, drame ale cautarii spirituale.
Titlul, prim corpus literar pertinent, are valoare anticipativa. Numeste unicul personaj care dialogheaza cu sine in scena, stabilind o relatie directa cu mitul biblic despre Iona, fiul lui Amitai. Acesta este inghitit de un chit pentru ca fuge cu o corabie spre Trasis, in loc sa provaduiasca cuvantul Domnului. Este eliberat dupa trei zile si trei nopti.
Dezvoltarea scenica a parabolei omului inghitit de o balena este foarte moderna, polemica si parodica, apropriindu-l pe M.S. de marii apolegeti ai singuratatii: Nietzche (Solititudinea m-a inghitit ca o balena), Sartre, Camus, Heidegger, Emil Cioran.
Universal dramatic se construieste treptat, prin dialogul conflictual. Personajul unic se divide in “voci”, exprimand fiecare componenta a eului scindat: Iona-pescarul, Iona-ghinionistul, Iona visatorul, Iona victima, Iona cautatorul, Iona luptatorul, Iona arheul, Iona ascetul, Iona iluminatul.
Formula dialogului cu sine este justificata in incipit: “ca orice om singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi…”
Situatia initiala(actul I) in care este surprins eroul este o metafora a absurdului lumii. Cu fata spre mare, Iona se afla, fara sa stie, in gura imensa a balenei. Acest “afara” initial este iluzoriu, caci Iona este captive in plasa rutinei cotidiene, in automatismele de fiinta sociala (ale profesiei si ale responsabilitatilor de cap de familie). Visul si contemplarea sunt tentative ale evadarii din absurdul si mediocritatea realitatii. Se prefigureaza asadar un prim conflict existential, intre realitate si vis, intre real si “ideal”. Iona nu evadeaza cu adevarat din cotidian si de sub zodiac nenorocului, incearca sa le depaseasca prin joc: pescuieste in acvariul adus de acasa, intretinandu-si speranta ca ghinionul inscris in destinul sau poate fi anulat. Intra intr-o noua realitate, descoperind similitudinea intre destinul sau de pescar sic el al pestilor:”Noi, pestii, inotam printre nade…Visul nostrum de aur e sa inghitim una, bineinteles, pe cea mai mare.” Limbajul devine forma a trairii constiente, instrument al cunoasterii: “de cand spun cuvinte fara sir, simt ca-mi recuperez anii frumosi de viata.”
Izomorfismul pescar=peste devine suportul textual al noii situatii dramatice din actul al II-lea. Primele cuvinte rostite de Iona, inainte de a constata ca e prizonier in pantecele chitului, sunt semnul intrarii intr-o alta dimensiune temporala: “Mi se pare mie sau e tarziu?”. Urmeaza resemnarea: “-De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii? –Hai, pune capul jos.”
Conflictul intre traire si gandire este unul psihologic. Ridicandu-se pe treapta ratiunii, Iona isi invinge teama de moarte si resemnarea in fata ei. Eorul ia progresiv in stapanire spatial visceral a carui lege unica este lupta pentru supravietuire. Armele sale sunt logosul ca forma de libertate prin care infrange singuratatea fizica( “Fac ce vreau. Vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. –Incearca. –Nu, nu mi-e frica.), actiunea(mersul, cautarea), dar mai ales ratiunea. Labirintul pe care il strabate il orienteaza pe Iona spre un mereu nou inceput. El spinteca burta balenei, dar se va regasi prizonier intr-un spatial visceral mai amplu. Actul al III-lea se consuma mereu inauntru, pestele 2 si 3, cei trei pesti spintecati amintesc de cele trei probe initiatice din basm. Esecul repetat al incercarii iesirii din captivitate constituie tentativa de a depasi constiinta nefericirii, a singuratatii, a conditionarilor multiple ale existentei umane. Aparitia pescarilor 2 si 3, in cel de-al doilea peste, nu-l scapa pe Iona decat de singuratatea fizica. Imposibilitatea comunicarii cu cei asemenea lui, il proiecteaza intr-o singuratate metafizica.
Constient de acest fapt, Iona se va refugia in poveste, in mit. Traversand symbolic dezastre, si murind cate putin in razboaie, Iona devine arhetipul, arheul ce se naste iar si iar:”mama, mi s-a intamplat o mare nenorocire, mai naste-ma o data!-tu nu te speria din atata si naste-ma mereu”. Se instaleaza un conflict ontologic, intre viata si moarte, ce nu poate fi rezolvat in absenta lui Dumnezeu: “ce pustietate…as vrea sa treaca si Dumnezeu pe-aici.” Insa in orizontul intunecat al burtii pestelui 3 se arata doar puii nenascuti ai monstrului, simboluri ale unui viitor amenintator. Visul de a avea un viitor se transforma in cosmar. Intr-un efort final (actul IV), Iona apare in spartura burtii ultimului peste. Descopera disperat ca orizontul nu e decat un sir nesfarsit de burti.
Decizia finala e surprinzatoare. Nedescoperind nici o cale de salvare din universal inchis, cauta iesirea in sens invers, cufundandu-se in propriul univers launtric: isi spinteca pantecul spre a razbi cumva la lumina. Gestul nu figureaza neaparat o sinucidere, ci poate fi o sugestie si o rezolvare scenica a conflictului. Moartea ritualica a eroului apare ca intrare in alta etapa existentiala, superioara in ordinea cunoasterii. Ea echivaleaza cu sansa eliberarii totale, cu o noua nastere ca fiinta spirituala care transcede propria materie. Ucigandu-si eul material, eroul elibereaza eul spiritual, cel divin.
“Iona” poate fi considerate capodopera dramaturigiei soresciene, prin formula artistica originala, prin problematica existentiala a omului, aflat in cautarea adevarului despre sine, in aventura descoperirii libertatii.
