Înspăimântaţi, gata s-o rupă la fugă, oamenii încercau să străpungă cu privirea perdeaua de fum. Flăcările muşcau acoperişul înălţând torţe gălbui. Unul din zidurile clădirii se prăbuşise. Căzu apoi şi al doilea. O femeie ţipă scurt. Fumul şi molozul albiseră văzduhul.
— O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gâtuită.
Urlete de sirenă înghiţiră răspunsul. Cisterna pompierilor şi două maşini ale miliţiei sosiră în acelaşi timp. După câteva minute Salvarea se ivi de după colţ. Un trecător înalt, cu pălărie tiroleză, se interesă:
— Ce s-a întâmplat?
— A explodat o bombă.
* * *
Ora 19:00
Catastrofa – ancheta avea s-o stabilească ulterior – debutase cu un apel telefonic. Într-o cabină din apropierea Cofetăriei Scala, Andrei Gogan, responsabilul magazinului Artex, un bărbat cărunt, cu haine discret elegante, forma a treia oară acelaşi număr. Degetele tremurau în orificiile discului, greşeau mereu, luând-o de la capăt.
Femeia grăsună cu poşetă roşie, care-şi aştepta rândul afară, îl urmărea enervată. Când Gogan introduse fisa a patra oară, începu să bată cu inelul în peretele de sticlă. Ceilalţi răsuceau monedele în palmă, comentând cu umorul de circumstanţă al bucureştenilor:
— Tipul învaţă să numere până la zece.
— Ca să vezi! Ştiam că la seral se fac studii temeinice.
— Hai, tăticule, că ne-apucă Revelionul!
Era seara Anului Nou. Se desluşea limpede în ochii şi mersul trecătorilor un freamăt particular, specific marilor sărbători ce cuprinsese oraşul. Cucoane aferate îşi sărutau reciproc aerul de lângă urechi, bărbaţii îşi luau cu nostalgie rămas bun de la banii dosiţi pentru „una mică, la bodeguţă“, investindu-i în obiecte sclipitoare, de a căror inutilitate te putea încredinţa orice glas tăbăcit de trăscău.
Coada încolăcită în jurul cabinei telefonice începuse să-şi piardă umorul, trecuse treptat la genul de observaţii întâlnite prin staţiile de autobuz.
— Ei fir-ar al dracului de treabă!
— Ce naiba faci acolo, măi tovarăşe? Îţi dictezi memoriile?
Gogan le întoarse spatele, muşcându-şi buzele. Avea o figură cafenie, marcată, cu trăsături încă frumoase. Ochii terni, clipind neliniştiţi, nu spuneau nimic. Alarma însă era pe obrazul aproape searbăd, gura umflată, pofticioasă, cu colţurile ridicate.
Telefonul sună lung şi responsabilul se întrebă dacă n-a greşit iar numărul.
* * *
În oglinda florentină, se zărea bradul aşezat pe consolă. Un brad rotofei, nu prea înalt, scăldat în poleială.
„Seamănă cu un ursuleţ“, îşi spuse încântată Corina Manea. „Un ursuleţ de argint.“ Luă de pe scrinul delicat cu picioare arcuite jardiniera cu portocale şi o puse alături. Dădeau bine… Orange, argint şi ceva mai la dreapta sfeşnicul de cristal, cu o lumânare groasă, violet. Avea s-o aprindă cu zece minute înainte de sosirea musafirilor. Lumânările şi sticlele cu băuturi scumpe trebuie totdeauna să pară începute. Demonstrează modul obişnuit de viaţă al gazdei.
Barul, cu luminile amplificate în pereţii de cristal, se prezenta mai mult decât decent. O sticlă de whisky Four Roses, aproape plină, o jumătate de Ballantine’s, coniac, gin, votcă, umplute aproximativ la fel.
Trecu în revistă cărţile de vizită cu crenguţe de brad şi globuri în miniatură, care indicau locul fiecăruia. O săptămână întreagă îşi bătuse capul schimbând aranjamentul musafirilor în zeci de variante. Sub nici o formă cei căsătoriţi nu trebuiau să stea alături. În definitiv, se plictiseau suficient acasă, în intimitate, trei sute şaizeci şi patru de zile. Ţinuse seama apoi de capacitatea fiecăruia de a amuza. Cinci-şase specimene cărora le ninge şi plouă chiar în noaptea Anului Nou, adunate la un loc, sunt în stare să compromită toată petrecerea. Criteriul subiectelor comune de discuţie făcuse şi el parte din calculele Corinei. Oricâtă falsă amabilitate ar consuma frecvent Raluca, balerina, e totuşi peste puterile unui om de artă cât de cât normal să asculte o noapte întreagă felul cum vede economistul Vasiliade problema indicelui global. Iar Vasiliade, fapt constatat cu prilejul altor zaiafeturi, devine foarte risipitor în sugestii economice după două-trei pahare. Dorea să-i priască medicului Panaite piftia? În nici un caz nu trebuia aşezat lângă vreun septuagenar amator prin definiţie de consultaţii gratuite. Nevestele soţilor geloşi se cereau încadrate de bărbaţi care nu prezintă pericol, directorul fondului plastic, între fete tinere şi nostime.
Corina Manea se lipi de fereastră spre a realiza efectul de ansamblu. Chipul senzual, cu pomeţi înalţi, cărnoşi şi gură mare, frumos desenată radia o bucurie naivă, de copil. Îşi iubea interiorul, îi plăcea şi făcea parte dintre fericitele care nu se plictisesc niciodată să admire unul şi acelaşi obiect. Mocheta bleumarin punea minunat în evidenţă fragilitatea mobilei de culoarea dulce a lămâii, crizantemele galbene, în amforă chinezească, desăvârşeau nota festivă, făceau pereche crizantemelor lui Tonitza, înflorite în ramă grea de bronz.
De lângă fereastră se vedea o parte din dormitor: tapiseria enormă, portocalie, garoafa – una singură – în glastră zveltă de cobalt, şarpele lung din bucăţi de catifea multicoloră, ondulându-şi spinarea pe patul scund şi alunecând uşor pe blana de urs…
Corina suspină înfiorată de mulţumire şi îşi strânse mai tare cordonul halatului de baie. Pielea mată emana încă aburi parfumaţi. Glasul lui Dean Martin o făcu să se simtă dintr-o dată extrem de fericită. Învârti butonul magnetofonului amplificându-l. Râse ruşinată şi ridică braţele deasupra capului răsfirându-şi părul castaniu. Ochii cu gene groase şi dese şi buzele pline, întredeschise într-un surâs senzual îi împrumutau o expresie plină de voluptate.
Telefonul sună. Corina traversă încăperea. Îşi exageră voit mersul de odaliscă, cu unduiri feline din şolduri. Făcea paşi mari spre a-şi admira prin despicătura halatului picioarele lungi, flexibile şi bronzate. Ridică receptorul. O schimă de plictiseală i se ivi pe chip.
— A, tu eşti Andrei!… Trebuie să fii nebun! Peste o oră îmi pică musafirii şi tu mă chemi în Cişmigiu… Ce naiba, nu mai suntem liceeni! Nu văd ce poate fi atât de grav în seara de Revelion… Exagerezi ca de obicei, sunt convinsă… Las-o pe mâine.
Şi-l imagina strângând receptorul în palma moale, veşnic umedă. Iarnă sau vară, indiferent de anotimp, Gogan transpira vârtos, soldăţeşte. Degetele roşii se acopereau imediat de mâzgă, deveneau jilave. Îşi zări în oglindă sânii plini, coapsele rotunde, pielea sidefie şi se întrebă cum de suportase mângâierea palmelor de cârnăţar.
„N-am pesemne un stomac prea sensibil“ gândi, ascultând bolboroseala precipitată a bărbatului de la capătul firului.
Avu senzaţia că vorbele care-i ajungeau la ureche aduceau cu ele mirosul constant neplăcut, de dantură neîngrijită, atât de familiar în clipele lor de intimitate. Îşi roti instinctiv privirea prin încăpere. Mobila scumpă, tablourile, covoarele, cutia de bijuterii cu piese remarcabile de pe consolă, fuseseră plătite suportând cu stoicism îmbrăţişările lui Gogan.
„Scumpă sau ieftină, rămân totuşi o cocotă.“
Se scutură de gând. O enervau insistenţele bărbatului şi ştia că va ceda. Trebuia să cedeze. O plictisea ideea să iasă din casă, certitudinea că se întâmplase ceva într-adevăr grav. Gogan nu era un bărbat isteric, avea alte păcate.
— Sper că nu-i vorba de nevastă-ta.
Grămada de şunci cu care-l împărţea pe Gogan îi răsări dinaintea ochilor. Era o femeie bondoacă, cu picioare atinse de elefantiasis şi pe care nici măcar nu se ostenea să le mascheze îmbrăcând pantaloni sau fuste lungi, o gâscă îndopată în rochiţe veşnic strâmte, crăpate la subţiori, de o gelozie penibilă. Îl pândea ceasuri întregi în coasta magazinului, îi urmărea mişcările prin vitrină ori de câte ori intra un exemplar feminin reuşit, îl conducea până acasă, de la distanţă, cenzurându-i orice gest.
Primi morocănoasă asigurările lui Andrei Gogan şi trânti receptorul. Trecu în dormitor, îşi puse la întâmplare o pereche de pantaloni, scurta de antilopă îmblănită, peruca.
Lăsă în casă două aplice aprinse. Nu-i plăcea să se întoarcă pe întuneric.
* * *
Andrei Gogan agăţă receptorul şi ieşi din cabină ştergându-şi faţa de sudoare. Cei care-şi aşteptau rândul îl interpelară diversificat în funcţie de temperament şi dispoziţie.
— Mai ai fraţi pe-acasă, tăticu’? Toţi or fi aşa cuvântăreţi?
Gogan le zvârli o căutătură urâtă şi se îndepărtă.
* * *
Ora 19:30
Îl simţi prinzându-i braţul pe neaşteptate. Corina îşi reprimă tresărirea şi continuă să meargă mecanic înainte. Aleea întunecată şi umedă era pustie, bustul Maicii Smara părea o fantomă.
Andrei Gogan scruta neliniştit împrejurimile, se răsucea brusc la fiecare opt-zece paşi.
— Nu-i nici dracu’ la ora asta! scrâşni Corina. Oamenii normali se pregătesc pentru Revelion. Pesemne ai devenit romantic.
— Eşti cretină!
— Eşti drăguţ, ca de obicei.
— Lasă tâmpeniile, situaţia e extrem de gravă. Ar fi trebuit să mă cunoşti până acum. Nu te-am deranjat niciodată pentru fleacuri.
O ştia. Se simţea însă prea enervată. Şi el era nervos. Îi simţea mâna tremurând. Respiră adânc şi întrebă:
— Ce s-a întâmplat? Te-a mirosit Filofteia sau Marghioala, mă rog, cum o cheamă pe nevastă-ta?
— Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! Ţi-am spus la telefon că nu de ea e vorba.
— Atunci?
Responsabilul privi din nou în jur. Băncile goale şi umede luceau sub lumina săracă a felinarelor. Printre sălcii, se zăreau ghirlandele de becuri colorate de la Monte Carlo.
„Am uitat să montez lumânările electrice!“ îşi aminti Corina Manea. „Ar mai fi timp, nu cred să sosească nimeni înainte de nouă şi jumătate.“
— Florea ştie! suflă Gogan.
— Cine-i Florea?
— Extraordinar! De cel puţin o sută de ori am discutat despre el.
— Ar trebui să te bucure. Nu mi-a stârnit interesul.
— Evident, stă numai pe leafă. Abia-şi stăpânea iritarea: Supraveghetorul.
— Ce vrea?
— Asta mă întreb şi eu. A prins mişcarea şi în loc să mă fiarbă până scot purcoiul de mii, imbecilul a trimis un denunţ la procuratură. Sunt informat precis.
— Care mişcare?
Andrei Gogan îi abandonă brusc braţul şi se opri. Era palid, ochii îi scăpărau.
— Îţi baţi joc de mine? întrebă cu furie nestăpânită. Auzi, care mişcare?! Îţi închipui că primesc un salariu de douăzeci de mii de lei pe lună ca să şterg porţelanurile de praf?
Corina îl cercetă curioasă.
— Atâta ciupeşti? Mie mi-ai dat să înţeleg că mult mai puţin.
— Când, femeie?! Când nu ţi-am satisfăcut orice capriciu, indiferent de preţ? Nu ţi-a lipsit nimic, nimic n-a fost prea scump pentru tine. Oftă: După Anul Nou, îmi pică controlul economic.
— N-ai decât să pui banii la loc.
Andrei Gogan începu să râdă. Un râs din gât, cu fălcile încleştate, care o sperie.
— Ori eşti iremediabil dobitoacă, ori beată. Să pun la loc jumătate de milion! Doamne sfinte! Te-ai întrebat aşa, din curiozitate, numai brăţara cu safire cât m-a costat? Mobila, tablourile, argintăria, toate cârpele de pe tine? Cea mai modestă vizită a ta la Consignaţia îmi ajustează portmoneul cu două-trei mii.
— Nu fă eforturi să mă convingi, am observat de mult că eşti mojic.
— Puţin îmi pasă.
— Şi asta am observat. În fond, poate ai dreptate, te iubesc prea mult ca să nu trec cu vederea orice-ai face.
— Banii mei îi iubeşti! Lasă fiţele de mironosiţă, nu m-am născut ieri-alaltăieri.
— Oricum, ai lipsit şapte ani de-acasă.
Responsabilul îşi păstra greu calmul. Rosti întunecat:
— Slăbeşte-mă, fetiţo! Nu gust genul acesta de spirite în general, iar acum, şi mai puţin. Într-o săptămână, s-ar putea să locuim după gratii.
— Să locuim. Bine spus. Aşa e, pe cel drag îl însoţeşti şi în faţa plutonului de execuţie.
— Mă enervezi, Corina.
— Mă plictiseşti, Andrei.
Lăsară un tânăr încărcat cu pachete să se îndepărteze. Purta o canadiană lucioasă, ca de tablă. Corina observă amănuntul mecanic. Începea să se simtă îngrijorată.
— Îmi făceam iluzii că lacunele din educaţie sunt compensate de o oarecare abilitate. Cum naiba i-ai lăsat să te prindă?
— Încă nu m-au prins.
— Dacă am înţeles bine, peste trei zile îţi fac inventarul.
— N-or sa aibă ce inventaria.
Gogan îi prinse din nou braţul. Vorbea precipitat, febril, prea aproape de urechea ei.
— Fii liniştit, spuse femeia, nu te aude nimeni.
— M-am gândit mult. Am o singură soluţie… Una singură. S-arunc magazinul în aer.
— Poftim?
— Voi provoca o explozie.
Corina Manea începu să râdă.
— Nu te mai recunosc, Andrei. Dai semne de evidentă inteligenţă.
— Iar începi?
— Ascultă, ce-ar fi să măreşti puţin doza de trotil sau ce naiba se foloseşte şi să distrugi tot cartierul? Şansele de a te caza într-un ospiciu ar spori considerabil.
Andrei Gogan îşi scutură capul enervat de întrerupere. Vru s-o tragă pe aleea scriitorilor, apoi se răzgândi.
— Nu pot împiedica altfel efectuarea inventarului.
Femeia se opri în mijlocul drumului.
— Hm, puteam paria că printre altele eşti total lipsit de umor. Bancul e excelent, merita deranjul.
— Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! scrâşni responsabilul zgâlţâindu-i umerii. Uită-te la mine, am eu aerul că mă ţin de farse?
— Atunci eşti nebun! Nebun de legat, suflă sufocată. Te-ai gândit la pagube? Sunt milioane de lei acolo… porţelanuri, orfevrerie chinezească, cristaluri, toate drăciile alea de import…
* * *
Artex, magazinul de artă, se străduia să nu facă concesii gustului îndoielnic. O hotărâre inspirată dusese la restaurarea unei clădiri rococo vechi, năpăstuită de-a lungul anilor de o altă hotărâre mai puţin inspirată care o transformase în depozit de vinuri.
Elementele decorative interioare şi exterioare, flori, panglici şi frunze îşi recăpătaseră culoarea uşor patinată, cenuşiul strident întâlnit în toate WC-urile publice fusese alungat de galbenul catifelat al trandafirilor Gloire de Dijon. În locul tuburilor de neon, se iviseră vechile lustre complicate din bronz, mocheta de vinilin pierise, lăsând la vedere dale lungi de piatră.
Exponatele, aranjate în vitrină de o mână inspirată, câştigau enorm prin rafinamentul împerecherilor, spaţiul de respiraţie şi o lumină discretă, camuflată, cu reverberaţii aurii. Artex impunea prin decor, valoarea obiectelor şi personal. Fuseseră angajate fete tinere, posedând două limbi străine şi dispuse să facă reclamă dentistului şi un supraveghetor avizat şi prezentabil. Doar la numirea responsabilului funcţionase practica vorbei bune. Andrei Gogan, de profesiune inginer agronom, avea în materie de comerţ cunoştinţe foarte sumare, dar în schimb un excelent număr de telefon.
Produsele meşterilor în cristal de Mediaş făceau casă bună cu iscusinţa celor chinezi, oglinzile florentine şi veneţiene reflectau porţelanurile Rosenthal, vasele de Bohemia, cobalturi, servicii de cafea japoneze, statuete de fildeş şi argint, păsări din alabastru şi jad, casete încrustate cu peruzele, agate, ochi de tigru. Preţurile erau, fireşte, pe măsura lucrăturii şi a bunului gust.
Ionel Florea înregistra surâzând reacţia vizitatorilor. Avea – constatase de la înfiinţarea magazinului – clienţi şi în special vizitatori, oameni cu venituri modeste, dar iubitori de frumos care păşeau cu pioşenie ca într-un muzeu. Privirea-i fu atrasă de doi ochi capabili să perforeze geamul vitrinei.
„A, doamna Gogan! M-aş fi mirat să nu apară!“
Femeia se ascundea fără şanse în spatele unui stâlp, zvârlind căutături de fiară rănită. Responsabilul nu se zărea.
* * *
— Ştiu mai bine decât tine ce am în magazin, rânji Andrei Gogan. Asta-i situaţia.
Corina Manea îl privi lung. Întrebă neaşteptat de tare:
— Câţi trebuie să crape cu ocazia asta? Supraveghetorul şi mai cine?
— Nu sunt criminal, fetiţo.
— Numai ticălos.
— Ţi-aş sugera să te controlezi, nervii mei au o limită. Explozia se va produce după ora închiderii. Şi vorbeşte, te rog, mai încet.
Femeia îşi reluă mersul maşinal. Gogan începea s-o înspăimânte. Un om gata să se arunce în gol. Nu mai avea ce pierde şi în consecinţă nimic nu l-ar fi putut opri acum. Era în stare de orice crimă abjectă sau doar aberantă.
„Ce puţin îl cunosc!“ îşi spuse înfiorată.
Săptămâna trecută încă îl speriau cicălelile neveste-si, schimba trei autobuze ca să ajungă la Corina evitând filajul conjugal. În doi ani nu petrecuseră o singură sâmbătă sau duminică împreună, îşi cronometrau cu rigurozitate întâlnirile. Toate, de teama Lucreţiei.
Deşi agasată, acceptase situaţia. Gogan era un amant comod, generos, fără pretenţii. Genul care nu te întrebă de ce azi noapte la ora unu nu te-a găsit acasă. După ceilalţi, o adevărată vacanţă.
— Ce părere ai?
Femeia respiră adânc. Se desprinse de braţul lui şi lăsă mâinile să-i atârne.
— Hotărât, eşti nebun. Spune-mi că a fost o glumă!
— O glumă, fireşte, rânji Gogan. Hai să-ţi mai spun una! Îmi pare rău, fetiţo, dar n-am încotro. În toată aiureala asta ai să mă ajuţi tu!
Corina Manea întoarse brusc capul.
— Eu?!
— Tu, draga mea. Trebuie să plasăm bomba în magazin. Să fiu mai clar: vei plasa bomba în lipsa mea.
— Asta-i tot?
— Nu emit niciodată pretenţii nesăbuite.
— Ia te uită! Trăgeam nădejdea c-o să-mi propui cel puţin un asasinat.
Responsabilul scoase cu precauţie evidentă un casetofon din servietă. Corina Manea făcu instinctiv un pas înapoi.
— Bomba atomică?
— Una obişnuită, cu explozie întârziată. Uite cum o să procedăm. Mă întorc la unitate şi după zece minute plec din nou, sub pretextul unei dureri cumplite de măsele. Chestia se poate verifica ulterior, o să trec realmente pe la policlinică. Acesta-i momentul în care intri tu în acţiune.
— Abia aştept.
— Cred. Ai înţeles, fireşte, că navigăm sub acelaşi pavilion. Ghinionul tău! Nu mă mai întrerupe, te rog… Soseşti deci în lipsa mea şi cumperi un vas cât mai mare… Ai bani la tine? Nu, mi-am închipuit… În plicul acesta sunt trei mii de lei. După ce ţi-l împachetează, o rogi pe vânzătoare să ţi-l păstreze împreună cu casetofonul până găseşti un taxi. Nimic mai normal în seara de Revelion. Complicat?
— Jignitor de simplu.
Andrei Gogan aprinse nervos două ţigări. Îi întinse una, trase avid câteva fumuri şi o luă de umeri.
— Oamenii mei nu te cunosc. Nimeni nu ne-a văzut vreodată împreună. Încercă să râdă: Tot ne-a servit la ceva poliţia Lucreţiei. Cu altă nevastă n-am fi fost atât de prudenţi… Văd că ţi-ai pus perucă. Perfect! Nu te-ai fardat. Şi mai bine! În mod obişnuit, foloseşti cel puţin un kilogram de Max Factor pe zi.
— Ce veşti reconfortante îmi dai!
— În consecinţă, e practic imposibil ca ulterior să te repereze cineva.
Femeia păşea mărunt, punând cu atenţie picioarele unul în faţa celuilalt. O făcea concentrată, ca şi cum operaţia în sine ar fi prezentat o importanţă nebănuită. Gogan îşi pierdu răbdarea.
— Ei, ce zici?
— Împuşcă-te!
— Corina!
— Sau aruncă-te de la etaj! În viaţa mea n-am auzit ceva mai aberant.
Glasul răsunase sec, metalic. Femeia continuă netulburată:
— Nu ştiu ce-ţi închipui tu despre mine, dar nu sunt o nemernică. Am un pachet de cusururi şi fără ăsta. Nu m-am recăsătorit pentru că e mai rentabil genul meu de viaţă, n-am făcut copii pentru că sunt egoistă, da, egoistă până la extrem, sunt îngrozitor de superficială, indiferentă, sclava cârpelor şi a bijuteriilor, şi, ca să te citez, a produselor Max Factor. N-am vicii criminale, dar nici virtuţi, n-am făcut rău, dar nici bine, într-un cuvânt sunt o japiţă oarecare cum întâlneşti cu miile pe alte meleaguri.
— Ai isprăvit?
— Nu. Bate la alte uşi, Andrei! N-am să accept niciodată, auzi? Niciodată!
— Ascultă, fata mea, dacă te legeni cumva în nădejdea că eu îmi rup gâtul, iar tu o să-ţi continui fără dureri de cap micile partide de picioare în aer, e momentul să te dezmeticeşti! În cel mai bun caz, rămâi cu coliba goală. Zidurile şi telefonul pe parchet. Insist, în cea mai bună situaţie.
— Şantaj?
— Pe ce lume trăieşti, femeie!? Cum îţi imaginezi că o să-ţi lase acareturile după ce se va afla provenienţa banilor? Îţi umflă tot! Şi repet, asta în cel mai bun caz.
— Care ar fi cel mai rău?
— Puşcăria, iubito! Complicitate la delapidare sau în ultimă analiză, furt din avutul obştesc.
— Nu mi-am însuşit un singur fir de aţă şi nu eu te-am împins să furi.
— Dar ştiai că o fac. Dacă erai Sfânta Vineri cea bună, despre care îmi povesteai, aveai sacra datorie cetăţenească să mă denunţi.
— De ce eu şi nu Lucreţia?
— Ea mi-e nevastă, iar legea o scuteşte de distracţia asta.
Corina Manea îşi cuprinse obrajii în palme.
— Ce situaţie cumplită, Dumnezeule!
— Vrei să-ţi mai spun ceva? S-ar putea ca în ceea ce te priveşte, lucrurile să ia o întorsătură mult mai dezagreabilă. Ăştia condamnă parazitismul.
— Muncesc!
— Hai să fim serioşi! Semnezi vreo condică? Eşti salariată? Munceşti, dacă ceea ce faci tu se cheamă muncă pe cont propriu, în ultimele şase luni ai semnat un singur contract şi acela pentru decorarea Aprozarului din Feteşti. Doi morcovi care duelează artistic de dragul unei roşii în şorţuleţ de dantelă.
— Nu fi mârlan.
Responsabilul o prinse de umeri.
— Eşti prea seducătoare, Corina, ca orice complet de judecată să nu conchidă că mi-ai sucit deliberat minţile ştiind ce mărfuri am în magazin.
— Până la urmă ajungi şi victimă. Spune-mi, te rog, am aerul de imbecilă?
— Nu! De femeie fatală. Urlă prin toţi porii tăi. Statul încurajează căsătoria, iar tu te distrezi făcând-o praf. Patru soţi şi-au părăsit nevestele şi copiii de dragul fundului tău.
— Hm! Numai pe tine n-am reuşit să te despart de Filofteia sau cum o cheamă.
— Nadăjduieşti, urmă responsabilul, că asemenea antecedente vor fi ignorate? Că-ţi vor ovaţiona modul de viaţă?
Tăcu. Femeia înţelese că într-un eventual proces, Gogan nu va şovăi s-o tragă după el, în aceeaşi barcă. O barcă pe cale să se scufunde. Privea întunericul ud, inventariind consecinţele. Responsabilul adăugă mieros:
— Să nu crezi că vreau să-ţi forţez mâna. După ce scăpăm de dandanaua asta şi dacă te mai interesez îndeajuns, bineînţeles, putem pleca în străinătate. Eu oricum o s-o fac. Am bani în Elveţia.
Corina Manea oftă obosită.
— Lasă! Nu te cred şi nici… În sfârşit. Ce trebuie să fac?
Andrei Gogan îi luă mâna şi i-o duse la buze. Îi sărută apoi uşor tâmpla.
— Peste zece minute te îndrepţi spre magazin. Ştii cum trebuie să procedezi. După ce ieşi, intri în cofetăria de vizavi. Vei supraveghea dacă totul decurge normal. N-ai mult de aşteptat, la opt şi jumătate se închide. La nouă fără un sfert, ne întâlnim din nou aici.
— Putem comunica la telefon… Am invitaţi.
— Nimeni nu soseşte înainte de zece, zece şi jumătate. Am un cadou pentru tine. Piatra e… În fine, vreau să fie o surpriză.
— Bine, spuse Corina înainte de a se despărţi.
Gogan meşteri ceva în spatele casetofonului.
— Din clipa asta, ceasul a început să meargă. Ai grijă! Poate vrei să te distrezi şi-i dai drumul! Cum apeşi pe start, se declanşează explozia.
Femeia ridică din umeri.
— Îmi şi arde de distracţie.
* * *
Ora 20:00
— E un cadou, presupun, zâmbi profesional Ionel Florea.
Cumpărătorul întinse bonul ursuz, mormăind ceva de circumstanţă. Luă pachetul ambalat artistic în hârtie festivă roşie, imprimată cu crenguţe de brad.
— Mulţumim şi la mulţi ani! îi ură supraveghetorul.
Lica, vânzătoarea de la raionul „chinezării“, îi strecură o căutătură ironică. „Face şi ăsta pe nebunul!… Ar fi trebuit să ne dea drumul mai devreme azi.“ Întâlni privirea lui Florea şi‑i zâmbi luminos. Era un manechin splendid, o păpuşă cu ochii mari şi un surâs de o falsitate cutremurătoare, într-un cuvânt o vânzătoare model.
Se întoarse spre clientă. „Proasta asta grasă nu se hotărăşte deloc!“
Înşirase nouă cloisonneuri ca pe nişte soldaţi de plumb şi se repezea când într-o parte, când în alta, pentru a surprinde efectul. O ţinea aşa de aproape un ceas.
— Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Care v-ar place mai mult?
Lica îşi înghiţi cuvintele: „Nici unul! Lasă-mă dracului în pace, bivoliţă pisăloagă.“ Surâse fermecător:
— Toate sunt frumoase, doamnă. Eu l-aş lua pe ăsta şi puse la întâmplare degetul.
În magazin intrară trei bătrâni, apoi o pereche de tineri. Lica suspină privindu-şi ceasul: „Nu le-a ajuns tot anul! Acum i-a găsit.“
Îi servea Ionel Florea sincer prevenitor, vioi, bine dispus, de parcă afară ar fi fost mai, iar păsărelele ciripeau.
O femeie agăţată ostentativ sentimental şi posesiv de braţul unui aviator dădea semne că-şi strivise cel puţin un deget în Larousse. Vorbea tare, cu competenţă, preciza dintr‑o singură privire stilul şi maniera, arunca verdicte.
— Epatant galeu! Nu ţi se pare, Alex?
O făcea pentru galerie. Florea zâmbi discret. Fabrica vestitului Emile Gallé încetase să funcţioneze de decenii.
„Hm, snobismul noii burghezii!“
Nu ştia că printr-un joc al întâmplării, destinele lor aveau să se împletească câteva ore mai târziu.
Casieriţa, proaspăt coafată, îşi bâţâia piciorul plimbând nervoasă pixul de-a lungul unor coloane de cifre. După unghiile verzi, Lica ghici culoarea rochiei pe care avea s-o îmbrace diseară.
Uşa depozitului se deschise şi apăru Gogan, cu paltonul pe umeri. Părea mohorât, mai mohorât ca de obicei. Îi făcu semn lui Florea. Supraveghetorul abandonă clienţii cerându‑le scuze şi se apropie.
— Mi-e al dracului de rău! spuse încet Andrei Gogan.
Florea îl cercetă alarmat.
— Inima?
— Nu, o măsea. Îmi vâjâie capul de durere… Ascultă-mă, eu o să mă reped până la policlinică.
Lica trăgea cu urechea afişând un aer serafic.
„Dumnezeu nu bate cu parul! îşi zise, recăpătându-şi brusc buna dispoziţie. În sfârşit, o veste bună.“
— Fiţi fără grijă, îl asigură supraveghetorul.
— Dacă întârzii, încuie dumneata şi ia cheia. Fii atent doar să nu facă zăpăcitele astea vreun pocinog.
Ionel Florea se dădu instinctiv un pas înapoi. Avea un chip drăguţ, expresia francă, deschisă.
— Nu iau cheia, şefu’. Dumneavoastră ţineţi gestiunea.
— Am toată încrederea.
— Nu, şefu’, n-o iau! În noaptea asta, am alte griji pe cap. Surâse: Mă logodesc.
— Bravo, felicitările mele.
— Mulţumesc.
Andrei Gogan îşi apăsă falca cu degetele. Părea sfâşiat de durere.
— Mă rog! Atunci încuie, fetele sunt martore, şi aruncă cheia în orificiul pentru scrisori. Mai am una acasă… Dar poate mă întorc.
— M-aş bucura.
— Cred. În fond, eşti un om drăguţ, care ţine la mine. Îl privi ţintă: Nu-i aşa că ţii la mine?
„Ştie că ştiu“ îşi zise Ionel Florea. Răspunse în doi peri:
— Aveţi nevoie de asigurări?
— Nu. Sunt încredinţat.
Deschise uşa, ezită câteva secunde în prag şi ieşi. Clienta vânzătoarei model încă nu ostenise. O dirija cu pântecele rezemat de tejghea.
— Nu acela, domnişoară… celălalt violet… Acolo în spate, exact…
Corina Manea dădu întâi o raită prin magazin, apoi se opri la raionul Licăi. Oscilă de circumstanţă între două amfore chinezeşti şi se hotărî pentru cea mai pântecoasă, de vreo şaizeci de centimetri.
— Cât costă?
— Numai două mii opt sute, spuse fata cu aerul că vinde în pagubă.
— Îl iau, zâmbi Corina. Aveţi grijă, vă rog, cum îl împachetaţi, stau cam departe.
— Desigur, desigur.
Când se întoarse de la casă, îi strecură odată cu bonul douăzeci şi cinci de lei. Surâdea mereu, fermecător.
— Ce ochi frumoşi aveţi!
„Asta-i putoare mare! Mă taie! Pesemne vrea ceva“, reflectă vânzătoarea. Îşi dezveli dantura în întregime.
— Mulţumesc. Dumneavoastră sunteţi desăvârşită.
— V-aş ruga să-mi faceţi un serviciu, continuă degajată Corina. N-aş putea lăsa aici vasul şi casetofonul? Câteva minute doar, până găsesc un taxi. E o nebunie în oraş, ca niciodată, chiar dacă e Revelion!
— Desigur, cu plăcere. Numai că ar trebui îndeplinită o mică formalitate. Discutaţi cu supraveghetorul. Florea, doamna vrea să te roage ceva!
Chipul tânărului se destinse într-un zâmbet, care însemna mai mult decât cel obişnuit, profesional. Casieriţa îşi săltă capul şi clipi spre Lica. Apoi, evaluă expert, dintr-o singură privire, hainele Corinei: atâta scurta de antilopă, atâta ghetele, poşeta… „Cinci mii patru sute… Fără inel, bineînţeles. Dacă perla-i veritabilă, e o avere…“
— Oricând la dispoziţia dumneavoastră, spuse Ionel Florea înclinându-se uşor. Un singur lucru, vă rog, aveţi grijă să nu întârziaţi. Peste douăzeci de minute închidem.
Corina Manea mulţumi cu un zâmbet şi părăsi magazinul.
* * *
— Gata! spuse medicul.
Trecu la chiuvetă şi începu să-şi spele mâinile. Andrei Gogan se ridică de pe scaun, pipăindu-şi falca.
— V-am pus un pansament, vorbi dentistul prin oglindă, fără să se întoarcă. Să sperăm că n-o să vă supere… Gargară cu muşeţel călduţ de două-trei ori pe zi şi evitaţi să mâncaţi pe partea asta. În caz de forţă majoră, vă duceţi la Camera de gardă, la Colţea… O clipă!
Deşurubă capacul stiloului şi deschise registrul.
— Cum va numiţi, vârsta, domiciliul.
Le completă în picioare, citeţ, cu cerneală roşie. Andrei Gogan se interesă:
— Aveţi un ceas?
— Da. E opt şi jumătate.
— Mulţumesc. Vă urez un An Nou fericit!
* * *
Ora 20:30
Corina Manea îşi ridică instinctiv manşeta de blană. Uitase să-şi ia ceasornicul. Se uită la mâna fetei care făcea nota la o masă alăturată.
Luă încă o linguriţă de îngheţată. Înghiţea greu. I se părea searbădă, frişca acră. La magazinul lui Gogan, luminile începură să se stingă.
* * *
Lica se bâţâia pe tocuri nerăbdătoare. Şalul lung îi atârna de-o parte şi de alta a şubei, până la genunchi.
— Haideţi odată, oameni buni! Ce dracu’, stăm aici după toate căscatele?!
Vânzătoarea de la raionul de oglinzi, o fărâmă de femeie, numai pistrui, aştepta inertă privind în gol.
— Unde faci Revelionul? întrebă casieriţa.
Fata nu-i răspunse. Lica o privi ascuţit.
— Doarme pe ea.
— Veşnic doarme, râse Florea.
Casieriţa o scutură de umăr.
— Alo, scumpa! Unde petreci Revelionul?
— Acasă, spuse fata încheindu-şi nasturii paltonului cenuşiu… Abia aştept să mă culc. Poate o să mă uit o oră‑două la televizor.
— Vine şi individul?
— A, nu… Vorbeşte mult, mă oboseşte.
— De ce nu-i faci vânt?
— Altul ar fi poate şi mai rău.
Florea îmbrăcă încet canadiana măslinie, cu ochii agăţaţi de vitrină. Casieriţa îl pisa aranjându-şi mereu zulufii.
— Nu mai vine! Ascultaţi-mă pe mine, aici ne prinde Anul Nou.
Tânărul stinse încă o lumină, îşi puse sacul de sport şi pachetele pe tejghea.
— I s-o fi întâmplat ceva, spuse Lica. Nu laşi aşa de izbelişte un casetofon şi un vas de trei mii.
Casieriţa ridică din umeri.
— E plină de bani, se vedea cât de colo.
— Faceţi ce vreţi, eu am plecat, spuse hotărâtă Lica.
Ionel Florea scrută încă o dată strada.
— Mda…, mormăi scărpinându-şi barba. Plecăm. Pe undeva, s-a nimerit bine. Tot n-aveam muzică.
* * *
Ora 20:35
— Mai serviţi ceva?
Corina Manea tresări. Ridică ochii. Femeia între două vârste, înaltă şi uscăţivă care-i trântise în faţă îngheţata, o măsura cu o expresie imposibil de confundat. „Cară-te odată! Suntem şi noi oameni!” Îşi prinsese guleraşul de dantelă al uniformei cu o broşă ieftină, părul într-o spelcă de plastic.
Corina încercă să zâmbească.
— Mersi, vreau să plătesc.
Peste drum, la Artex, supraveghetorul închidea uşa. Corina îl văzu luându-şi rămas bun de la fete. Părea vesel şi gesticula larg, atât cât îi permiteau sacul sport şi pachetele. Mai zăbovi câteva clipe privind în lungul străzii, apoi se îndreptă grăbit spre bulevard.
Corina Manea încremeni. Supraveghetorul luase cu el casetofonul. Îl ţinea lipit de picior, ferindu-l de sacoşele trecătorilor. Simţi că se scufundă brusc în beznă. Sări de pe scaun şi părăsi alergând cofetăria. Puţin îi păsa de privirile consumatorilor, îi era peste putinţă să se stăpânească. Toată fiinţa i se concentrase asupra unui singur gând. Casetofonul trebuia recuperat.
Corina încercă să treacă pe roşu. Maşinile se încrucişau săgeţi în jurul ei, un troleibuz frână brusc, evitând-o în ultima secundă. Nu auzi înjurăturile şoferului. Rămăsese prizonieră în mijlocul străzii. Silueta supraveghetorului apărea şi dispărea, înghiţită de marea de oameni.
O eliberă stopul. Începu să alerge disperată, ciocnindu-se de trecători, împiedicându-se de grupurile înghesuite în faţa vitrinelor. Peruca îi alunecase pe-o ureche, simţi că-şi pierde fularul.
Cineva o strigă, dar Corina nu-i dădu atenţie. Gonea cu ochii agăţaţi de canadiana măslinie. Încă puţin… Îl văzu ridicând mâna. Un taximetru opri la marginea trotuarului şi supraveghetorul urcă.
— Florea! urlă Corina Manea, stai! Aşteaptă!
Câţiva trecători se opriră – nici măcar efervescenţa Revelionului nu reuşea să alunge interesul bucureştenilor pentru senzaţional – comentând:
— Încă unul scăpat de sub papuc.
— Şi mâine e o zi…
Supraveghetorul n-o auzi. Trânti încântat portiera şi taxiul demară.
* * *
Era lac de sudoare, buzele îi tremurau, scruta înnebunită aleea. Andrei Gogan se ivi brusc din umbra unui chioşc romantic, cu acoperiş ţuguiat, unde vara se vindeau napolitane pentru adulţi şi ţigări pentru liceeni. Privi atent în jur. Înţelese în aceeaşi clipă inutilitatea oricăror precauţii, şi un tanc s-ar fi putut camufla acum în Cişmigiu, fără riscul de a fi reperat. Se apropie pe nesimţite de Corina şi îi prinse braţul.
— Cum a fost?
— Ucigaşule!
— Corina!
Expresia răvăşită a fetei îl sperie.
— Ce s-a întâmplat, vorbeşte!
— O nenorocire. Ascultă! Trebuie să-l găsim imediat! Hai!
— Unde, nebuno?
— La Florea! izbucni exasperată. A luat casetofonul cu el.
Începu să plângă, înfigându-şi degetele în păr, sub perucă. Andrei Gogan o privi iute. Îşi stăpâni greu enervarea.
— Nu-ţi pierde firea şi vorbeşte clar. De ce a luat Florea casetofonul?
— De unde dracu’ vrei să ştiu?! ţipă fata. L-a luat şi gata! M-a aşteptat până la nouă fără douăzeci şi cinci şi pe urmă a plecat cu aparatul. Am fugit după el. N-am reuşit să-l opresc. A urcat într-un taxi…
Gogan îi abandonă braţul şi respiră adânc.
— Imbecilul! Mi-a dat totul peste cap. Trebuie născocit altceva…
— Ce?
— O spargere… Nu-i grozav, dar nu văd cum s-o scot la vopsea.
Corinei nu-i venea să-şi creadă urechilor, îl măsura înmărmurită.
— N-ai înţeles! Florea a luat bomba cu el.
— Din păcate. Vorbeşte, te rog, încet. Al doilea rând de chei îl am acasă… Acolo, altă isterică…
— Extraordinar! izbucni exasperată femeia. Dacă probează casetofonul, s-a isprăvit.
— Şi?
— Hai la el!
Îl zgâlţâi cu putere. Andrei Gogan se desprinse sâcâit.
— Ţi-ai pierdut minţile?! Imaginează-ţi ce cap ar face când s-ar trezi cu mine la uşă, cerându-i aparatul. De unde ştiu povestea, ce-mi veni să umblu după obiectele clienţilor tam‑nisam în noaptea de Anul Nou şi aşa mai departe! Hai să fim serioşi! De altfel, habar n-am unde petrece Revelionul.
Corina întoarse faţa plină de lacrimi.
— Poţi afla.
— Pentru numele lui Dumnezeu, scrâşni Gogan, vorbeşte mai încet. Am, vorba lui, altele pe cap. Toată combinaţia s-a dus de râpă.
— Asta te preocupă acum?! Un om poate să moară în orice clipă.
— Un nemernic.
— Indiferent. E înconjurat de prieteni, de familie… Se întâmplă o catastrofă, nu pricepi? Se opri brusc şi i se agăţă de reverele paltonului: Trebuie să faci ceva!
Responsabilul se uită cu furie la faţa umflată de plâns. Convulsiile îi descopereau dinţii până la gingie. Ar fi cârpit-o cu voluptate.
— Lasă-mă! scrâşni.
— Trebuie! E o crimă!
— N-am nici o compasiune pentru turnători. Canalia îşi merită soarta.
— Fiară!
Îşi bălăngănea capul într-o parte şi alta. Gogan îşi încleştă pumnii în fundul buzunarelor. Glasul îi tremura de iritare.
— Controlează-te, Corina!
— Să mă controlez…
— Şi nu ţipa! Te-am rugat de zece ori.
— Puţin îmi pasă dacă aude cineva! Trimiţi deliberat la moarte sigură zeci de oameni!
Andrei Gogan ridică din umeri.
— Nu-i obligatoriu. Moare cui i-e scris.
Corina îşi şterse obrajii plini de lacrimi. Vorbea greu, printre suspine.
— Eşti un monstru! Am acceptat să te ajut, socotind că e prea dur să condamni pe cineva la gratii, pentru câteva mii de lei.
— Sute de mii.
— Nu mă întrerupe.
Responsabilul ignoră intervenţia:
— Te-ai hotărât să mergi pe mâna mea din alte considerente. Ţii prea mult la confortul tău, la lemnele din apartament, la cazierul virgin ca să înfrunţi riscurile unui proces. Ai fost gata să arunci în aer un imobil-muzeu şi marfă în valoare de câteva milioane, aşa că nu-mi fă, te rog, pe fecioara moralistă.
— Obiecte, nu oameni!
— Ce să-ţi povestesc! Oricum valorează mai mult.
— Cum poţi fi atât de cinic?
— Eu cinic şi tu, iremediabil, idioată.
Gesticula exasperat, incapabil să se mai cenzureze.
— Ce să le povestesc, nenorocito! Că am vârât o bombă într-un casetofon şi acum m-au apucat remuşcările?
— Inventează altceva.
— Ce? Că m-am dilit şi fac bancuri cu miliţia? Că m-a apucat un dor sfâşietor de Florea şi nu pot face Revelionul fără el?
Corina Manea oftă sleită.
— Dacă nu găseşti nimic mai bun, ai să le spui adevărul.
— Niciodată, auzi? Niciodată! N-au decât să crape! Zece, douăzeci, o mie! Nu-mi pasă!
Corina făcu un pas înapoi, înspăimântată.
— Ce ticălos monumental eşti tu, Andrei!
— Dacă-ţi număr cinci mii de lei acum, să vezi cum devin iar iepuraşul tău.
Femeia respira greu. Prin haina deschisă i se vedea grumazul umflat, mişcarea ritmică a sânilor. Îşi muşcă buzele şi rosti încet:
— De astă dată te înşeli. Ai să vezi.
Se răsuci brusc. Gogan o ajunse din urmă.
— Ce vrei sa faci?
— Mă duc la miliţie.
— Corina!
— Dă-te la o parte sau ţip!
Gogan o prinse de umeri şi încercă să o tragă spre el.
— Corina, fii calmă.
— Dă-te la o parte!
— Un singur sunet dacă scoţi, un singur pas în plus şi te ucid.
— Lasă-mă!
— Nu mai am nimic de pierdut. Vino-ţi în fire!
— La o parte!
Femeia i se smulse din braţe şi-o luă la fugă. Andrei Gogan se luă după ea.
— Corina, ascultă-mă…
Alerga zăpăcită, fără să ţină seama aleilor, căuta o ieşire din grădina asta blestemată. Paşii lui Gogan se apropiau. Îşi acceleră ritmul urlând:
— Ajutor!!
O creangă neagră de alun o izbi drept în ochi. Se opri descumpănită. În aceeaşi clipă, simţi două mâini uriaşe, fierbinţi căutându-i gâtul. Se zvârcoli sălbatec sub apăsarea puternică. Ţipătul i se opri în furca pieptului.
Auzi un fluierat ascuţit, zgomot precipitat de cizme. Apucă de subţiori trupul moale al femeii şi-l trase în spatele unui tufiş, cu spinarea rotunjită, de arici.
Doi miliţieni şi un paznic sosiră alergând. Lanternele retezau întunericul, răscoleau umbrele. Responsabilul se făcu una cu pământul, ţinându-şi respiraţia. Lumina se prelinse la câţiva centimetri de trupul Corinei, trecu nehotărâtă mai departe.
— Spre izvorul lui Eminescu! ordonă un glas gutural.
Zgomotele se îndepărtară. Gogan atinse malul lacului înaintând în patru labe, se tupilă ferind ochiul felinarelor.
