- Inspirat din basmul Fata din gradina de aur.
- Alegorie pe tema geniului si o meditatie asupra conditiei umane.
- Amestecul genurilor si al speciilor(epic, liric, dramatic)
- Tema: problematica geniului in raport cu lumea iubirea si cunoasterea
- Compozitia: doua planuri-cosmic(geniul) si terestru(omul comun). Poemul are 4 parti, cele doua planuri de interfereaza in prima si ultima parte, adoua parte prezinta doar planul terestru(iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia prezintă spațiul cosmic(Călătoira lui Hypperion la Demiur, ruga, raspunsul)
- Incipitul poemului se află sub semnul basmulu, timpul este mitic.
- Partea I-prezintă frumoasa poveste de iubire născută lent, din starea de contemplație. (motivul serii și al castelului)
Prima chemare(ca în Floare albastră)-atracția îndragostiților, scoate în evidență dorul și puterea sentimentului.
Întruparea din cer și mare-ipostază angelică(Un mort frumos cu ochii vii)
A doua chemare-chemarea descântec
Întruparea din soare și noapte-în antiteză cu prima întrupare este întruparea demonicului, după cum o percepe fata.( O, esti fumos cum numa-n vis un demon se arată)
Pentru a doua oară semnele dorinței de absolut sunt înțelese ca atribute ale morții, fata refuză din nou să îl urmeze. Luceafărul formulează diferența și tototdată superioritatea sa, dacă omul nu se poate înălța la condiția nemuritoare, geniul este capabil din iubire să coboare la condiția de muritor.
- Partea a II a-prezintă iubirea dintre Cătălin și Cătălina, asemănarea numelor sugerează aparteneța la aceași categorie a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteză cu portetul Luceafărului. Cătălina aspira totuși spre iubirea absolută.
- Partea a III a-ilustrează planul cosmic, poate fi împărțită în 3 secvențe: zborul cosmic, convorbirea cu Demiurgul rugăciunea și liberarea.
Zborul cosmic-Luceafărul ca fulger. Punctul în care ajunge este momentul dinaintea nașterii lumii
Dialogul cu Demiurgul-Luceafărul este numit Hyperion(fiul Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii, este Soarele însuși)
Rugăciunea-Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire, este gata de acest sacrificiu din iubire. Hyperion cere să devină altceva, dar pentru asta trebuie să se nască din nou, însă Luceafărul se născuse odata cu lumea, moartea lui coincide cu moartea lumii, ce sugerează negarea de sine. Demiurgul îi explică absurditatea dorinței lui. Altfel spus, muritorii nu își pot influența propriul destin, ei se bazează pe noroc, în timp ce omul de geniu este capabil de a împlini idealuri înalte. Demiurgul îi oferă lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, cezarul.
Eliberarea- Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei, dovedindu-i Luceafărului superioritatea sa.
- Partea a IV a –interferența planurilor(comsic și terestru). Este prezentat cadrul romantic, specific emisnescina în care are loc povestea de iubire. Cătălina ia locul lui Hyperion și Cătălin pe cel al Cătălinei.
A treia chemare-Luceafărul semnificând steaua norocului.
Finalul - Atitudinea geniului este una de interiorizarea a sinelui, omul comun este incapabil să își depășească limitele, iar geniul masifestă dispreț față de acest lucru.
Concluzie – Poemul ilustrează condiția omului de geniu și ipostazele prin care trece din dortința de a materializa dorința sa.
|
- Poezie-nucleu a romantismului emisnescian
- Asocierea speciilor- poem filozofic(meditație), eglogă(idilă cu dialog) și elegie.
- Tema-tema iubirii în corelație cu tema naturii, natura vibrează la starile interioare ale eului.
- Floare albastră. Motiv de circulație internațională-își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, iubire pura întâlnit la Novalis sau Leopardi. Motiv de largă circulație europeană. Novalis-tendința spre infinit. Leopardi-naufragierea spre infinit. În creația eminescinană, albastrul este culoarea infinitului, floarea simbolizează viața.
- Compoziția romantică- Se realizează prin relațiile de opoziție: lumea iubirii concrete și a cunoașterii absolute. Eul liric împrumută pe rând cele două impostaze masculin-feminin. Simetria celor 4 secvențe este susținut de monologul liric al fetei. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma reproșului, meditația bărbatului din strofa a patra, anticipează ideea din final(Totuși este trist în lume)
- Incipitul(strofele I-III) Prima secvență– înfățișează lumea rece a ideilo, lumea lui. Monologul fetei începe prin adverbul iar ce ia forma reproșului. Geniul este izolat, în lumea terestră împlinirea umană se realizează doar prin iubire. Izolarea, singurătatea, aspirația spre cunoaștere absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului, sugerate aici pe un ton cal, dar dezvoltate mai tărziu în poemul Luceafărul.
- A doua secvență-consituluie meditația bărbatului asupra sentimentului proifund de iubire.
- A treia secvență- monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în lumea ei, în planul terestru. Cadrul natural se realuzează lafel ca În poemul Luceafărul prin motivele romantice: codrul, izvoarele. Femeia este cea care adresează chemarea la iubireea încearcă atragerea bărnatului în paradisul naturii, în schimb geniul se află în ipostaza demonului. Idila Floare albastră face trecerea de la ipostaza paradisiacă a iubirii la cea demonică din Luceafărul.
- Ultima secvență poetică- este o continuare a meditației băbatului asupra iubirii trecute pe care o proiecteaza acum în minte. Cadrul iubirii se încheie cu despărțirea. Incompatibilitatea dintre cele două lumi este rpivit ca și contrastul dintre vis și realitate, o clipă s-au întâlnit în iubire.
- Concluzie- Floare albastră este o capodoperă a creației eminescinene din tinerețe purtând în esență marile teme și iedi poetice dezvoltate mai tarziu în Luceafărul.
|
