Din istoria gandirii filozofice
Cuvânt înainte.
Omul trăieşte, ia atitudine, crede într-o multiplicitate de valori, le ierarhizează şi dă astfel sens existenţei sale prin opţiuni care depăşesc neîncetat frontierele cunoaşterii sale efective. Sinteza raţională între credinţe, oricare ar fi ele şi condiţiile cunoaşterii este ceea ce am numit-o „înţelepciune” şi aceasta ni se pare a fi obiectul filosofiei”.
J. Piaget.
Chiar de la început filosofia a primit cele mai diverse interpretări, toate fiind însă orientate spre dezvoltarea spiritului omenesc. Prin filosofie spiritul se înalţă la ceea ce există în mod absolut, la cunoaşterea autentică, la realizarea morală a ideii. Filosofia este mai întâi gând şi faptă cumpănite. Gând cumpănit: prin ordinea şi unitatea puse în cunoaştere; faptă cumpănită: prin stabilirea principiilor din care decurg normele de conduită.
Orice filosofie este o istorie a filosofiei, căci ea vine şi din filosofiile anterioare ei, din lumea gândurilor filosofice care i-au premers, continuând această lume prin problematica specifică şi limbaj propriu. Istoria filosofiei studiază procesul apariţiei şi dezvoltării celor mai diverse învăţături, concepţii, şcoli, curente filosofice, originalitatea cărora este imprimată în ţesătura spiritualităţii mondiale. Istoria filosofiei include în sine toate învăţăturile filosofice, considerându-le trepte în cunoaşterea lumii de către om şi negând afirmaţiile precum că există popoare ce n-au contribuit cu nimic la dezvoltarea filosofiei. Istoria universală este „suita eternităţii” pe care o compun toate popoarele. Fiecare popor îşi are gradul său de perfecţiune incomparabil cu altele şi îşi face bucata sa în mod specific. În acest context de idei este binevenită încercarea 5 autorilor de a intercala gândirea filosofică universală cu cea românească, evidenţiind particularităţile şi facilitând astfel înţelegerea căilor de dezvoltare a gândirii naţionale.
Una din trăsăturile esenţiale ale istoriei filosofiei este diversitatea. Însă ea nu constituie o simplă îngrămădire de teorii deosebite, ci o integritate, un sistem în permanentă dezvoltare, în care învăţăturile filosofice se succed, se depăşesc, se determină una pe alta în mod dialectic. Istoria filosofiei nu se reduce doar la descrierea concepţiilor filosofice. Sarcina ei principală constă în a dezvălui legităţile apariţiei şi rezolvării problemelor filosofice, devenirii categoriilor filosofice, dezvoltării gândirii dialectice etc.
Din istoria gândirii filosofice” cuprinde cele mai principale etape de dezvoltare a gândirii filosofice – de la apariţia ei în China, India, Mesopotamia, Egipt, Grecia şi Roma Antică până la epoca contemporană. Autorii nu pretind însă la o reflectare deplină a problemelor istorico-filozofice din aceste perioade. Ei s-au oprit doar asupra celor mai importante concepţii ale gânditorilor filosofi, prin care au fost promovate principiile adevărului, dreptăţii, binelui, frumosului, ideile umaniste, tendinţele democratice.
În cadrul acestui manual şi-au găsit locul potrivit diverse modalităţi de interpretare a lumii ce pot servi drept im-pulsuri în descoperirea unor noi abordări ale problemelor veşnice ale umanităţii. El este destinat studenţilor, profesorilor, savanţilor şi sperăm că va fi un instrument util de lucru pentru toţi cei ce sunt orientaţi spre a-şi desăvârşi înţelepciunea, gândirea creatoare, arta dialogului cult, spiritul critic în judecată, rămânând în acelaşi timp fideli propriilor principii filosofice.
Maria Bulgaru.
CAPITOLUL I.
FILOSOFIA ANTICĂ ORIENTALĂ.
Filosofia antică propriu-zisă este gândirea filosofică a societăţii sclavagiste şi cuprinde secolele VII î.e.n. -VI e.n.
Când împăratul Iustinian a lichidat în a. 529 ultima şcoală de filosofie – Academia Platoniană din Atena). În legătură cu orânduirea sclavagistă şi cu scindarea societăţii apare pentru prima dată filosofia ca mod de gândire în esenţă deosebit de gândirea mitologică precedentă. Principala metodă a gândirii în societatea primitivă, bazată pe relaţiile gentilice de rudenie, este transpunerea acestor relaţii peste viziunea generală asupra lumii: şi soarele şi luna şi stelele şi vânturile şi apele şi pietrele şi pădurile – toate erau personificate şi puse în astfel de relaţii de rudenie. Metoda filosofiei constă în reprezentarea lucrurilor în categorii nemateriale, care stabi-lesc comunitatea grupurilor de obiecte sau fenomene după oarecare trăsături.
Termenul „filosofie” a fost creat de antichitatea greacă unii afirmă că primul l-a folosit Pythagoras, alţii – că Herodot – n. aut.) şi este compus din două cuvinte ϕιλεω − iubesc, îmi place şi σοϕια − înţelepciune. În linii mari, filosofia a apărut ca o activitate, o tendinţă de a cunoaşte adevărata esenţă a lucrurilor. Pythagoras socotea că această esenţă a lumii, „ştiinţa supremă”, constă în „ştiinţa numerelor”, căci cifrele sunt ultimele abstracţii ce unesc proprietăţile lucrurilor. Herodot susţinea că filosofia este o iscusinţă deosebită de a descoperi lucruri înţelepte în orice direcţie. Platon numea filosofia cercetare şi cunoaştere a adevărului, spre deosebire de simpla „părere” pe care o poate avea fiecare despre lucruri. Aristotel înţelegea prin filosofie 7 două lucruri: filosofia ca descoperire a legităţilor şi principiilor ştiinţei (matematicii, fizicii, eticii, poeticii etc.) şi filosofia ca ştiinţă despre principiile supreme ale existenţei, protofilozofia, care mai apoi a primit denumirea de metafizică. Filosofia s-a constituit de la bun început ca formă specifică de manifestare a conştiinţei sociale, în sensul efortului de interpretare a existenţei, a naturii şi a omului.
Concomitent cu scindarea societăţii în sclavi şi stăpâni, această conştiinţă începe să reflecte două interpretări ale realităţii – materialistă şi idealistă. Idealismul, inclusiv cel teologic, va constitui suportul justificativ al superiorităţii păturilor sociale dominante, cu interesele şi năzuinţele conservatoare. Materialismul, însă, tinzând să generalizeze cuceririle omului în activitatea lui cu mediul naturii, era gândirea păturilor progresiste ale societăţii, interesate în dezvoltarea forţelor de producere. Lupta dintre viziunea materialistă şi cea idealistă are o confirmare deplină în cunoştinţele referitoare la dezvoltarea culturii, a ştiinţei şi a gândirii filosofice în ţările care au fost leagănul celor mai vechi civilizaţii şi în care orânduirea sclavagistă s-a instaurat cu vreo 2600 de ani în urmă – Mesopotamia, Egipt, India şi China. Fireşte, în diferite regiuni ale lumii filosofia a avut legături genetice de influenţă, transmiţându-se odată cu legăturile economice, comerciale şi politice. Din China şi Babilon au fost aduşi în oraşele Ioniei din Asia Mică germeni de cunoştinţe astronomice, matematice şi fizice, care au fost prelucrate în mod original şi folosite în practică: au fost concepute cele mai simple instrumente de cercetare, a fost alcătuit calendarul ş. a.
În cultura europeană istoria gândirii era studiată mult timp din perspectiva unui europocentrism, gândirea şi civilizaţia Orientului fiind îndepărtate de interesul ştiinţei occidentale ca neînsemnate pentru cultură. Mai târziu ele au fost interpretate tendenţios ca o mentalitate preponderent mistică, indiferentă faţă de valorile raţionale şi valorile progresului uman. Astăzi, însă, când istoria gândirii este preocupată şi de problema apariţiei gândirii, cultura de gândire din Orient prezintă un interes firesc.
Una din trăsăturile deosebite ale filosofiei antice este corelaţia ei cu cercetarea naturii, fapt ce a contribuit ulterior la dezvoltarea unor asemenea ştiinţe ca astronomia, fizica, biologia. La începuturile ei filosofia nu putea fi în afara cunoştinţelor despre natură. Procesul de cunoaştere a naturii de asemenea genera unele probleme cu caracter filosofic.
Această stare concrescută a ştiinţelor timpurii cu filosofia se numeşte sincretism. Atrage atenţia faptul că concepţiile filosofice ale primilor cugetători antici sunt în prealabil reflecţii asupra naturii şi fenomenelor naturale şi de aceea ocupaţiile lor filosofice au fost supranumite naturfilozofice.
Premisele sociale ale apariţiei gândirii filosofice sunt mişcările ce au pus capăt orânduirii gentilice şi au scindat societatea în două părţi mari – sclavi şi stăpâni de sclavi. Filosofia apare ca o nouă formă de percepere a lumii îndreptată împotriva formei anterioare mitologice de gândire. Însă pentru mult timp în gândirea filosofică mitologia rămâne împletită astfel, încât devin imperceptibile concepţiile primilor filosofi fără a cunoaşte miturile ce dominau gândirea anterioară.
