Femeia inventata de Camille Laurens

PROLOG

Înregistrare audio. Depoziția nr. 453 AJ – (Arhivele Jandarmeriei Naționale din R.)

Discutam cu el de douăzeci de minute îmi vorbea despre un articol pe care îl publicasem scrisese și el pe aceeași temă îmi plăceau tare ochii lui verzi părul negru îmi venea să mă afund în el avea fire albe pe la tâmple părul gri-alb să mă afund în el să plonjez cu toată fața să-l ating să-i simt volumul să-l respir și dintr-odată vocea i s-a schimbat a devenit foarte blândă am auzit-o foarte tandră plină de suavitate da de o atenție suavă el răspundea unui da o studentă a venit să îl întrebe ceva o tânără brunetă cu o eșarfă roz l-a întrebat ceva iar el mi-a întors spatele uite-așa fără un cuvânt de la o clipă la alta pfff fără un cuvânt fără o scuză încetasem să mai exist uite-așa fără un iartă-mă fără un doar un minut m-am trezit dintr-odată singură idioată urâtă fără scuze cu surâsul suspendat în gol îl vedeam eu îmi vedeam gura zâmbind gura mea stupidă și roșie ei se uită la dinții lor de parc-ar căuta caii la dinți le pipăie sânii fesele pe femeia asta au spânzurat-o doar știți l-a omorât pe bărbatul care o violase au spânzurat-o ei ne omoară pe noi asta-i ură știți asta-i ură ascultați era în ziar l-am decupat ascultați uitați-vă l-am prins în ace pe palton aici vedeți

Pe un panou de afișaj pus pe peretele de la intrarea în piețe se găsesc tarifele acolo le puteți citi Fetiță între 1 și 9 ani: 200.000 de dinari (138 de euro) Fată între 10 și 20 de ani: 150.000 de dinari (104 euro) Femeie între 20 și 30 de ani: 100.000 de dinari (69 de euro) Femeie între 30 și 40 de ani: 75.000 de dinari (52 de euro) Femeie între 40 și 50 de ani: 50.000 de dinari (35 de euro)

Piața de femei ei le vând dar ia uitați-vă ia citiți: „bărbații ilari”, „cumpărătorii amuzați” Femeile de mai mult de 50 de ani nu sunt comercializate, fiind improprii folosirii pe care și-o doresc cumpărătorii. În plus prețul nu le justifică hrana și costul transportului pentru a le aduce din locul de captură până la piață. Cele mai norocoase s-au convertit la islam, celorlalte, cele mai multe, li s-a tăiat gâtul nu nu mă calmez ne vând ne omoară de ce m-aș calma în fine ascultați ne omoară ne lichidează e totul în ziar depinde de ce ziar citiți și dumneavoastră sunteți bărbat asta vă e meseria asta vă e treaba așa că spun ei Macron ministrul dubioasă chestia cu nevastă-sa care are cu douăzeci de ani mai mult decât el toată lumea se strică de râs chiar că trebuie să fie un amărăștean un jigărit o larvă sau ea e pedofilă oamenii își exprimă dezgustul ce oroare cuplul acesta hai că și pe femei le distrează râd și ele de moartea lor anunțată niște moarte vii amânate de la execuție care nu o știu că ei ne ucid chiar de la naștere și nu nu doar în China în India aici te naști „ce e? e fată” și-atunci nimic nu mai ești un nimic te-ai născut Moscovici are o nevastă cu treizeci de ani mai tânără „Frumoasa și ministrul” sunt titlurile din ziare în timp ce Macron este „seducătorul de băbăciune” nimeni nu ne iubește nimeni e oribil vezi asta pe stradă o simți ești bătrână privirile mă iscodesc ori mă izbesc cară-te dispari puți a mort trăsnești a mucegai ați văzut-o pe Madonna oamenii îi reproșează că „vrea să continue să existe” asta e astea sunt exact cuvintele pe care le-am citit în ziar un ziar adevărat un ziar serios „la cincizeci și cinci de ani Madonna este patetică vrând să continue să existe” adică ce-ar trebui să vrei să încetezi să mai exiști ar trebui să te retragi din tine însuți să înțelegi că nu mai ai nimic de făcut aici că nu mai e loc că nu mai am loc nici nu știu unde să mă bag în sertar în coșciug să mă închid într-o cutie nu folosește la nimic să fii tânără fără să fii frumoasă nici să fii frumoasă fără să fii tânără bărbații se coc femeile îmbătrânesc noaptea bărbatul e frumos femeia e tristă lăsați-vă puse-n sicriu ce transparență ce transparență sunt transparentă tatăl meu e geamgiu dispari înțelegi pricepi cară-te auzi dispari mori

I

‘te-ar moartea!

„Du-te, crudule, du-te și mori, nu m-ai iubit niciodată!”

Pierre Corneille

„Se întâmplă ca o iubire care nu poate avea loc să devoreze sufletul”.

Pascal Quignard

1. Întrevederea cu doctorul Marc B.

Claire

Le-am povestit deja totul, de zece ori, colegilor dumneavoastră, nu aveți decât să îmi citiți dosarul.

Știu că sunteți nou pe-aici, se vede. Asta e primul dumneavoastră loc de muncă? Pentru că nu aveți mai mult de treizeci de ani.

Nu-i arătați.

Râd pentru că vă recit din Marivaux, iar dumneavoastră nu vă prindeți. Tot nu v-au băgat literatura în programă pe la școala aia a dumneavoastră?

L-ați fi putut simți, nu știu, după ritm, după intonație. Doar e meseria dumneavoastră să sesizați cum sună. Să reperați ce nu e-n regulă. Dingdong. Dilie deci.

Araminte. Frumoasa văduvă. Cea despre care nu se știe dacă tânărul său intendent vrea să o seducă pentru că o iubește sau pentru că este bogată. Dacă este sincer, cu toate că o manipulează. Dar dumneavoastră nu sunteți Dorante, îmi închipui că nu sunteți aici cu intenția de a mă lua de soție.

Da, am făcut ceva teatru cândva – dar asta a fost demult. Soțul meu era regizor de teatru – în fine: este. El a continuat. Când ne-am cunoscut eram studenți, jucam în trupa Universității. Ce îndepărtat pare totul. Și totuși, vedeți, încă mai țin minte pe dinafară anumite replici. Mi-am însușit și eu arta direcției de scenă, nu-i așa? Dar nu o să ne întoarcem acum în vremea potopului de lacrimi. De altfel, totul este deja scris acolo, în hârțoagele alea ale dumneavoastră. Ce mai vreți?

Aveți nevoie să înțelegeți? Vai, cum vă înțeleg! Dar, la drept vorbind, ce vreți să înțelegeți?

Ăsta da răspuns. Ați și marcat un punct. Cum vă numiți?

Marc. Marc. Îmi plăceți, Marc, și sunt de acord cu dumneavoastră: în fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară. Sunt inegal reprezentate, însă când am reușit să le identificăm pe amândouă, se poate spune că am ajuns să cunoaștem pe cineva. Adesea însă e prea târziu.

•

Cum de-am ajuns aici? Care am? Sunteți drăguț să vă includeți în acest dezastru, dumneavoastră, care tocmai ați debarcat pe-aici. Nimeni nu vă poate imputa situația în care mă găsesc, în care „am ajuns”, admițând că m-aș fi mișcat de doi, ăăăăă, de trei ani, de doi ani și jumătate? Faptul că sunt aici. Și-atunci prin am, vreți să spuneți noi? Noi toți? Am adică noi, instituția. Am adică noi, specialiștii. Am adică noi, societatea. Cum am făcut ca această femeie aici prezentă să trăiască încă pe spinarea colectivității, să nu fie redată îndatoririlor, obligațiilor, capacității sale de a produce, dacă nu și de a reproduce? Cum se poate ca, în puterea vârstei, să fie hrănită, cazată, supravegheată, tratată pe spezele noastre, în loc să îndeplinească, pentru comunitate, ceea ce fără îndoială știe încă să facă? Unde am căcat-o? Asta e întrebarea dumneavoastră?

Învățătoare. Înălțătoare, dar sângerândă, câteodată.

La Universitate, da, literatură comparată. Conferențiar-cercetător. Urma să devin Profesor. Am fost pe punctul de a fi unsă-n funcție, de a fi invitată să pătrund în minunata lume a mandarinilor. La patruzeci și șapte de ani, am putea spune că eram un exemplu pentru femei, știți că procentul de femei în posturile superioare este încă ridicol de mic. După care, ghinion! Beleaua de pe lume! Am fost închisă, am fost cercetată și, până în acest moment, am fost ținută sub pază. O să mă țineți și dumneavoastră sub pază, Marc? O să mă țineți cu dumneavoastră? Aici, nu mai folosesc la nimic, nu-mi plătesc societății tributul. Sunt defunctă, în sens exact: sunt desprinsă de funcții. Da, iată, disfuncționez, am luat-o pe-arătură, și-aia dură, dacă preferați, m-am înfipt în bulon, m-am scăpat la odgon, și bang în decor, sunt moartă și dumneavoastră sunteți însărcinat să mă resuscitați, să mă repuneți în circuit, să reanclanșați mașina, pe scurt, să mă reinserați. E bine ce faceți, nu? – reinserția. Vreți ca defuncta să funcționeze din nou. Apropo, am să vă fac o remarcă: m-ați convocat în această dimi… – da’ ce-i, nu vă place cuvântul „convocat”? – Bine. M-ați invitat în această dimineață, este ora 11.00, v-o spun pentru data viitoare, dacă va mai exista o dată viitoare, nu sunt în apele mele dimineața, nu sunt operațională, nu mă trezesc dimineața, sunt doborâtă de Valiumul de seară, dar nu încă legumită de Xanax, nu încă, fiindcă adesea (este un secret, nu-l spuneți mai departe), adesea nu-l iau, prefer angoasa uitării, când ești amărât e mai bine s-o știi, nu sunteți de acord?

•

La început, și asta nu avea nimic de-a face cu Chris – cu Christophe –, pentru că despre Christophe vreți să vă vorbesc, presupun? Despre corpul delict sau, mai degrabă, despre inima delict? De suferințele inimii. Sau poate preferați să vă vorbesc despre copilărie, despre părinți, despre familia mea – toate alea-alea?

Nu-l vizam sub nicio formă pe Chris, la început. Nu-l cunoșteam, nu mă interesa. I-am trimis o cerere de prietenie pe Facebook doar pentru a putea urmări ce-nvârte Jo – Jöel. La vremea aceea ieșeam cu Jöel, cu Jo. Pe-atunci Jo nu avea aproape niciun prieten pe rețelele sociale, nu accepta decât persoane pe care le cunoștea, în afară de mine – pretindea că amanții nu trebuie să fie amici. În timp ce Chris (Jo mi-a spus), Chris avea sute de prieteni, naviga mult pe Facebook, pseudonimul lui era KissChris, strângea like-uri cu o ușurință care îl lăsa pe Jo în admirație. Sunteți pe Facebook, nu, Marc? înțelegeți ce spun? Nu e nevoie să vă traduc, nu?

După ce îl frecventai un pic pe Jo, puteai spune că era ceva ciudat cu acea timiditate, pentru că, pe de altă parte, era un tip fără nicio limită, chiar fără niciuna – mai puțin aceea de a nu omorî fix în momentul în care l-ar fi împins impulsul de a o face, cu atât mai mult cu cât există atâtea moduri de a ucide. Vă putea distruge într-o clipă, cu un cuvânt, cu o tăcere. Trebuie că știți că angoasa principală a femeilor este aceea de a nu fi părăsite? Da, chestiile astea figurează prin cărțile dumneavoastră. Ei bine, Jo așa era – îmi imaginez că i-am putea spune „pervers”: te părăsea de zece ori pe zi. Știa unde se găsește falia – într-o anumită măsură, perverșii sunt cei care cunosc cel mai bine femeile – și înfigea ascuțișul absenței pentru a-ți face praf energia vitală, dorința de a fi fericit. Îți întindea mâna, o strângea, după care îi dădea drumul așa, din nimic, fără vreun motiv aparent, doar pentru că deja contai pe el, pentru că de-acum căpătaseși încredere. În ultima vreme nu-i mai spuneam că-l iubesc, îi ascundeam lucrurile care-mi făceau plăcere, pentru că și-ar fi dat toată silința să le evite sau să le împiedice. Când nu mai puteam, îl părăseam, dar niciodată nu întrerupeam cu totul relația. Iar el se întorcea numai zahăr sau i-aș spune numai lapte și miere, iar ciclul reîncepea lună de lună. Nu mă întrebați de ce. Mă separasem recent de soțul meu, n-aveam chef să fiu singură, aveam nevoie de dragoste sau măcar s-o fac, să vorbesc despre ea, să cred în ea, în fine trebuie că știți melodia, vreau să trăiesc, mai trebuie să spun și de ce?

Nu, niciodată. Jo nu mi-a făcut niciodată niciun rău fizic. Nu e vorba despre asta. Cruzimea fizică e ultima cale, lovitura peste bot e pentru începători.

Greu de spus. Vedeți dumneavoastră, dorința e misterioasă. Ne dorim de la celălalt ceva ce nu avem sau nu mai avem. Înainte, v-aș fi zis că ne dorim mereu același lucru – ceva bine stabilit, înrădăcinat în trecut, fie el și vătămător. Retrăirea amărăciunii. Reangajarea aruncătoarelor de flăcări. Dar, după această poveste, nu mai știu. Mă gândeam că dorința ar putea să-și schimbe natura, că am putea-o dezrădăcina, planta pe un sol nou, mai afânat, mai ușor de arat. Măcar să încerci. Dacă totul este dinainte scris, e atât de trist, îmi spuneam. Dacă liturghia s-a încheiat, la ce bun să te mai rogi?

Da. În timpul uneia dintre lungile noastre rupturi, deci, nemaisuportând să nu știu unde era Jo, ce făcea – pentru că dispărea, pe bune dispărea –, mi-am creat un fals profil de Facebook. Până atunci, îl foloseam foarte puțin, aveam o pagină cu numele meu adevărat, Claire Millecam, era una profesională, făceam schimb de informații cu colegii străini sau foști studenți, din timp în timp, fără prea mare interes. După care am căzut în capcană. Pentru oameni ca mine, care nu suportă absențele – e scris acolo, nu-i așa: intoleranță la absență? Cam ca o alergie alimentară, per total: prea multă absență și-am și făcut edemul lui Quincke, mă sufoc, crăp –, pentru oameni ca mine, Internetul este în același timp naufragiul și pluta: te scalzi în urmărire, în așteptare, nu te poți lăsa pradă doliului după o poveste, totuși, îngropată și, în același timp, navighezi în mediul virtual, te agăți de prezențele factice care bântuie pe web, deci, în loc să te descompui, refaci legătura. Și de n-ar fi decât mica bulină verde care indică faptul că celălalt este Online! Ah! Mica bulină verde, îmi amintesc cât este de reconfortantă! Chiar dacă celălalt te ignoră, vei ști unde este: acolo este, pe ecranul tău, este fixat, într-un fel, în spațiu, oprit în timp. Mai ales dacă lângă micul punct verde e scris Web: ți-l poți atunci imagina acasă, în fața computerului, ai un reper în delirul de posibilități. Mai mult te-nspăimânți când bulina verde indică Mobil. Mobil, vă dați seama?! Mobil, vasăzică nomad, vagabond, liber! Prin definiție, mai dificil de localizat. Poate fi oriunde cu telefonul acela al lui. Cu toate astea, știi ce face, în orice caz, așa ai impresia – un soi de proximitate care te liniștește. Presupui că lucrul pe care tocmai îl face îi face plăcere, altfel nu s-ar conecta din zece în zece minute. Poate că urmărește, la rândul lui, ceea ce faci tu, ascuns astfel în spatele peretelui? Puști care spionează. Asculți aceleași melodii ca el, aproape în timp real, coabitați în muzică, dansați chiar în atmosfera care-l provoacă să bată ritmul. Și când nu este acolo îl urmărești grație indicației orare a ultimei sale conectări. Știi la ce oră s-a trezit, de exemplu, pentru că evident primul gest pe care-l face e să se uite pe propriul perete. La ce moment al zilei ochii i s-au pironit pe cutare ori cutare fotografie pe care a și comentat-o. Dacă a avut o insomnie în toiul nopții. Nici nu e nevoie s-o spună. În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți regăsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul. Și-n ea exiști unul pentru celălalt, unul prin celălalt, toți sunt legați prin religia comună. În lipsă de comuniune, se comunică.

Bineînțeles că asta face și rău, da, sigur că da: celălalt este conectat, dar nu cu tine. Poți să-ți imaginezi orice, îți și imaginezi absolut orice, te uiți pe profilurile noilor lui prieteni, prieten-e-lor, pândind vreo postare revelatoare; îi decriptezi cel mai mic comentariu, faci neîncetate verificări de pe un perete pe altul, reasculți melodiile pe care le-a ascultat și el, îi interpretezi versurile, te informezi ce gusturi are, îi vezi fotografiile, postările video, pândești geolocalizarea, evenimentele la care va participa, navighezi ca un submarin în oceanul de fețe și de cuvinte. Uneori asta îți taie respirația, ești în apnee pe marginea uitării unde ai fost lăsat. Dar e mai puțin dureros decât să nu știi nimic, nimic absolut, să fii decuplat. „Știu unde ești”: această frază îmi era necesară, înțelegeți? Este asemenea epitafului de pe mormântul unui american, de la Père-Lachaise – pe unde îmi plăcea să mă plimb. Soția ceruse să i se graveze: „Henry, știu în sfârșit unde dormi în seara asta”. Minunat, nu?! Facebookul e cam la fel: degeaba mai e celălalt în viață, fiindcă este consemnat la domiciliu, libertatea nu îi este întreagă, rămâne pe teren cunoscut, dacă nu chiar cucerit. Astfel mica bulină verde mă menținea în viață ca o perfuzie, ca o inhalație de Ventolin, respiram mai bine. Uneori, noaptea, era Steaua Ciobanului, steaua mea. Asta n-am să v-o explic. E doar o constatare. Aveam o busolă în mijlocul deșertului, un reper. Fără asta, aș fi fost moartă. Înțelegeți? Moartă.

Puteți foarte bine să procedați precum confrații dumneavoastră, prezumând cine știe ce raport asociativ cu mama mea, imposibilitatea de a mă desprinde de ea, castrarea și tutti quanti. Dar atunci nu-mi mai spuneți în același timp că aveam mijloacele – că am mijloacele necesare pentru a trece la altceva: munca mea, prietenii, copiii mei. Eu eram copilul. De acord? Asta sunt. Nu există o vârstă anume pentru a fi mică. Aveți cu siguranță scris asta pe undeva în dosar, că eu sunt copilul?

Ce este acela un copil? Cum să vă explic… Este o persoană care are nevoie să aibă cineva grijă de ea.

Este cineva care vrea să fie legănat.

Fie și cu iluzii, da, de ce nu? Te liniștește la fel. Ah, aici sunteți tare mulțumit de dumneavoastră! Frumos salt înapoi: fie și cu iluzii? Voce suavă. Sunteți medic sau numai psiholog? Ce diferență, remarcați? Ceea ce nu-mi place la meseria dumneavoastră, la pretinsa dumneavoastră știință, e că nu schimbă nimic. Degeaba știți ce se întâmplă, ce s-a-ntâmplat, totuși, de vindecat chestia asta tot nu vindecă. Chiar când ai înțeles ce te face să suferi, tot te chinui mai departe. Niciun beneficiu. Nu ne putem vindeca de ceea ce ratăm. Nu mai coși cearșafurile rupte.

Aveți cont pe Facebook, domnule Marc? Nu răspundeți. Nu sunteți mândru de asta. Nu-i urmăriți pe alții pe net. Vă este suficientă meseria.

Pe scurt, cum nu-l puteam urmări pe Jo în mod direct, i-am trimis lui Chris, lui KissChris, o cerere de prietenie. Era mijlocitorul ideal, pentru că locuia de puțină vreme, deși cu întreruperi, la Jo. Se cunoscuseră în urmă cu zece ani în redacția ziarului Parisien, unde lucrau amândoi, Chris ca fotograf, Jo ca stagiar, având amândoi pe-atunci în jur de douăzeci și cinci de ani. Mi-am închipuit că-și făcuseră de cap împreună vreo doi sau trei ani, înainte să se certe pentru cine știe ce chestie legată de serviciu, de fete, de iarbă sau de bani. Și, la vremea despre care vă vorbesc, tocmai se reîntâlniseră prin intermediul altei jivine ca ei, care i-a împăcat. Chris cam trăgea barca pe uscat, avea din când în când câte un mic reportaj, câte-o fotografie cu vreo personalitate la modă, dar trăia mai ales din indemnizația de ajutor social. Cât despre Jo, șomer fericit, era pe punctul să se mute în casa de vacanță a familiei, la Lacanau, aproape de Arcachon – un loc de vis de unde păstram, de unde păstrez încă niște amintiri minunate: timpul trece, amintirea rămâne, cum se scrie prin cimitire. Căci am petrecut momente frumoase cu Jo. Unele dintre ele. Cu oricine, în principiu, poți petrece momente frumoase. Cel puțin e posibil. Părinții lui moșteniseră o avere de la o verișoară fără urmași, deci banii nu erau o problemă pentru el. Făcea muzică, dar o chestie vagă – nimic serios –, însă mama lui ținea ca el să păstreze, la patruzeci de ani, aparența de om activ: era, deci, paznicul casei, și grădinarul, și instalatorul, și electricianul. Dacă putem spune astfel, pentru că nu știa niciuna dintre aceste meserii. Cum nu suporta să rămână singur și cum, locuind la Paris, nu mă duceam prea des să-l văd (mi-am spus uneori că era principalul motiv pentru care se mutase în provincie: să mă pună în situația de a-mi fi complicat să-l văd), i-a propus lui Chris să îl găzduiască. Marguerite Duras a scris undeva despre asta, în ideea că bărbaților le place mai ales să fie între ei, înțelegeți, această lenevire a interesului pentru femei – prea diferite de ei, prea obositoare. Necesitând un efort pe care nu au chef să-l facă, în orice caz nu pe termen lung. În afara fututului, presupun. Se simt bine împreună în virilitatea lor, nu-și doresc o femeie nici în ei înșiși, nici în fața lor. Mai presupun că Jo avea în minte să-și regăsească tinerețea, s-o ia de la capăt. Nu a suportat niciodată gândul că îmbătrânește. În sinea lui avea mereu optsprezece ani, visa la fete foarte tinere, minore, virgine – știți că teen este, alături de sex, cuvântul-cheie cel mai frecvent căutat pe Google în întreaga lume? – pe scurt, credea că se poate relua filmul la infinit. Mă rog, ceea ce au și făcut. Chris s-a mutat cu Jo, ca-n vremurile bune.

Nu-l văzusem niciodată pe Chris în carne și oase. Jo îmi povestise două-trei lucruri despre el și-atât. Mă gândesc că nu voia să-l întâlnesc: chiar dacă ascundea bine acest lucru, era extrem de gelos, i-a fost întotdeauna frică să nu piardă ce avea, inclusiv ce nu își mai dorea. Ceea ce era pierdut pentru el trebuia să fie pentru întreaga lume, ceea ce era mort în ochii lui nu mai putea continua în altă parte. Într-una dintre ultimele dăți când l-am văzut pe Jo la Paris înainte de dramă, a ținut să-mi arate fotografiile pe care le făcuse Chris și pe care le postase pe Facebook, încercând să stârnească interesul, să producă buzz-ul, cum spunea el. N-a fost deloc drăguț cu „cel mai bun prieten”; după părerea lui, Chris nu căuta cu adevărat un loc de muncă. La Lacanau avea ce mânca și unde dormi, și-atunci de ce să se agite? Mai avea și ambiția de a deveni celebru fără să miște un deget – de-abia dacă mișca arătătorul ca să apese pe declanșator. „Speră că se va găsi cineva care să-l remarce într-o zi și să-l facă noul Depardon”, zicea ironic. Fotografiile erau bune, le-am privit cu atenție, dar numai pentru că împărțeam acel moment cu Jo.

Chris? Nu, nu vorbisem niciodată cu el înainte. Mă rog, ba da, mi-am amintit noaptea trecută, am avut un coșmar și mi-am amintit fraza. Să vă povestesc, nu? Doar un coșmar v-ar putea interesa… Bine. Era dimineață, aveam cursuri, am intrat în amfiteatru, eram elegantă, frumos machiată, m-am îndreptat spre catedră și în acel moment băncile s-au golit dintr-odată, oamenii erau toți îmbrăcați în albastru, s-au ridicat în grup, au coborât cu zgomot și au ieșit fără să-mi arunce o privire, făcându-mi semn cu degetul mare în jos, și am rămas singură în arenă, regina fără supuși, mi-era frică, m-am întors, pe tablă era o frază scrisă cu majuscule, cu pedeapsa capitală, m-am trezit tresărind, cu inima bătându-mi cu o sută pe oră, iar fraza era acolo, pe-asta puteți s-o notați, luați-vă stiloul, cred că nu figurează în dosarul acela al dumneavoastră. Nu? Nu sunteți obligat să consemnați totul, fie și cele mai mărunte lucruri? Ah! Ascultați! Faceți urechea pâlnie! Asta mi-a adus aminte de o chestie din viața adevărată. Într-o seară, l-am sunat pe Jo la Lacanau, cum făceam adesea pentru a păstra legătura – legătura amoroasă, ce mai rămăsese din ea. De cele mai multe ori nu răspundea, dar în acea seară a răspuns. Băuse ori fumase, fără îndoială și-una, și-alta, în orice caz era înnegurat și agresiv, mi-a reproșat că-l supraveghez, că-i telefonez doar ca să-l verific dacă e acolo, doar ca să-l controlez. Și, cum făcea uneori când conversația lâncezea, câteodată în plină stradă, cu un trecător oarecare, mi-a dat pe cineva fără să mă prevină – dintr-odată, în mijlocul unei fraze, am auzit o altă voce, o voce străină care spunea „bună”, după care „calmează-te”. Era Chris, am înțeles mai târziu. Am protestat, eram furioasă, procedeul îmi displăcea, chiar dacă uneori am râs cu poftă împreună cu necunoscuții opriți la întâmplare pe stradă de Jo… Dar atunci nu, tipul de la capătul firului nu era nostim, mă tutuia, vocea îi era afumată și condescendentă, nu crezi că ai depășit vârsta să mai fi geloasă, mi-a zis. M-am enervat, i-am cerut să mi-l dea din nou pe Jo, el a scrâșnit, chiar că nu e cool gagică-ta, apoi pe un ton doct: crezi că îți poți permite orice, crezi că oricine poate suna la orice oră. – Nu sunt oricine, i-am replicat. Și eu, cel puțin, nu dorm pe unde-apuc să intru, nu trăiesc pe spinarea lui. Aici l-am auzit trăgând un fum, după care suflându-l și, înainte de a închide fără să mi-l fi dat pe Jo, a spus: ’te-ar moartea!

’te-ar moartea!

Fraza care ucide.

Există oameni care se aruncă pe fereastră pentru mai puțin de atât, nu? Sunt o groază pe-aici. Cotonogiți cu vorbe, ajung să se clatine.

’te-ar moartea! ’TE-AR MOARTEA! Cuvintele celorlalți îi urmăresc ca niște fantome ostile. Glasurile le proferează amenințări de care le este imposibil să se ferească. Hărțuire textuală, într-un fel, ah ah! Și mie îmi plac jocurile de cuvinte, doar vedeți. Ar trebui să ne înțelegem.

Pe scurt, pentru a spune că nu puteam cu niciun chip prevedea ce s-a întâmplat apoi. Când mi-am creat pagina falsă pe Facebook, Chris nu era pentru mine decât un parazit, un profitor misogin și bădăran, un dușman în relația mea șubredă cu Jo. Nici măcar nu mă gândisem să comunic cu el, voiam doar să am vești de la Jo, prin ricoșeu.

’te-ar moartea!

Ceea ce am ajuns să și fac, până la urmă, nu?

Finalmente, m-am supus. Aici, nu trăiesc. Asta spuneți? Imperativul, atunci când ești nebun, sună ca un ordin absolut, nu? Ia ziceți-mi, ce vă spuneți în sinea dumneavoastră? Un ordin care poate fi și inversat. Hai, dă-i drumul! Care se poate returna expeditorului, ’te-ar moartea pe tine! Când ești nebun. Când ești nebună.

Așa scrie acolo, că sunt nebună?

Toate femeile sunt nebune?

Cum Chris își anunțase public, pe Facebook, statutul de fotograf, mi-am creat propriul avatar, fabricându-mi o identitate de fată pasionată de fotografie. Pe profil mi-am pus imaginea unei brunete, luată de pe Google, cu fața în întregime acoperită de obiectivul unui Pentax, nu i se vedea decât părul, dedusesem după ce survolasem fotografiile prietenelor lui că prefera brunetele. La vârstă am trecut că am douăzeci și patru de ani (cu doisprezece mai puțin decât el, în loc de doisprezece mai mult, cum era în realitate), că locuiesc în zona Parisului, dar călătoresc mult – prin urmare am trecut toate atuurile care puteau fi de partea mea. Înainte de a-i trimite o cerere de prietenie, ca să-l momesc fără să-i trezesc suspiciuni, mi-am luat ca prieteni, fără să-i cunosc, câteva zeci de persoane care aveau legătură cu fotografia sau cu moda, indivizi ca el, cool, swag, în tendințe sau luzări, mulțumiți de sine și amici ai speciei umane, in love with life. M-a acceptat imediat. Ba chiar el a luat inițiativa de a intra în conversație, după ce am dat like uneia dintre fotografiile lui. Trebuie să fi fost pe la început de an, în ianuarie; eu și Jo ne-am certat în timpul Crăciunului – sărbătorile sunt o perioadă vulnerabilă, te simți și mai singură când ești singură, Jo n-ar fi ratat o asemenea ocazie, s-a simțit dator să mă arunce ca pe-un nimic chiar înainte de Revelion. Și-atunci, mesajul lui Chris mi-a făcut plăcere, era o idioțenie, pentru că nu avea niciun sens anume, „încântat că-ți plac fotografiile mele, mersi, happy new year. Mă cheamă Christophe, Chris pentru prieteni”, nu era vorba despre agățat, ci doar despre politețe, până la urmă.

Legătura fusese însă stabilită. I-am răspuns că fotografiile mi se păreau formidabile, că vizitasem expoziția pe care o avusese anul trecut pe strada Lepic (văzusem flyerul pe peretele lui – câteva lucrări de mari dimensiuni de vânzare într-o galerie-bar). M-a întrebat dacă ne întâlniserăm cu acea ocazie, i-am spus că nu, că nu era acolo când fusesem eu. În paralel, îi inspectam peretele să adun informații despre Jo – o fotografie a lui deghizat în pitic de grădină, un comentariu ironic despre „pretenarul care face să crească frunzele morcovilor pe balcon”, chestii de-astea. Nu mai aveam niciun contact direct cu el.

Conversația cu Chris a evoluat natural. M-a întrebat ce fac în viața de zi cu zi, dacă locuiam la Paris. Am inventat că lucram în zona organizării de evenimente – performance-uri legate de modă, că eram prost plătită, eternă stagiară, dar că voiajam destul de mult și îmi puteam astfel construi CV-ul – nu aveam decât douăzeci și patru de ani, în fond. Locuiam la Pantin.

Moda era pentru a-i ține treaz interesul; călătoriile, pentru a justifica dificultatea (pe care o anticipasem) de a ne întâlni față în față dacă ar fi propus – plecam adesea în ultimul moment, șeful mă putea solicita la orice oră, noroc că eram celibatară. Și el? El locuia la Lacanau, în casa unui prieten, la două minute de ocean, foarte plăcut (mie-mi spui! Oh, ghearele geloziei citind aceste cuvinte! Îmi luase locul, eu eram cea care ar fi trebuit să fie acolo, acasă la Jo). Pregăteau amândoi o călătorie de mai multe luni în India, la Goa, vor merge să filmeze viața de zi cu zi, denunțând mizeria și nedreptatea. Amicul lui spera să întâlnească și muzicanți. Cât despre el, plănuia o carte. Avea deja un editor? Nu chiar. Dar mai multe edituri erau interesate.

Evident, am zâmbit strâmb în sinea mea: Jo, să denunțe mizeria? Pentru asta ar fi fost nevoie de ceva empatie și el nu avea nici pic. Pentru Jo nu există nimeni altcineva, fără excepție, nu cunoaște decât figuranți fără suflet, animale reduse la instinct sau obiecte bune de dat la o parte doar cu un gest al mâinii. Dar poate Chris să fi fost altfel? Mi-a trecut asta imediat prin minte sau am sperat: felul lui de a scrie, simplu și amabil, politețea, rezerva lui, blândețea mesajelor, totul contrasta cu Jo într-atât încât, după cum vedeți, am uitat complet de „’te-ar moartea” acela al lui. Totuși, perspectiva de a-l vedea pe Jo plecând atât de departe mă înspăimânta: Lacanau rămânea un loc destul de apropiat pentru a-mi potoli angoasa, puteam merge acolo cu gândul, puteam să-mi închipui cum aș tăia-o de-a dreptul pân-acolo, pe când până-n Goa nu.

Jocul m-a prins destul de repede – destul de repede a încetat să mai fie un joc. La început, mă grăbeam să mă întorc de la facultate după cursuri și să mă arunc la computer. „Vai, mami, obsedato!” zicea fiul meu cel mare – la vremea aceea avea treisprezece ani. Intram într-o doară pe adevăratul meu cont de Facebook, unde eram sigură că nu voi găsi mare lucru, după care mă conectam la profilul fals.

Îmi alesesem cu grijă pseudonimul: Claire, din dorința de a-mi păstra prenumele, oricât de ironic ar fi fost; Antunès, pentru că e un nume străin și totodată un nume de scriitor. Îl cunoașteți pe António Lobo Antunes? Un mare romancier portughez. Ar trebui să-l știți. Este psihiatru de formație. Dar acum nu se mai ocupă decât cu scrisul, cred. De altfel, ce altceva ar putea să facă?

Un nume străin pentru a putea „să plec” dacă era nevoie. Și cum vorbesc un pic portugheza… Și-apoi fado-ul, saudade – nostalgia aceea lusitană, nu știu cum, dar mi se potrivesc foarte bine. Pe scurt: Claire Antunès. Există întotdeauna o parte inexplicabilă în alegerea unei identități, nu? Ca într-un roman. Am scris un roman, să știți. La atelierul de scriere, de aici. Nu îl arăt nimănui. Nimeni nu l-a citit. În afară de Camille, cea care conduce atelierul, o știți? Aproape l-am terminat.

Așadar, așa a început, încetișor. Scriindu-ne mesaje la două-trei zile, Chris și cu mine ne descopeream. În fine, eu îl descopeream. El o descoperea pe Claire Antunès, o fată de douăzeci și patru de ani, cu contract de muncă pe durată determinată, destul de timidă, utilizând destul de puțin Facebookul (aveam doar vreo treizeci de prieteni), plăcându-i mai ales fotografia, cântecele franțuzești autentice și călătoriile. Mă găsea cool – era cuvântul lui, cool, îl folosea mereu, indiferent pentru ce: un peisaj, un cântec, indivizi. La început, așteptam câteva ceasuri înainte de a-i răspunde; apoi, intram seara târziu în momentul în care el era aproape întotdeauna conectat – bucuria bulinei verzi! – și ne puneam pe chatuit în direct. În continuare țineam să știu ce făcea Jo, așa că încercam să-l fac pe Chris să vorbească despre viața lui la Lacanau: nu se plictisea prea tare, într-un sat rămas gol în timpul iernii? Cum își petrecea zilele? Răspundea că nu, fiindcă îi plăcea singurătatea, că lumina era minunată deasupra oceanului, era cool. Și tu? Cu mine se întâmpla invers, vedeam multă lume, mă mișcam mult. Uau, ce cool! Era destul de limitat, trebuie să recunosc cinstit, și pentru mine uneori un pic plictisitor, fără asperitățile senzuale sau arțăgoase sau comice ale lui Jo. Îi cam plângea neuronul, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Dar înțelegeți cu siguranță. Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele. Când voi vrea să mor de-a binelea, voi amuți). Și el făcea ceva greșeli, dar nu prea multe – greșelile clasice ale studenților mei: confuzia între viitor și condițional, ignorarea regulilor acordului participiului trecut, chestii de-astea. Am învățat să folosesc abrevieri, să strecor niște smileys, cuvinte englezești – e cool, dă-i un check, sunt busy – verlanul –, ce zezu de tofo. Nu trebuia să caut prea departe, copiii mei îmi furnizau întregul material. La acea vreme, îi aveam la mine o săptămână, soțul meu îi luă următoarea și tot așa, împărțeam cu el îngrijirea micuților.

Da, sigur că îmi lipsesc. Ce întrebare! Dar nu vreau să-i văd. I prefer not to.

Îl mai lingușeam și eu, c-așa sunt obișnuiți bărbații, numai că… Da… N-ați remarcat? Ah! Pentru că sunteți bărbat! Și psiholog, pe deasupra! Când mă gândesc că Freud a asociat narcisismul cu femeile! „Femeia nu se iubește decât pe sine” etc. Da, poate că nu se referă la toate femeile, e posibil, vă pricepeți la Freud mai bine decât mine. Ceea ce nu îl împiedică să spună asta despre bărbați. Bărbatul narcisist, nu asta îl interesează cel mai mult pe Freud, nu? În fine, eram sinceră când îi făceam complimente lui Chris: avea talent, eu nu eram decât o amatoare, impresionată de măiestria-i tehnică dublată de „ochiul” pe care-l avea, de capacitatea de a surprinde clipa. Îmi răspundea că mă va învăța, că nu e foarte complicat, că lucrul cel mai important e cadrul. O să mă învețe: astfel desfășura în fața ochilor mei un viitor împreună, un viitor al celor două corpuri ale noastre unul lângă celălalt IRL – in real life. Și în acele momente mă chinuia anxietatea, ca tot ce e imposibil fără a te face totuși să renunți. Să accepți că nu se poate, asta trebuie să fie fericirea.

S-o ștergi din câmpul vizual când nu cadrează. Să ieși din cadru.

Pe de altă parte, aici sunt încadrată. Aici există margini. Intru tot timpul în fotografie.

Sunteți însărcinat să mă încadrați, nu-i așa, Marc? Sau, mai degrabă, să mă recadrați? Dar, dacă eu nu pot să vă încadrez, ce ne facem? Îmm?! Și cu dreptul la imagine cum rămâne? E reciproc, nu? E ca în dragoste. Ai dreptul, dar poți și să te retragi.