Prietenul nevazut de Cecelia Ahern
UNU
Era în luna iunie, într-o vineri dimineaţă, când m-am împrietenit cu Luke. Era ora 9.15 ca să fiu mai exact şi se întâmplă să ştiu cu precizie ce oră era, pentru că m-am uitat la ceas. Nu ştiu de ce am făcut asta, pentru că nu trebuia să fiu undeva la o oră fixă. Dar cred că există un motiv pentru toate, aşa că probabil atunci m-am uitat la ceas pentru a vă putea spune povestea aşa cum se cuvine. Detaliile sunt importante când spui o poveste, nu-i aşa?
M-am bucurat că l-am întâlnit pe Luke în dimineaţa aceea, deoarece eram un pic abătut fiindcă trebuia să-mi părăsesc vechiul prieten, pe Barry. El nu mă mai putea vedea. Dar asta nu conta, pentru că acum el e mai fericit şi cred că ăsta e lucrul cel mai important. Să trebuiască să-mi părăsesc cei mai buni prieteni face parte din activitatea mea. Nu e un lucru prea plăcut, dar cred că trebuie să găsim o latură pozitivă în toate, iar pentru mine asta înseamnă că, dacă n-ar trebui să-mi părăsesc cei mai buni prieteni, nu mi-aş putea face alţii noi. Şi să-mi fac noi prieteni este, de departe, lucrul care-mi place cel mai mult. Probabil de aceea am fost desemnat să mă ocup de asta.
O să vă explic cu ce mă ocup imediat, dar înainte de asta vreau să vă povestesc despre dimineaţa când l-am cunoscut pe prietenul meu cel mai bun, pe Luke.
Am închis în urma mea poarta de la grădina din faţa casei lui Barry şi am început să merg, apoi fără niciun motiv am cotit pe prima stradă la stânga, apoi la dreapta, am mers drept înainte ceva timp, apoi iar am făcut la dreapta şi am ajuns la o zonă rezidenţială numită Aleea Cerceluşilor. Probabil că se numea aşa din cauza florilor de cerceluş care creşteau peste tot. Era floră spontană, nu erau cultivate aici. Scuze, când spun „aici” este vorba de un oraş numit Baile na gCroithe, care se află în regiunea Kerry din Irlanda.
Baile na gCroithe undeva, de-a lungul vremii, a sfârşit prin a fi cunoscut în engleză ca Hartstown, dar în traducere exactă din irlandeză înseamnă Oraşul Inimilor. Ceea ce cred că sună mult mai drăguţ.
M-am bucurat că am ajuns din nou în zonă; mai fusesem pe aici cu treabă când mă apucasem de activitatea asta, dar nu m-am mai întors mulţi ani. Munca mea mă poartă peste tot prin ţară, uneori chiar peste ocean când prietenii mă iau cu ei în vacanţă, ceea ce demonstrează, că indiferent unde te-ai afla, ai întotdeauna nevoie de cel mai bun prieten.
Aleea Cerceluşilor avea douăsprezece case, şase pe fiecare parte, fiecare diferită în felul ei. Pe stradă era multă forfotă, cu o mulţime de oameni plecaţi după treburi. După cum am spus, era vineri dimineaţa, în iunie, deci era cald şi soare şi toată lumea era bine dispusă. Mă rog, nu chiar toată lumea.
Pe drum erau mulţi copii care se jucau, mergeau pe bicicletă, se fugăreau, jucau şotronul, pietricica şi multe altele. Le auzeai râsetele şi ţipetele de încântare. Probabil erau fericiţi că erau în vacanţă. Oricât de drăguţi păreau, nu mă simţeam atras de ei. Vedeţi, nu mă pot împrieteni aşa, cu oricine. Nu în asta constă misiunea mea.
Un om tăia iarba din curtea casei sale, iar o femeie uda stratul de flori purtând nişte mănuşi mari, murdare. Mirosea îmbătător a iarbă proaspăt tăiată, iar zgomotul făcut de femeia care tăia, tundea, fasona şi reteza era ca o muzică ce se înălţa spre văzduh. În altă grădină un bărbat fluiera o melodie pe care n-o ştiam, în timp ce ţinea furtunul de grădină îndreptat spre maşina lui şi privea clăbucul alunecând, dând la iveală o nouă strălucire. Din când în când se răsucea şi stropea cu apă două fetiţe îmbrăcate în costume de baie galbene cu dungi negre. Arătau ca două albinuţe. Îmi plăcea atât de mult să le aud chicotind.
Pe aleea casei următoare un băiat şi o fetiţă jucau şotronul. I-am privit câtva timp, dar niciunul dintre ei nu a răspuns interesului meu, aşa că mi-am continuat drumul. Am trecut pe lângă copiii care se jucau în fiecare curte, dar niciunul nu m-a văzut, nici nu m-a invitat să mă joc. Tineri pe biciclete şi skateboard-uri, maşinuţe cu telecomandă vâjâiau pe lângă mine, fără să mă bage în scamă. Începusem să cred că ajungând pe Aleea Cerceluşilor greşisem un picuţ, şi nu înţelegeam cum a fost posibil, pentru că de obicei îmi aleg locurile foarte bine, şi aici erau foarte mulţi copii. M-am aşezat pe gardul ultimei case şi am început să mă gândesc unde greşisem drumul.
După câteva minute, am ajuns la concluzia că eram unde trebuia să fiu. Foarte rar greşesc drumul. M-am răsucit pentru a vedea casa dincolo de zidul grădinii. În grădină nu era nimeni, aşa că am studiat casa. Avea două caturi şi un garaj cu o maşină scumpă parcată afară, sclipind în soare. Pe o plăcuţă atârnată de peretele de lângă mine scria „Casa Cerceluşilor”, iar casa avea flori de cerceluş care se căţărau pe perete, agăţate de cărămizile maronii din faţa uşii principale şi ajungând până la acoperiş. Arăta drăguţ. Părţi din casă aveau cărămizi maronii iar alte secţiuni erau vopsite în culoarea mierii. Unele ferestre erau pătrate, iar altele rotunde. Era foarte neobişnuit. Avea uşa din faţă de culoare grena, cu două ferestre lungi şi geam mătuit în panourile de sus, un mâner mare de alamă şi o cutie poştală mai jos; arăta de parcă ar fi avut doi ochi, un nas şi o gură care zâmbeau la mine. I-am făcut cu mâna şi i-am zâmbit, fie ce-o fi. Nu mai poţi fi sigur de nimic în zilele noastre.
Tocmai când studiam uşa din faţă, aceasta s-a deschis şi a fost trântită cu putere şi cu furie de un băieţel care a ieşit afară în fugă. Avea o maşină mare, roşie de pompieri în mâna dreaptă şi o maşină de poliţie în mâna stângă. Îmi plac maşinile roşii de pompieri; sunt preferatele mele. Băiatul a sărit de pe prima treaptă a verandei şi a alergat prin iarbă, unde a aterizat în genunchi. Avea pete de iarbă pe fundul pantalonilor lui negri, ceea ce m-a făcut să râd. Petele de iarbă sunt foarte amuzante pentru că nu ies la spălat, împreună cu vechiul meu prieten Barry ne dădeam întruna pe iarbă. În fine, băiatul începu să ciocnească maşina de pompieri de maşina de poliţie şi să imite tot felul de zgomote. Avea talent la asta. Barry şi cu mine obişnuiam să facem şi noi acest lucru. E amuzant să pretinzi că faci lucruri care nu se întâmplă de obicei în viaţa reală.
Băiatul a ciocnit maşina de poliţie de cea roşie de pompieri, iar pompierul care stătea căţărat pe scara maşinii a alunecat şi a căzut. Am izbucnit în râs, iar băiatul a ridicat privirea.
Chiar m-a privit. Drept în ochi.
„Bună”, i-am spus, puţin neliniştit, dregându-mi vocea şi mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul. Purtam pantofi de sport Converse, preferaţii mei, care aveau încă pete de iarbă pe talpa albă de cauciuc de când Barry şi cu mine ne dădeam pe iarbă. Am început să frec talpa de peretele din cărămidă al grădinii încercând să curăţ petele şi gândindu-mă ce să mai spun. Deşi să-mi fac prieteni este partea mea preferată, tot sunt un pic emoţionat. Mă sperie posibilitatea că oamenii n-or să mă placă şi asta mă face să-mi tremure stomacul. Până acum am avut noroc, dar aş fi naiv dacă aş presupune că lucrul acesta se va repeta la infinit.
„Bună”, răspunse băiatul, fixând pompierul înapoi pe scară.
„Cum te cheamă?” am întrebat, lovind cu piciorul peretele din faţa mea şi frecând vârful de cauciuc. Petele de iarbă nu voiau să iasă.
Băiatul m-a studiat o vreme, m-a privit de sus până jos, parcă încercând să se hotărască dacă să-mi spună numele sau nu. Asta este partea activităţii mele care îmi displace total. E greu să vrei să te împrieteneşti cu cineva iar acel cineva să nu dorească acelaşi lucru. Uneori chiar se întâmplă aşa, dar până la urmă cel în cauză îşi revine fiindcă, conştient sau nu, şi el îşi doreşte să fiu acolo.
Băiatul avea părul blond spălăcit şi ochii mari, albaştri. Mi se părea că-l ştiu de undeva, dar nu-mi dădeam seama de unde.
Într-un final răspunse. „Mă cheamă Luke. Pe tine cum te cheamă?”
Mi-am îndesat mâinile adânc în buzunare şi m-am concentrat să-mi lovesc piciorul drept de zidul grădinii. Făceam ca bucăţile de cărămidă să se sfărâme şi să se împrăştie pe jos. Fără să-l privesc i-am răspuns „Ivan”.
„Bună, Ivan”, a zâmbit el. Dinţii din faţă îi lipseau.
„Bună, Luke”, i-am zâmbit la rândul meu.
Mie nu-mi lipsea niciun dinte.
„Îmi place maşina ta de pompieri. Prietenul – fostul meu amic – Barry avea una la fel ca a ta şi ne jucam cu ea întruna. Totuşi are un nume cam aiurea, pentru că dacă treci cu ea prin foc se topeşte”, i-am explicat, având în continuare mâinile îndesate în buzunare, făcându-mi umerii să îmi astupe urechile. În jurul meu se făcuse linişte, aşa că mi-am scos mâinile din buzunar ca să aud ce spune Luke.
Luke începu să se tăvălească prin iarbă râzând. „Tu treci cu maşina de pompieri prin foc?” chicotea el.
„Păi altfel de ce ar chema-o maşină de pompieri?” am răspuns bătând în retragere.
Luke se rostogoli pe spate, fluturând picioarele în aer şi hohotind de râs. „Nu, fraiere! Maşinile de pompieri sting focul!”
Am rămas pe gânduri câteva clipe. „Hmm. Hai să-ţi spun eu ce stinge focul, Luke, i-am explicat foarte serios. „Apa”.
Luke s-a bătut uşor cu palma peste cap, a exclamat „phu!” a făcut ochii cât cepele şi s-a tăvălit prin iarbă.
Am început să râd. Luke chiar avea haz.
„Vrei să te joci?”, şi-a ridicat el sprâncenele, întrebător.
Am zâmbit subţire. „Sigur că da, Luke. Joaca e preferata mea!” şi am sărit peste gardul grădinii, ajungând lângă el, în iarbă.
„Câţi ani ai?” mă întrebă el suspicios. „Pari de vârsta mătuşii mele”, se încruntă el, „iar mătuşii mele nu-i place să se joace cu maşina mea de pompieri”.
Am dat din umeri. „Atunci mătuşa ta este o asaocitcilp acră şi plicticoasă!”
„O asaocitcilp!”, exclamă Luke voios. „Ce înseamnă „asaocitcilp”?
„O persoană plicticoasă”, am spus scobindu-mă în nas, pronunţând cuvântul de parcă ar fi fost o boală; de parcă îmi inventam propriul limbaj.
„Plicticoasă”, repetă Luke după mine, scobindu-se în nas, „uuh”.
„Dar, mă rog, tu câţi ani ai?”, l-am întrebat pe Luke, în timp ce tamponam maşina de poliţie de maşina de pompieri. Pompierul şef căzuse iarăşi de pe scară. „Tu arăţi ca mătuşa mea”, l-am acuzat eu, iar Luke era gata să cadă pe jos. Râdea de nu mai putea.
„Ivan, am doar şase ani! Şi nu sunt fată!”
„Aha”. De fapt n-am nicio mătuşă, dar i-am spus într-o doară, pentru a-l face să râdă. „Când ai şase ani nu trebuie să spui doar”.
Tocmai când voiam să-l întreb care este desenul lui animat preferat, uşa casei se deschise şi am auzit un ţipăt. Luke se albi la faţă şi m-am uitat spre locul unde îşi îndreptase privirea.
„SAOIRSE, DĂ-MI CHEILE ÎNAPOI!” strigă o voce disperată. O femeie agitată, roşie în obraji, cu o expresie sălbatică pe chip şi şuviţe lungi de păr roşcat slinos, ieşi în goană din casă. Un alt ţipăt al vocii din casă o făcu să se împiedice de treapta de sus a verandei şi să cadă. Trase o înjurătură, în timp ce se izbea de peretele casei. Ridicând privirile se uită în direcţia în care Luke şi cu mine stăteam în capătul grădinii. Gura i se deschise a zâmbet, dând la iveală un şir de dinţi încălecaţi şi galbeni. M-am dat cu un pas înapoi. Am observat că şi Luke se retrăsese. I-a făcut lui Luke un semn cu pumnul strâns şi degetul mare ţinut în sus şi i-a spus cu o voce răguşită „Salut, puştiule”. Se desprinse de perete, făcu un gest şovăitor cu mâna şi se îndreptă iute spre maşina parcată pe alee.
„SAOIRSE!” Vocea din casă ţipă iarăşi. „CHEM POLIŢIA DACĂ PUI PICIORUL ÎN MAŞINĂ!”
Femeia cu părul roşcat râse zgomotos, apăsă dispozitivul de alarmă iar farurile pâlpâiră şi scoaseră un sunet scurt. Deschise uşa, urcă, se lovi cu capul de maşină, înjură iarăşi şi trânti uşa în urma ei. Am auzit sunetul de blocare a uşilor. Câţiva copii de pe drum se opriră să privească scena care se desfăşură în faţa lor.
În sfârşit, posesoarea vocii misterioase ieşi în fugă din casă, cu telefonul la ureche. Arăta extrem de diferit faţă de cealaltă. Avea părul pieptănat şi strâns la spate. Purta un costum gri elegant, care nu se potrivea cu vocea ei subţire, necontrolată. Şi ea era roşie la faţă şi avea respiraţia întretăiată. Pieptul i se ridica şi i se cobora cu repeziciune, în timp ce încerca să alerge cât putea de repede pe tocurile înalte către maşină. Dădu roată maşinii, încercând să tragă de mâner pentru a deschide uşa. Când văzu că nu reuşeşte, ameninţă că sună la 999.
