Nunta de Nicholas Sparks

PROLOG

Este oare posibil ca omul să se schimbe cu adevărat? Sau caracterul şi obişnuinţa trasează în viaţa noastră nişte limite de nedepăşit?

E mijlocul lunii octombrie 2003 şi îmi pun aceste întrebări în timp ce privesc un fluture de noapte ce zboară orbeşte în lumina de pe verandă. Stau afară, singur. Jane, soţia mea, doarme la etaj şi nu s-a trezit când m-am strecurat din pat. E târziu, miezul nopţii a venit şi a trecut, iar aerul e rece, ceea ce confirmă pronosticul unei ierni timpurii. Am pus pe mine un halat greu de bumbac şi, deşi mi-am închipuit că va fi suficient de gros pentru a-mi ţine de cald, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau când le-am băgat în buzunare.

Deasupra mea, stelele sunt tuşe de argint trasate pe o pânză de cărbune. Văd constelaţia Orion şi Pleiadele, Ursa Mare şi Corona Borealis şi descopăr că nu privesc doar cerul, ci scrutez înapoi, în trecut. Aşa cum lumina stelelor traversează mii şi mii de ani, aştept şi eu să apară ceva, poate nişte cuvinte profetice, pe care un poet să le poată folosi pentru a face lumină în misterele vieţii. Dar nu se iveşte nimic.

Aceasta nu mă surprinde. Nu m-am considerat niciodată un sentimental şi, dacă o întrebaţi pe soţia mea, sunt sigur că va fi de aceeaşi părere. Nu mă pierd cu firea urmărind un film sau o piesă, n-am fost niciodată un visător şi, dacă sunt interesat de vreo formă de mister, poate să fie doar cel al regulilor Fiscului, stabilite prin lege. Mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei de avocat specializat în dreptul civil în compania celor care se pregătesc de moarte şi presupun că oricine ar putea să spună că viaţa mea este destul de searbădă tocmai din această cauză. Dar, chiar dacă au dreptate, ce pot să fac? Nu mă scuz, n-am făcut-o niciodată şi, până la sfârşitul povestirii mele, sper că veţi privi aceasta ciudăţenie a caracterului meu cu un ochi indulgent.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Poate că nu sunt un sentimental, dar nu sunt complet insensibil şi există momente când sunt copleşit de un profund sentiment de uimire. Exista lucruri simple pe care eu le găsesc ciudat de emoţionante: bunăoară să te plimbi prin pădurile de sequoia din Sierra Nevada sau să priveşti cum se sparg de ţărm valurile oceanului la capul Hatteras, împrăştiind stropi săraţi în toate zările. Săptămâna trecută, mi s-a strâns inima când am văzut un băiat luându-l pe tatăl său de mână, în timp ce se plimbau pe trotuar. Mai sunt şi alte lucruri: uneori pot să pierd noţiunea timpului rămânând cu ochii aţintiţi spre cerul acoperit de norii fugăriţi de vânt şi când aud tunetul întotdeauna mă apropii de fereastră pentru a privi fulgerele. Când zigzagul strălucitor luminează cerul, mă trezesc adesea copleşit de un sentiment de tânjire inexplicabilă, deşi mi-e imposibil să vă spun ce mi se pare că-mi lipseşte în viaţă.

Mă numesc Wilson Lewis şi aceasta este povestea unei nunţi. Este, de asemenea, şi povestea căsătoriei mele, dar, în ciuda celor treizeci de ani pe care Jane şi cu mine i-am petrecut împreună, presupun că trebuie să încep prin a admite că alţii ştiu mult mai multe despre căsnicie decât mine. Dacă mi-ar cere mie sfatul, nimeni n-ar afla nimic. Cât timp am fost căsătorit, am fost egoist, încăpăţânat şi tot atât de neştiutor ca un peştişor din acvariu. Şi mă doare să descopăr aceste lucruri despre mine. Totuşi, privind în urmă, cred că, dacă am făcut ceva aşa cum trebuie, a fost că mi-am iubit soţia în toţi aceşti ani petrecuţi împreună. Dacă vi se pare o ispravă ce nu merită menţionată, trebuie să ştiţi că a fost o vreme când eram convins că soţia mea nu are aceleaşi sentimente pentru mine.

Desigur, toate căsniciile au suişuri şi coborâşuri şi eu cred că acest lucru e o consecinţă naturală a convieţuirii unor persoane care au ales să stea împreună atâta vreme. Între noi fie spus, eu şi soţia mea am trecut prin tragedia morţii părinţilor mei şi a unuia dintre ai ei, precum şi prin cea a bolii tatălui ei. Ne-am schimbat locuinţa de patru ori şi, cu toate că am avut succes în profesiunea mea, am făcut multe sacrificii pentru a mă bucura de situaţia actuală. Avem trei copii şi, deşi niciunul din noi n-ar da experienţa de a fi părinte pe toate bogăţiile lui Tutankhamon, nopţile fără somn şi frecventele drumuri la spital când erau mici ne-au lăsat pe amândoi epuizaţi şi deseori depăşiţi. Nu mai trebuie să spun că anii lor de adolescenţă au fost o experienţă pe care n-aş mai vrea să o retrăiesc.

Toate aceste evenimente creează o stare de stres şi, când două persoane trăiesc împreuna, stresul este atât o binecuvântare, cât şi un blestem al căsătoriei. E o binecuvântare fiindcă reprezintă supapa de eliberare din tensiunile vieţii de zi cu zi şi un blestem fiindcă, de fapt, îţi verşi nervii pe cineva de care îţi pasă foarte mult.

De ce vorbesc despre toate acestea? Pentru că vreau să subliniez că, în ciuda acestor evenimente, niciodată nu m-am îndoit de sentimentele mele faţă de soţia mea. Sigur, au fost zile când am evitat să ne uităm unul în ochii celuilalt la micul dejun, dar niciodată nu m-am îndoit de noi. N-ar fi cinstit să spun că nu m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi însurat cu altcineva, dar în toţi aceşti ani petrecuţi împreună, nici măcar o dată n-am regretat faptul că am ales-o pe ea şi că ea m-a ales pe mine. Am crezut că aveam o relaţie puternică, dar în final am realizat că greşeam. Am aflat asta acum mai mult de un an – mai exact, cu paisprezece luni în urmă – şi această conştientizare, mai mult decât orice altceva, a declanşat tot ce avea să urmeze.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat atunci?

Gândindu-se la vârsta mea, cineva ar putea să presupună că a fost un incident provocat de criza vârstei mijlocii. Poate o dorinţă bruscă de a-mi schimba viaţa sau, probabil, o slăbiciune pentru cineva. Dar n-a fost nimic din toate acestea. Nu, păcatul meu a fost mic în marea schema a faptelor, un incident care în alte circumstanţe ar fi putut să devină în timp subiectul unei anecdote pline de umor. Însă întâmplarea ne-a rănit pe amândoi şi de aici trebuie să-mi încep istorisirea.

Era pe 23 august 2002 şi iată cum s-a întâmplat: m-am trezit, am luat micul dejun şi apoi mi-am petrecut ziua la birou, aşa cum făceam de obicei. Problemele de serviciu n-au jucat niciun rol în ceea ce a urmat. Sincer vorbind nu-mi amintesc să fi fost vorba de ceva deosebit. M-am întors acasă la ora obişnuită şi am fost plăcut surprins să o găsesc pe Jane în bucătărie, pregătind felul meu preferat de mâncare. Când s-a întors pentru a mă saluta, am avut impresia că-i surprind privirea îndreptându-se în jos, ca şi cum voia să vadă dacă ţin în mână şi altceva în afară de servieta mea, dar n-aveam nimic. O oră mai târziu am luat amândoi cina şi după aceea, când Jane a început să strângă farfuriile de pe masă, mi-am scos câteva documente din geantă, pe care voiam să le revăd. Săteam în biroul meu şi tocmai parcursesem prima pagina când am observat-o pe Jane stând în uşă. Îşi ştergea mâinile pe un şervet de bucătărie şi pe faţa ei se citea imaginea desăvârşită a dezamăgirii, pe care învăţasem să o recunosc de-a lungul anilor, chiar dacă n-o înţelegeam prea bine.

— E ceva ce-ai vrea să-mi spui? m-a întrebat ea după o clipă.

Am ezitat, conştient că întrebarea ei nu era atât de nevinovata cum părea. Am crezut că poate se referă la o nouă coafură, dar am privit-o atent şi părul ei nu părea aranjat altfel decât de obicei. De-a lungul anilor am încercat să remarc astfel de lucruri. Stăteam unul în faţa celuilalt, situaţia devenise stânjenitoare şi mi-am dat seama că trebuie să spun totuşi ceva.

— Ce-ai mai făcut? am întrebat-o în sfârşit.

Drept răspuns mi-a adresat o umbră de zâmbet ciudat, s-a întors şi a plecat.

Acum ştiu ce aştepta, dar atunci am ridicat din umeri şi m-am întors la treburile mele, înregistrând faptul ca pe încă o dovadă a caracterului misterios al femeilor.

Mai târziu, în aceeaşi seară, m-am strecurat în pat şi m-am relaxat, când am auzit-o pe Jane trăgând cu putere aer în piept. Era culcată pe partea ei, cu spatele la mine, şi când mi-am dat seama că umerii îi tremurau am descoperit că plângea. Nedumerit, am aşteptat să-mi spună ce a supărat-o atât de mult, dar în loc să vorbească, mi-a oferit încă un rând de suspine zgomotoase, ca şi cum încerca să respire printre lacrimi. Instinctiv m-au trecut fiori pe şira spinării şi am constatat că sunt din ce în ce mai îngrozit. Am încercat să nu mă sperii, am încercat să nu mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei sau cu copiii noştri, sau că doctorii i-au dat vreo veste teribilă chiar în legătură cu ea. Am încercat să nu mă gândesc că s-ar putea să fie o problemă pe care nu voi reuşi să o rezolv şi mi-am pus mâna pe spatele ei, în speranţa că în felul acesta o voi linişti.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

A trecut puţin timp până mi-a răspuns. I-am auzit suspinele, în timp ce trăgea de cuvertură pentru a-şi acoperi umerii.

— La mulţi ani! a şoptit ea.

Douăzeci şi nouă de ani, mi-am amintit eu prea târziu şi de-abia atunci am observat într-un colţ al camerei cadourile pe care le cumpărase pentru mine, împachetate cu grijă şi aşezate pe comodă.

 

Pur şi simplu, uitasem!

Nu am nicio scuză şi nici n-aş încerca să inventez una. Care ar fi rezultatul? Mi-am cerut iertare, desigur, apoi am făcut-o din nou în dimineaţa următoare şi mai târziu seara, când a despachetat parfumul pe care îl alesesem cu grijă, cu ajutorul unei vânzătoare de la Belk’s. A zâmbit şi mi-a mulţumit, bătându-mă uşor cu palma pe genunchi.

Stând lângă ea pe canapea mi-am dat seama că o iubeam la fel de mult ca în ziua în care ne-am căsătorit. Dar privind-o, remarcând – poate pentru prima dată – felul distrat în care se uita într-o parte şi înclinarea tristă de neconfundat a capului, am realizat brusc că nu eram prea sigur dacă şi ea mă mai iubea.

CAPITOLUL UNU

Ţi se frânge inima când te gândeşti că soţia ta s-ar putea să nu te mai iubească şi, în noaptea aceea, după ce Jane şi-a luat parfumul cu ea în dormitor, am rămas pe canapea ore întregi, întrebându-mă cum de am ajuns într-o asemenea situaţie. În primul rând, voiam să cred că Jane a reacţionat pur şi simplu emoţional şi că am dat o prea mare importanţă incidentului. Dar, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mai mult simţeam nu numai supărarea ei de soţie neglijată, ci şi urmele unei melancolii mai vechi – ca şi cum greşeala mea fusese ultima mişcare dintr-un lung, lung şir de paşi greşiţi.

Oare pentru Jane căsătoria noastră se transformase într-o decepţie? Deşi nu voiam să cred asta, expresia ei o demonstra şi m-am trezit gândindu-mă ce se va întâmpla cu noi în viitor. Oare se întreba dacă e cazul să mai stea cu mine sau nu? Regreta că se căsătorise cu mine? Acestea, trebuie să adaug, erau întrebări pe care îmi era groază să le analizez – cu răspunsuri care mă speriau şi mai mult – pentru că până în acel moment considerasem că Jane era tot atât de fericită cu mine, cum eram şi eu alături de ea.

Oare ce se întâmplase cu noi, ce ne schimbase într-atât sentimentele unuia faţă de celălalt?

Presupun că trebuie să încep spunând că multe persoane ar considera viaţa noastră destul de banală. Ca mulţi alţi bărbaţi, am avut obligaţia să-mi întreţin familia, aşa că viaţa mea s-a concentrat în principal în jurul carierei. În ultimii treizeci de ani am lucrat la firma de avocatură Ambry, Saxon şi Tundle din New Bern, Carolina de Nord, şi venitul meu – deşi nu extraordinar – a fost suficient pentru a ne plasa în mod clar în elita clasei de mijloc. La sfârşit de săptămână îmi place să joc golf şi să fac grădinărie, prefer muzica clasică şi citesc ziarul în fiecare dimineaţă. Deşi Jane a predat cândva la o şcoală generală şi-a petrecut apoi tot timpul crescându-i pe cei trei copii ai noştri. Conducea atât casa, cât şi activităţile noastre sociale şi cea mai mare mândrie a ei sunt albumele de fotografii, pe care le-a adunat cu grijă, considerându-le istoria în imagini a vieţii noastre trăite împreună. Avem o casă cu gărduleţ alb şi grădină dotată cu stropitori automate; avem două maşini şi suntem membri ai Clubului Rotary şi ai Camerei de Comerţ. În timpul căsniciei, am făcut economii pentru când vom ieşi la pensie, am construit un leagăn din lemn în curtea din spate, care acum zace nefolosit, am participat la nenumărate şedinţe cu părinţii, am votat în mod regulat şi am luat parte la slujbele bisericii episcopale în fiecare duminică. La cincizeci şi şase de ani sunt cu trei ani mai în vârstă decât soţia mea.

În ciuda sentimentelor mele pentru Jane, uneori cred că nu suntem o pereche potrivita pentru a petrece o viaţă întreagă împreună. Suntem deosebiţi în aproape toate privinţele şi, deşi firile opuse se atrag, am simţit întotdeauna că eu sunt cel care am făcut o alegere bună în ziua nunţii noastre. Orice s-ar spune, Jane este cum mi-am dorit eu întotdeauna să fie. În timp ce eu tind spre stoicism şi logică, Jane e cheltuitoare şi amabilă, e posesoarea unei empatii naturale care o face să fie îndrăgită de toţi. Râde cu uşurinţă şi are un cerc larg de prietene. De-a lungul anilor, am descoperit că cei mai mulţi dintre prietenii mei sunt de fapt soţii prietenelor soţiei mele, dar cred că acesta este un lucru obişnuit la cele mai multe dintre perechile căsătorite, care au atins vârsta noastră. Mai sunt şi norocos, pentru că Jane se pare că şi-a ales prietenele gândindu-se la mine şi apreciez că la un dineu a existat întotdeauna cineva cu care să pot sta de vorbă. Dacă ea n-ar fi intrat în viaţa mea, uneori mă gândesc că aş fi trăit ca un pustnic.

Şi mai e ceva: sunt încântat de faptul că Jane îşi manifestă emoţiile cu o uşurinţă copilărească. Când e tristă plânge; când e veselă râde; şi nu se bucură de nimic mai mult decât de surpriza unui gest frumos. În aceste momente, în ea există un fel de inocenţă îngerească şi, deşi întotdeauna am crezut că o surpriză e prin definiţie ceva într-adevăr deosebit, pentru Jane amintirea unei surprize poate să provoace aceleaşi sentimente de emoţie, chiar şi peste mulţi ani. Uneori, când visează cu ochii deschişi, o întreb la ce se gândeşte şi ea începe deodată să-mi vorbească plină de încântare despre un amănunt pe care eu îl uitasem de mult. Această abilitate extraordinară, trebuie să spun, n-a încetat niciodată să mă minuneze.

Deşi Jane a fost binecuvântată cu cea mai sensibila inimă din lume, în multe privinţe este mai puternică decât mine. Valorile şi credinţa ei, ca pentru cele mai multe femei din sud, se bazează pe Dumnezeu şi pe familie; ea vede lumea ca printr-o prismă, în alb şi negru, bine şi rău. Jane ia deciziile dificile bazându-se pe instinct – şi nu se înşală aproape niciodată – în timp ce eu mă trezesc cântărind fără încetare opţiunile şi adesea sfârşesc tot în nesiguranţă. Spre deosebire de mine, soţia mea e foarte sigură pe ea. Această indiferenţă faţă de percepţiile celorlalţi necesită o încredere în sine pe care eu n-aş putea să mă bizui şi, mai presus de orice, îmi stârneşte o mare invidie.

Presupun că unele diferenţe dintre noi se datorează felului cum am fost crescuţi. În timp ce Jane a crescut într-un orăşel, alături de trei fraţi şi de părinţii care o adorau, eu am fost crescut într-o casă de la oraş, în Washington D.C, ca singurul copil al unor avocaţi guvernamentali, care erau rareori acasă înainte de ora şapte seara. Aşadar, am petrecut mai mult timp singur şi din această cauză şi acum cel mai bine mă simt în izolarea micului meu birou.

Aşa cum am mai spus deja, avem trei copii şi, deşi îi iubesc foarte mult, ei sunt în cea mai mare parte creaţia soţiei mele. Ea i-a născut, ea i-a crescut şi ei se simt cel mai bine în prezenţa ei. Cu toate că uneori regret că nu mi-am petrecut cu ei atâta timp cât ar fi trebuit, mă simt bine la gândul că, în absenţa mea, Jane a făcut mult mai mult pentru ei. Fiecare dintre ei a ajuns bine, cu toate că eu am lipsit atât de mult din preajma lor. Acum sunt mari şi trăiesc fiecare la casa lui, iar noi ne considerăm norocoşi că numai unul s-a mutat din statul nostru. Cele doua fiice încă ne mai vizitează în mod regulat şi soţia mea are mare grijă să le pregătească felul lor preferat de mâncare, în caz că li s-ar face foame, deşi se pare că nu se întâmplă niciodată aşa. Când vin pe la noi, stau de vorbă cu Jane ore întregi.

La douăzeci şi şapte de ani, Anna este cea mai mare. Cu părul negru şi ochii întunecaţi, aspectul exterior îi reflecta personalitatea taciturnă pe măsură ce creştea. Era o introvertită şi şi-a petrecut anii adolescenţei încuiată în camera ei, ascultând muzică tristă şi scriind într-un jurnal. Pentru mine era o străină şi puteau să treacă zile întregi fără să scoată un singur cuvânt în prezenţa mea. Niciodată n-am reuşit să înţeleg ce am putut să fac pentru a provoca o astfel de reacţie. Orice i-aş fi spus, îi smulgeam doar un oftat sau dădea din cap şi dacă o întrebam ce o supără, se uita fix la mine, ca şi cum întrebarea era ceva de neînţeles. Soţia mea părea că nu găseşte nimic neobişnuit în aceasta, considerând-o doar o fază tipică la tinerele fete, dar pe de altă parte, Anna stătea de vorbă cu ea. Uneori treceam prin faţa camerei ei şi le auzeam şuşotind, dar dacă îşi dădeau seama că mă aflu în faţa uşii, şoaptele încetau. Mai târziu, când o întrebam pe Jane despre ce au vorbit, ridica din umeri şi dădea din mână plină de mister, ca şi cum singurul lor scop era să mă ţină pe mine deoparte.

Totuşi, fiind primul meu copil, Anna a fost întotdeauna preferata mea. Aceasta nu e o afirmaţie pe care s-o fi făcut în faţa cuiva, dar cred că ea ştia foarte bine acest lucru şi mai târziu am ajuns să cred că şi în anii ei de muţenie, m-a iubit mai mult decât mi-am dat seama. Încă îmi mai amintesc de vremurile când studiam vreo procură sau vreun testament în biroul meu şi ea se furişa înăuntru. Făcea încet ocolul camerei, privindu-mi cu atenţie rafturile bibliotecii şi atingând diverse lucruri, dar dacă îi spuneam ceva, se strecura afară, tot atât de tăcută cum intrase. Cu timpul, am învăţat să nu mai spun nimic, aşa că uneori zăbovea în biroul meu chiar şi o oră, privindu-mă cum mâzgăleam tot felul de idei pe carneţelele mele galbene. Dacă mă uitam spre ea, zâmbea complice, bucurându-se de acest joc al nostru. Nu înţeleg nici acum mai mult decât am înţeles atunci, dar aceste imagini s-au imprimat în memoria mea, aşa cum puţine au mai făcut-o.

Acum, Anna lucrează pentru ziarul Raleigh News and Observer, dar cred că visează să devină romancieră. În colegiu s-a specializat în scrierea compunerilor şi povestirile pe care le inventa erau tot atât de sumbre ca şi personalitatea ei. Îmi amintesc că am citit una în care o fată devine prostituată pentru a-şi putea îngriji tatăl bolnav, un om care cândva o agresase. Când am lăsat din mână paginile acelea, m-am întrebat ce se presupune că aş putea să fac eu într-o asemenea situaţie.

Acum este îndrăgostită nebuneşte. Anna, întotdeauna foarte atentă cu alegerile ei, a fost foarte selectivă în privinţa bărbaţilor şi, slavă Domnului, Keith întotdeauna mi s-a părut un tip care se poartă frumos cu ea. El intenţionează să ajungă ortoped şi demonstrează o încredere în sine debordantă, caracteristică doar celor care au avut de întâmpinat puţine obstacole în viaţă. Am aflat de la Jane că la prima întâlnire Keith a dus-o să înalţe zmee împreună pe plaja de lângă Fort Macon. Mai târziu, în aceeaşi săptămână, când Anna l-a adus acasă la noi, Keith a venit îmbrăcat cu o haină sport, proaspăt îmbăiat şi mirosind vag a colonie. Când ne-am strâns mâinile, mi-a susţinut privirea şi m-a impresionat spunând: „E o plăcere să vă cunosc, domnule Lewis”.

Joseph, cel de al doilea copil al nostru, e cu un an mai mic decât Anna. El întotdeauna mi-a spus „papa”, deşi nimeni altul din familia noastră n-a folosit acest apelativ niciodată. Şi, iarăşi, avem puţine în comun. Este mai înalt şi mai subţire decât mine, poartă blugi la aproape toate evenimentele sociale şi, când ne vizitează de Ziua Recunoştinţei sau de Crăciun, mănâncă doar legume. În perioada creşterii, l-am considerat un copil tăcut, deşi reticenţa lui, ca şi a Annei, părea că se îndrepta în mod deosebit către mine. Ceilalţi îi remarcau adesea simţul umorului, deşi, ca să fiu sincer, eu rareori îl observam. De câte ori petreceam ceva timp împreună, aveam impresia că în permanenţă încerca să-şi formuleze o părere despre mine.

Semănând cu Jane, demonstra încă de mic o empatie precoce. Îşi rodea unghiile de griji pentru ceilalţi, uluindu-ne de când avea cinci ani. Nu mai e nevoie să spun că atunci când i-am sugerat să se îndrepte spre domeniul afacerilor sau al economiei, mi-a ignorat sfatul şi a ales sociologia. Acum lucrează la un azil părăginit de femei din New York, deşi nu ne povesteşte nimic despre activitatea lui. Ştiu că se minunează de alegerile făcute de mine în viaţă, aşa cum mă minunez şi eu de ale lui, dar în ciuda diferenţelor dintre noi, cu Joseph am reuşit să am discuţiile pe care întotdeauna am dorit să le am cu copiii mei, de când erau mici. Este extrem de inteligent; a primit notele cele mai mari la testele de aptitudine şcolară şi e interesat de un spectru larg de domenii, începând cu istoria Orientului Mijlociu şi până la aplicaţiile teoretice ale fracţiilor geometrice. Apoi este şi cinstit – uneori dureros de cinstit – şi nu pot să nu menţionez ca aceste aspecte ale personalităţii lui mă pun în dezavantaj, când se ajunge la o discuţie în contradictoriu. Deşi uneori m-am simţit frustrat din cauza încăpăţânării lui, am fost şi extraordinar de mândru că este fiul meu.

Leslie, mezina familiei, studiază biologia şi fiziologia la Wake Forest pentru a deveni medic veterinar. Spre deosebire de majoritatea studenţilor care vin acasă în vacanţele de vară, ea participă la cursuri suplimentare, intenţionând să termine facultatea mai devreme, şi îşi petrece după-amiezele muncind într-un loc numit Ferma Animalelor. Dintre toţi copiii noştri, ea este cea mai sociabilă şi are un râs asemănător cu al lui Jane. Ca şi Annei, îi plăcea să mă viziteze în biroul meu, dar ea era fericită doar când îi dădeam atenţie. Când era copil, obişnuia să stea pe genunchii mei şi să mă tragă de urechi; iar când a mai crescut, îi plăcea să intre la mine şi să facă tot felul de glume nostime. Rafturile mele sunt pline de cadouri pe care mi le aducea: bucăţi de gips acoperite cu litere de tipar scrise de ea, desene în creion, un colier făcut din macaroane. Ea a fost cel mai uşor de iubit, prima la rând pentru a primi îmbrăţişările sau sărutările bunicilor şi simţea o mare plăcere să se facă covrig pe canapea şi să se uite la filme romantice. N-am fost surprins când la terminarea liceului a fost aleasă regina balului, acum trei ani.

Este şi generoasă. Toţi colegii de clasă erau invitaţi la petrecerile de ziua ei, de frică să nu rănească sentimentele cuiva, şi când avea nouă ani, a petrecut o întreagă după-amiază mergând pe plajă de la un prosop la altul, pentru că găsise un ceas aruncat de valuri şi voia să-l returneze păgubaşului. Dintre toţi copiii mei, ea mi-a provocat cele mai puţine griji şi, de câte ori vine în vizită, las deoparte tot ce am de făcut şi-mi petrec timpul cu ea. Energia ei e molipsitoare şi, când suntem împreună, mă minunez cum de a fost posibil să fiu binecuvântat cu un asemenea copil.

Acum, că toţi au plecat de acasă, căminul nostru nu mai este acelaşi. Unde odată urla muzica, nu a rămas decât linişte. În timp ce cândva în cămara noastră erau rânduite opt feluri diferite de cereale dulci, acum acolo se află o singură marcă, ce promite fibre suplimentare. Mobilierul nu s-a schimbat în camerele copiilor noştri, dar pentru că afişele şi orarele au fost luate de pe pereţi – ca şi alte lucruri amintind de personalitatea lor – nu mai există nimic care să deosebească un dormitor de celalalt. Pustietatea pare să domine acum în casa noastră; dacă înainte era perfectă pentru o familie formată din cinci persoane, acum mă izbesc deseori de amintirea dureroasă a felului cum era odată. Îmi aduc aminte că am sperat că această schimbare este cauza felului în care se simte Jane.

Dar, indiferent de motiv, nu pot să neg că ne-am îndepărtat unul de altul şi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr cât de mare a devenit prăpastia dintre noi. Am început ca un cuplu şi ne-am transformat în părinţi – ceva ce am considerat întotdeauna normal şi inevitabil – dar, după douăzeci şi nouă de ani, ne-am înstrăinat parcă prea tare. Se pare că doar obişnuinţa ne mai leagă. Vieţile noastre au puţine în comun; ne trezim la ore diferite, ne petrecem zilele în locuri diferite şi serile ne respectăm propriile obiceiuri. Ştiu foarte puţine despre preocupările ei zilnice şi admit că şi eu ţin secretă o parte din activitatea mea. Nu-mi amintesc ultima oară când eu şi Jane am purtat o discuţie serioasă.

La două săptămâni după aniversarea de care uitasem, am avut totuşi o astfel de discuţie.

— Wilson, mi s-a adresat ea, trebuie să stăm de vorbă.

Am ridicat ochii. O sticlă de vin se afla pe masă între noi şi aproape terminaserăm de mâncat.

— Da?

— M-am gândit sa mă duc la New York, să stau puţin cu Joseph, a continuat ea.

— Nu va veni el aici, în vacanţă?

— Asta doar peste vreo două luni. Şi cum vara asta nu a venit acasă în vacanţă, cred că i-ar plăcea să-i fac o vizită.

În sinea mea, m-am gândit că ne-ar prinde bine o plecare de câteva zile. Poate că asta a şi vrut să sugereze Jane şi, cu un zâmbet, am luat paharul cu vin în mână.

— E o idee bună, m-am declarat eu de acord. N-am mai fost la New York de când s-a mutat el acolo.

Jane a surâs înainte de a coborî ochii în farfurie.

— Mai e ceva.

— Da?

— Ei bine, ştiu că eşti foarte ocupat la serviciu şi mai ştiu ce greu îţi e să laşi totul baltă…

— Cred că pot să-mi eliberez programul câteva zile, am zis eu răsfoindu-mi deja în minte agenda de lucru. Va fi greu, dar pot s-o fac. Când vrei să plecăm?

— Ei bine, asta e treaba… mai zise ea.

— Care treabă?

— Wilson, lasă-mă să termin. Trase adânc aer în piept, fără să încerce să-şi ascundă plictiseala din glas. Ce încerc eu să-ţi spun e că mi-ar plăcea să-l vizitez singură.

Pentru moment n-am ştiut ce să spun.

— Te-ai supărat, nu-i aşa? continuă ea.

— Nu, am răspuns repede. E fiul nostru. Cum aş putea să mă supăr? Pentru a-mi sublinia calmul am luat cuţitul şi am tăiat o bucăţică de carne. Deci, când te-ai gândit să pleci? am întrebat-o eu.

— Săptămâna viitoare. Joi.

— Joi?

— Am cumpărat deja biletul.

Deşi nu-şi terminase mâncarea, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Mi-a evitat privirea, aşa că am bănuit că mai avea ceva de spus, dar nu era sigură cum să formuleze. O clipă mai târziu, mă aflam singur la masă. Dacă mă întorceam, puteam să-i văd faţa din profil, aşa cum stătea în picioare lângă chiuvetă.

— Pare că va fi distractiv, am strigat eu sperând să sune firesc. Şi ştiu că Joseph se va bucura la rândul lui. Poate mergi şi la vreun spectacol cât timp stai acolo.

— Poate, am auzit-o spunând. Cred că depinde de programul lui.

Auzind apa de la robinet curgând, m-am ridicat să-mi duc farfuria la chiuvetă. Jane n-a spus nimic când m-am apropiat.

— S-ar putea să petreci un weekend minunat, am mai adăugat eu.

Ea îmi luă farfuria din mână şi începu s-o spele.

— A, în legătură cu asta…

— Da?

— M-am gândit să rămân acolo mai mult de un weekend.

După aceste cuvinte, mi-am simţit umerii încordându-mi-se.

— Cât ai de gând să stai? am întrebat-o.

Ea puse farfuria mea de-o parte.

— Cam două săptămâni, mi-a răspuns.

 

Desigur, nu pe Jane o condamn pentru direcţia în care se pare că a apucat-o căsnicia noastră. Într-un fel, ştiu că eu port o mare parte din vină, deşi n-am reuşit să-mi dau prea bine seama de ce şi cum. Pentru început, trebuie să admit că n-am fost niciodată bărbatul care soţia mea ar fi dorit să fiu, încă de la începutul căsniciei noastre. Ştiu, bunăoară, că ea voia să fiu mai romantic, aşa cum fusese tatăl ei cu mama ei. Tatăl ei a fost genul de soţ care-şi ţinea soţia de mână în orele după-amiezii sau se oprea să-i culeagă ea un buchet de flori sălbatice, în drumul de la serviciu spre casă. Chiar din copilărie, Jane a fost fascinată de romantismul părinţilor ei. Apoi peste ani, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei Kate şi întrebându-se de ce oare mi-e atât de greu să fiu romantic. Nu înseamnă că n-am încercat, dar se pare că nu înţeleg ce trebuie să faci, pentru ca inima celuilalt să înceapă să bată mai repede. Nici îmbrăţişările, nici sărutările n-au fost ceva obişnuit în casa în care am crescut eu şi manifestările de afecţiune m-au făcut adesea să nu mă simt în largul meu, în special în prezenţa copiilor. Odată am discutat cu tatăl lui Jane despre asta şi el mi-a sugerat să-i scriu soţiei mele o scrisoare.

— Spune-i de ce o iubeşti, m-a sfătuit el. Dă-i nişte motive concrete.

Aceasta se întâmpla acum doisprezece ani. Îmi amintesc că am încercat să-i urmez sfatul, dar când am pus mâna pe hârtie, n-am fost în stare să găsesc cuvintele potrivite. În cele din urmă am pus pixul jos. Spre deosebire de tatăl ei, n-am putut niciodată să discut despre sentimente. Sunt statornic, da. Demn de încredere, categoric. Credincios, fără îndoială. Dar romantismul, mi-e ciudă să admit, îmi este tot atât de străin ca şi ideea de a naşte eu însumi.

Uneori mă întreb câţi alţi bărbaţi sunt asemenea mie.

 

În timp ce Jane era la New York, i-am sunat la telefon şi a răspuns Joseph.

— Salut, papa, mi-a spus el simplu.

— Salut. Ce mai faci?

— Bine, mi-a răspuns. După aceasta, adică după un lung şi apăsător moment de tăcere, m-a întrebat: Dar tu?

Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul.

— E cam linişte pe aici, însă eu sunt bine. Am făcut o pauză. Cum decurge vizita mamei tale?

— Totul e în regulă. O ţin ocupată.

— Cumpărături şi plimbări pe la muzee?

— Câte puţin. Mai mult stăm de vorbă. E interesant.

Am ezitat. Deşi m-am întrebat ce vrea să spună, se pare că Joseph nu simţea nevoia să-mi dea amănunte.

— Apropo, am spus eu pe un ton cât mai firesc, e pe acolo?

— De fapt, acum nu e. A dat o fugă la magazin să cumpere ceva de mâncare. Se întoarce în câteva minute, aşa că dacă vrei, sună mai târziu.

— Nu, e în ordine. Spune-i doar că am sunat. Sunt acasă toată noaptea dacă vrea să-mi dea telefon.

— Aşa am să fac, fu el de acord. Apoi, după o clipă: Alo, papa, am vrut să te întreb ceva.

— Da?

— Chiar ai uitat de aniversarea voastră?

Am inspirat profund.

— Da, am uitat.

— Cum de s-a întâmplat aşa ceva?

— Nu ştiu. Mi-am amintit că se apropie, dar, când a sosit ziua, pur şi simplu mi-a ieşit din minte. N-am nicio scuză.

— Ai rănit-o foarte tare, a adăugat el.

— Ştiu.

La celalalt capăt al firului s-a lăsat o clipă de tăcere.

— Ai înţeles de ce? m-a întrebat în sfârşit.

Deşi nu i-am răspuns la întrebare, mă gândeam că, de fapt, am înţeles.

Foarte simplu, Jane nu voia să ajungem ca acele cupluri de bătrâni pe care le vedeam uneori când luam masa în oraş, perechi care întotdeauna ne-au stârnit mila.

În cazul acestor cupluri, trebuie să mă fac înţeles, de obicei protagoniştii sunt politicoşi unul cu celălalt. Soţul poate să-i tragă scaunul soţiei sau să-i ţină haina, soţia poate sugera să ia unul dintre felurile de mâncare preferate de el. Iar când soseşte chelnerul, pot face comanda unul pentru altul, cunoaşterea reciprocă a gusturilor fiind dobândită de-a lungul unei întregi vieţi de om – bunăoară fără sare pe ouă sau fără prea mult unt pe pâinea prăjită.

Dar, odată ce comanda a fost făcută, nu mai schimba o vorbă între ei.

Îşi sorb doar băuturile şi privesc pe fereastră, aşteptând în tăcere să sosească mâncarea. Atunci e posibil să mai vorbească puţin cu chelnerul – să ceară să le mai toarne cafea, de exemplu – dar apoi se retrag repede în propriul lor univers, de îndată ce acesta pleacă. Şi în timp ce mănâncă, stau ca nişte străini care împart întâmplător aceeaşi masă, ca şi cum ar crede că a se bucura de compania celuilalt cere mai mult efort decât merită.

Poate e o exagerare din partea mea când percep în acest mod vieţile lor, dar uneori m-am întrebat ce le-a făcut pe aceste perechi să ajungă într-o astfel de situaţie.

În timp ce Jane era la New York, am avut brusc revelaţia că s-ar putea ca şi noi să ne îndreptăm într-acolo.

 

Când am luat-o pe Jane de la aeroport, îmi amintesc că m-am simţit ciudat de emoţionat. Era un sentiment bizar şi am fost uşurat să văd un licăr de zâmbet, când a intrat pe poartă şi s-a îndreptat spre mine. Când s-a apropiat, i-am luat valiza.

— Cum ai călătorit? am întrebat-o eu.

— Bine. N-am idee de ce îi place aşa de mult lui Joseph să locuiască acolo. E atâta aglomeraţie şi zgomot tot timpul. N-am putut să mă obişnuiesc.

— Atunci eşti fericită că eşti acasă?

— Da, sunt. Dar şi obosită.

— Sigur că eşti. Călătoriile sunt obositoare.

Pentru o clipă niciunul din noi n-a mai scos un cuvânt. Mi-am schimbat valiza în cealaltă mână.

— Ce face Joseph? am mai întrebat-o.

— E bine. Cred că a luat puţin în greutate de la ultima lui vizită aici.

— Ceva deosebit în legătură cu el, ce nu mi-ai spus la telefon?

— Nu chiar. Munceşte prea mult, asta e tot.

În tonul ei am sesizat o urmă de mâhnire pe care n-am înţeles-o deloc. Pe când încercam să mă dumiresc, am văzut o pereche de tineri îmbrăţişându-se de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile.

— Mă bucur că eşti acasă, am spus eu.

Ea s-a uitat la mine, mi-a susţinut privirea, apoi s-a întors spre bagaje.

— Ştiu.