O noapte compromitatoare de Teresa Medeiros

Capitolul 1

Dragă cititorule, nu voi uita niciodată clipa în care l-am văzut pentru prima dată pe bărbatul care plănuia să mă ucidă…

 

Londra, 1825

 

Carlotta Anne Fairleigh tocmai ieşea. Din păcate, în acel moment, nu ieşea decât din propria rochie de bal lucrată cu grijă, şi de pe fereastra de la etajul al doilea al conacului din Mayfair al mătuşii sale Diana. Şi poate că ar fi reuşit să ducă la bun sfârşit cea de-a doua activitate fără vreun incident, dacă volanele de mătase care îi împodobeau corsetul rochiei nu s-ar fi agăţat într-un cui ce ieşise din pervaz.

— Harriet! şopti Lottie disperată. Harriet, unde eşti? Am îngrozitor de mare nevoie de ajutorul tău!

Îşi întinse gâtul să se uite în camera de zi plăcută în care stătuse destul de confortabil până în urmă cu doar câteva minute. O pisică albă pufoasă moţăia pe şemineu, dar Harriet, asemenea norocului lui Lottie, părea să se fi evaporat.

— Oare unde o fi dispărut gâsculiţa asta? bombăni ea.

În timp ce se lupta să-şi elibereze volănaşul din cui, tălpile netede ale pantofilor din piele dansau şi alunecau pe ramura de copac care se întindea chiar sub ea, încercând în zadar să se prindă de ceva.

Aruncă o privire reticentă peste umăr, în timp ce braţele o dureau de la efort. Lespezile terasei de dedesubt, la care, cu doar câteva minute înainte, crezuse că putea ajunge, păreau acum la câteva leghe depărtare. Se gândi să strige după un lacheu, dar se temea că va veni, în schimb, fratele ei, şi va descoperi în ce situaţie delicată era. Deşi era numai cu doi ani mai mare decât ea, George se întorsese recent din primul său mare tur al continentului, şi era foarte dornic să se laude cu nou căpătatul său rafinament în faţa surorii mai mici.

Sunetele discordante ale unui cvartet de coarde ce-şi acorda instrumentele fură duse de vânt prin uşile din sticlă de pe partea de nord a casei. Într-un timp foarte scurt, Lottie ştia că va auzi huruitul de roţi al trăsurilor şi murmurul de voci şi râsetele primitoare în timp ce crema aristocraţiei din Londra venea să-i inaugureze debutul în înalta societate. Fără să bănuiască măcar că oaspetele lor de onoare stătea agăţat de o fereastră cu două etaje mai sus, pierzându-şi singura şansă la respectabilitate.

Poate că nu s-ar fi aflat la ananghie dacă Sterling Harlow, cumnatul şi tutorele ei, i-ar fi găzduit debutul la reşedinţa Devonbrooke, întinsul său conac din cartierul West End. Dar verişoara lui, Diana, îl convinsese prin linguşiri să-i cedeze ei onoarea.

Nu fu nevoie de un efort prea mare pentru imaginaţia bogată a lui Lottie să şi-i închipuie pe oaspeţii mătuşii sale adunaţi în jurul trupului ei inert, întins pe lespezi. Femeile şi-ar apăsa batistele parfumate peste buze pentru a-şi înăbuşi suspinele, în timp ce bărbaţii ar fi „ţăţâit” a dezaprobare, murmurând ce păcat groaznic era că aveau să fie lipsiţi pentru totdeauna de compania ei plină de vioiciune. Aruncă o privire tristă către poplinul violet al fustei sale. Dacă rochia nu ar suferi prea mult în drumul său spre pământ, poate că familia ei ar putea să o îngroape în ea.

Era uşor să-şi imagineze şi reacţia rudelor. Sora ei, Laura, şi-ar ascunde faţa scăldată în lacrimi în reverele soţului ei, cu inima frântă pentru ultima dată de nesăbuinţa lui Lottie. Dar cea mai condamnabilă dintre toate ar fi dezamăgirea amară întipărită pe chipul cu trăsături frumoase ale cumnatului ei. Sterling petrecuse o grămadă de timp, grijă, răbdare şi bani pentru a o transforma într-o adevărată doamnă din înalta societate. Seara aceea fusese ultima ei şansă de a dovedi că eforturile lui nu fuseseră în zadar.

Daca prietena ei cea mai bună, Harriet, nu ar fi venit alergând în încăpere, pe când slujitoarea mătuşii sale Abigail îi făcea ultimele retuşuri la coafură, Lottie s-ar fi aflat încă în faţa mesei de toaletă din salon.

Recunoscând petele de roşeaţă ce colorau obrajii lui Harriet, Lottie se ridicase rapid de pe scaun.

— Mulţumesc, Celeste. Asta este tot.

De îndată ce servitoarea ieşi, Lottie se duse iute lângă prietena ei.

— Ce s-a întâmplat, Harriet? Arăţi de parcă ai fi înghiţit o piaică.

Deşi Harriet Dimwinkle nu era prea grăsuţă, totul la ea dădea impresia de rotunjime – obrajii cu gropiţe, ochelarii cu ramă de oţel ce îi acopereau ochii căprui, umerii care îi rămâneau uşor aplecaţi în ciuda orelor nesfârşite în care fusese forţată să mărşăluiască în jurul salonului de la Şcoala de Conduită pentru Tinere Educate a Doamnei Lyttelton cu un atlas greu pe cap. Numai numele fusese suficient să-i atragă tachinarea fără milă a colegelor ei. Nu ajutase nici faptul că fata era un pic cam… ei bine, prostuţă.

Fiind o persoană care nu tolera nedreptatea, Lottie se proclamase apărătoarea lui Harriet. Îi era ruşine să recunoască, chiar şi în sinea ei, că însăşi lipsa de inteligenţă a lui Harriet îi permisese acestei fete blajine să accepte cele mai multe dintre planurile lui Lottie fără a se îngrijora în legătură cu consecinţele.

Harriet se agăţă strâns de braţul lui Lottie.

— Tocmai le-am auzit pe două dintre servitoare şoptind. N-o să ghiceşti niciodată cine a locuit alături de noi în ultimele două săptămâni, practic sub nasul mătuşii tale.

Lottie aruncă un ochi pe fereastră. Casa întunecată de alături abia se zărea printre umbrele amurgului.

— Nimeni, mă gândesc eu. Locul e pustiu. Suntem aici de marţi şi încă nu am văzut nici măcar un suflet acolo.

Harriet deschise gura.

— Stai! Lottie se îndepărtă de prietena ei, ridicând o mână în semn de avertizare. Nu contează. Nu vreau să ştiu. Ultimul lucru de care am nevoie în seara aceasta este ca Laura să mă dojenească pentru că sunt o curioasă incorigibilă.

— Dar tu nu eşti o curioasă, spuse Harriet, clipind ca o bufniţă în spatele ochelarilor ei. Eşti o scriitoare. Mereu ai spus că surorii tale îi lipseşte imaginaţia pentru a face distincţia între ele. Motiv pentru care pur şi simplu trebuie să-ţi spun că…

Lottie o întrerupse din nou.

— Ştii pe cine i-a cerut Sterling mătuşii mele să o invite în seara asta? Pe domnişoara Agatha Terwilliger.

Harriet păli.

— Pe însăşi Teribila Terwilliger?

Lottie dădu din cap.

— Chiar pe ea.

Agatha Terwilliger fusese singurul profesor de la şcoala doamnei Lyttelton care refuzase să strângă din dinţi şi să atribuie predilecţia lui Lottie pentru nebunii „optimismului său” sau „pasiunii pentru viaţă”. Fusese mult mai interesată de formarea caracterului elevei sale decât să-l împace pe puternicul tutore al lui Lottie, ducele de Devonbrooke care o adora pe cumnata sa. Morocănoasa fată bătrână luptase de fiecare dată cu voinţa lui Lottie, câştigând ostilitatea ei nemuritoare, precum şi respectul ei şovăitor.

— Sterling vrea să-i demonstrez domnişoarei Terwilliger că nu mai simt băieţoiul neascultător care i-a cusut degetele de la mănuşi şi şi-a adus poneiul în dormitor. Când voi coborî scările în seara asta, bătrâna zgripţuroaică – Lottie tresări dându-şi seama de greşeală – această femeie dragă şi blândă nu va vedea decât o adevărată lady, gata să-şi facă debutul în înalta societate. O tânără care a acceptat în sfârşit ideea nobilă că virtutea este propria recompensă.

Harriet afişă o expresie imploratoare.

— Dar chiar şi cea mai virtuoasă dintre doamne se bucură să mai guste câte un scandal savuros din când în când. Motiv pentru care pur şi simplu trebuie să ştii cine locuieşte în acea casă. Este…

Lottie îşi astupă urechile cu palmele şi începu să fredoneze partea a doua din Simfonia a cincea a lui Beethoven. Din păcate, anii în care trăsese cu urechea îi perfecţionaseră abilităţile de citire pe buze până la nivelul unei arte.

— Nu! Coborî încet mâinile. Nu se poate! Însuşi Marchizul Criminal?

Harriet dădu din cap, buclele ei moi fluturând asemenea urechilor maro şi mătăsoase ale unui spaniel.

— Chiar el. Şi slujnicele jură că aceasta este ultima lui noapte în Londra. Mâine pleacă în Cornwall.

Lottie începu să se plimbe încoace şi-ncolo de-a lungul covorului Aubusson decolorat, devenind din ce în ce mai agitată.

— Mâine? Deci asta ar putea fi ultima mea şansă de a da ochii cu el. Oh, de-aş fi ştiut mai devreme! M-aş fi putut căţăra chiar în copacul ăsta de la fereastră şi m-aş fi strecurat în curtea lui fără să afle cineva.

Harriet se cutremură.

— Şi dacă te ar prinde spionându-l?

— N-aş avea de ce să mă tem, spuse Lottie, cu mai multă convingere decât simţea. Din câte am auzit, ucide doar persoanele pe care le iubeşte.

Într-un moment de inspiraţie, se grăbi spre cufărul ei şi începu să răscolească obiectele din el, aruncând în stânga şi-n dreapta mănuşi, ciorapi de mătase şi evantaie pictate manual până când găsi binoclul de teatru pe care îl căuta.

— Nu cred că ar strica să tragem un pic cu ochiul, nu-i aşa?

Cu Harriet aproape călcând pe tivul festonat al rochiei sale, Lottie traversă camera şi deschise fereastra. Se aplecă afară şi îndreptă binoclul mic aurit spre casa alăturată, recunoscătoare că mugurii verzi şi delicaţi ai teiului încă nu înfrunziseră. Chiar dacă le separa numai un zid de piatră, cele două case ar fi putut la fel de bine să existe în lumi diferite. Spre deosebire de casa mătuşii sale, din clădirea de alături nu se revărsa niciun fel de lumină de la ferestre, nu se vedea forfotă de servitori, nu se auzea niciun râs zgomotos în timp ce copiii şi spanielul alergau pe scări şi se zbenguiau pe podele.

Harriet îşi lăsă bărbia mică şi rotundă pe umărul lui Lottie, făcând-o să tresară.

— Crezi că este posibil ca unchiul tău să-l fi invitat la bal?

— Chiar dacă unchiul Thane l-ar invita, nu ar veni. E un pustnic notoriu, explică Lottie răbdătoare. Şi pustnicii sunt renumiţi pentru că refuză invitaţii chiar şi la cele mai bune serate.

Harriet lăsă să-i scape un oftat visător.

— Nu crezi că e nevinovat, nu? E drept că ziarele de scandal l-au condamnat deja, dar nu a fost niciodată judecat în vreun tribunal.

Lottie goni un măcăleandru curios care coborâse pe ramura de deasupra capului ei şi încerca să-i ciugulească smocul de bucle aurii din vârful capului. Chiar dacă era la modă să-ţi decorezi coafura cu pene, se îndoia că o pasăre întreagă ar trece neobservată.

— De ce alte dovezi mai ai nevoie? S-a întors într-o noapte în casa din Londra şi şi-a găsit soţia cea tânără şi frumoasă în braţele celui mai bun prieten al său, unde a fost împinsă, fără îndoială, de indiferenţa sa crudă. I-a chemat amantul afară, l-a împuşcat mortal, apoi a dus-o înapoi în sălbăticia din Cornwall, unde a murit doar câteva luni mai târziu, după ce a alunecat în modul cel mai suspect posibil de pe o stâncă în mare.

— Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi împuşcat-o pe ea în locul amantului, spuse Harriet.

— Harriet, cât de fermecător de brutal! exclamă Lottie, răsucindu-se ca să-şi privească prietena într-o lumină nouă. Chiar săptămâna trecută, The Tatler a publicat o bârfă obscură ce insinua că fantoma soţiei sale încă mai colindă pe holurile conacului Oakwylde, jelindu-şi amantul mort. Se spune că nu-şi va găsi liniştea până când nu se va face dreptate.

— Aş crede că acesta este lucrul cel mai potrivit pentru a-ţi strica digestia. Poate că de asta a ales să-şi petreacă două săptămâni ocupându-se de afaceri în Londra.

— Să-l ia naiba oricum! Creatura îndărătnică a tras toate draperiile. Lottie coborî binoclul. Intenţionam să-mi creez personajul negativ din primul roman inspirându-mă din imaginea lui mişelească. Oftând, închise fereastra. Dar presupun că nimic nu mai contează acum. Începând din această seară, voi intra oficial în tagma aspirantelor la căsătorie, ceea ce înseamnă că toată Londra va fi animată de bârfe de fiecare dată când voi folosi furculiţa greşită sau voi strănuta fără să folosesc batista. Şi până să mă dezmeticesc bine, o să mă trezesc izolată într-o casă de la ţară, cu un moşier plictisitor pe post de soţ şi o droaie de copii.

Harriet se lăsă să cadă într-o canapea îndesată, întinzând mâna să mângâie pisica ce dormea pe cămin.

— Dar nu asta vrea orice femeie? Să se căsătorească cu un bărbat bogat şi să ducă viaţa plină de plăceri a unei doamne?

Lottie ezită, trezindu-se într-una dintre rarele ocazii în care nu îşi găsea cuvintele. Cum putea explica neliniştea care i se strecurase în inimă? Pe măsură ce debutul ei în societate se apropia, avea sentimentul sufocant că viaţa ei era pe cale să se sfârşească chiar înainte de a fi început.

— Desigur că asta e ceea ce-şi doreşte orice femeie, spuse ea, în egală măsură ca să se convingă pe sine însăşi, dar şi pe Harriet. Doar o fată prostuţă ar visa să devină un romancier gotic celebru ca doamna Radcliffe sau Mary Shelley. Alunecă pe scaunul din faţa mesei de toaletă, vârî nişte hârtie de orez într-un borcan cu pudră şi îşi tamponă nasul uşor cârn şi elegant. Nu pot să-l dezamăgesc din nou pe Sterling. El şi Laura m-au primit în casa lor, s-au îngrijit de educaţia mea şi m-au scos din toate belelele. A fost pentru mine mai mult un tată decât un cumnat. Când voi coborî scările în această seară, vreau să-i văd faţa strălucind de mândrie. Vreau să fiu doamna care a visat el că voi deveni.

Oftă, dorindu-şi ca tânăra cu aspect regal din oglindă să nu arate chiar atât de mult ca o străină. Îndoiala ce-i umbrea trăsăturile făcea ca ochii ei mari albaştri să pară mult prea mari pentru chipul ei.

— Ar trebui să ne acceptăm soarta cu resemnare, dragă Harriet. Zilele noastre de zgâtii neastâmpărate au rămas în urmă. După seara aceasta, nu vor mai fi aventuri măreţe pentru niciuna dintre noi.

Ochii lui Lottie îi întâlniră pe cei ai lui Harriet în oglindă.

— După seara aceasta, şopti ea.

Următorul lucru pe care îl făcu Lottie fu să-şi ridice fusta şi să scoată un picior peste pervaz.

— Unde te duci? strigă Harriet.

— Vreau să arunc o privire la vecinul nostru notoriu, răspunse Lottie, trecându-şi şi celălalt picior peste pervaz. Cum aş putea spera vreodată să scriu cu convingere despre un personaj negativ, dacă nu am văzut niciodată unul?

— Eşti sigură că este un gest prudent?

Îngrijorarea prietenei sale o făcu pe Lottie să se oprească. Nu era genul lui Harriet să aibă rezerve în privinţa oricărui lucru sugerat de Lottie, indiferent de cât de bizar ar fi fost.

— Am tot restul vieţii în faţă ca să îmi fac probleme pentru prudenţă. Dar mi-au mai rămas doar câteva momente preţioase în care pot să fiu eu însămi.

Se lăsă în jos pe fereastră. Întinzându-se, putea atinge doar cu degetele de la picioare ramura de dedesubt. În timpul anilor de şcoală, dobândise o experienţă vastă urcând şi coborând din copaci pentru a eluda orele nerezonabile de întors acasă şi pe directoarele de şcoală vigilente.

— Dar ce voi face dacă sora şi mătuşa ta vor veni să te ia? strigă Harriet după ea.

— Nu-ţi face griji. Cu puţin noroc, mă voi întoarce înainte ca muzicienii să cânte notele primului vals.

Şi aşa s-ar fi întâmplat, dacă acel cui încăpăţânat nu s-ar fi agăţat de volanele ei, iar Harriet nu ar fi dispărut brusc. Încă legănându-se între fereastră şi copac, Lottie smuci fără speranţă de material. Fără avertisment, volanul se rupse. Ea se clătină, fiindu-i greu să aleagă dacă să se agaţe de copac sau să prindă mătasea care fâlfâia. Această ezitare o făcu să-şi piardă echilibrul de tot. Plonjă pe spate printre ramuri, cu un ţipăt oprit în gât.

Din fericire, nu căzu prea departe.

Ateriză într-un leagăn ţepos, format din trei ramuri presărate cu verdeaţă delicată de primăvară. Încă încerca ameţită să accepte faptul că domnii din Londra vor trebui să-i jelească pierderea în altă zi, când umerii şi capul lui Harriet apărură la fereastra de deasupra ei.

— O, acolo erai! spuse Harriet cu voioşie.

Lottie se încruntă la ea.

— Ce-ai făcut? Te-ai strecurat să bei un strop de ceai?

Fără să remarce sarcasmul lui Lottie, Harriet ţinea în sus o haină de culoare închisă.

— M-am dus să-ţi aduc pelerina. Este luna mai, ştii. Încă este răcoare. Nu ai vrea să răceşti. Ar putea fi fatal.

— La fel ca şi căzătura de la nouă metri înălţime, o informă Lottie posomorâtă. Îşi privi cu tristeţe corsetul zdrenţuit. Poţi să o arunci jos. Se pare că voi avea nevoie de ea.

Mantaua căzu umflându-se deasupra capului ei, orbind-o pe moment. Lottie îndepărtă faldurile din lână moale de pe faţă, apoi apucă veşmântul şi îl aruncă peste zidul de piatră.

Harriet se uită agitată peste umăr.