Prolog
Anglia, 1347
Lady Willow de Bedlington aşteptase clipa aceasta întreaga ei viaţă. Îl strângea cu putere de mână pe tatăl ei şi se balansa de pe un picior pe altul, atât de emoţionată, încât se temea că avea să facă pe ea.
În sfârşit, după şase ani de speranţe şi rugăciuni, urma să aibă şi ea o mamă a ei.
Aruncă o privire furişă spre tatăl ei. Era la fel de chipeş ca regele Edward, aşa cum stătea, înalt şi drept, în curtea castelului lor, în tunica peste care purta o pelerină stacojie strânsă la mijloc cu o centură. Pelerina i-o fi fost cam jerpelită, iar teaca sabiei lipsită de luciu, însă Willow îi sărise în braţe şi-i pieptănase barba roşcată cu reflexe aurii cu doar câteva clipe înainte ca trâmbiţa heraldului să anunţe că trăsura logodnicei sale se apropia.
— Tată? şopti ea din colţul gurii, pe când aşteptau ca trăsura însoţită de un alai de cavaleri să urce colina până sus.
— Da, prinţesă? răspunse el, aplecându-şi capul spre ea.
— O s-o iubeşti pe Lady Blanche aşa cum ai iubit-o pe mama?
— N-o să mai iubesc nicio altă femeie aşa cum am iubit-o pe mama ta.
Willow îl strânse uşor de mână, mişcată de dorul dulce-amărui pe care îl trăda expresia lui.
El îi făcu cu ochiul, fără prea mare tragere de inimă.
— Dar va fi pe plac regelui să mă vadă căsătorit cu o văduvă nobilă, cum e Blanche. Soţul ei a fost ucis în bătălia care m-a făcut pe mine neputincios în a-mi folosi braţul cu care ţin sabia. Aşa că ea are nevoie de un soţ cu titlu, iar mie îmi trebuie zestrea generoasă pe care i-o va da regele. Apoi continuă, legănându-i mâna: Gândeşte-te ce bine va fi, Willow, să fim iar în graţiile regelui! Burtica ta n-o să mai mormăie ca un ursuleţ. O să avem în fiecare seară vânat proaspăt la masă. N-o să mai fim nevoiţi să vindem niciuna dintre comorile mamei tale. Chiar şi numai venitul de pe lemnul din pădurile lui Blanche ne va umple cu vârf şi îndesat cuferele pentru ani întregi de acum înainte!
Willow se prefăcea că era încântată, dar pe ea n-o interesau deloc beneficiile de pe urma lemnului, nici cuferele care dădeau pe dinafară. Spera doar ca Lady Blanche să aibă nevoie de o fetiţă tot atât de mult pe cât avea ea nevoie de o mamă. N-ar fi fost în stare să îndure absenţele îndelungate ale tatălui ei de la castel din ultimele luni dacă nu ar fi ştiut că scopul acestora era să-i aducă o nouă mamă.
Faptul că tânjea după o mamă era singurul lucru pe care-l tăinuise vreodată de el. Adevărul e că de cele mai multe ori se simţea absolut mulţumită să fie fetiţa tatei. Era încântată să-i cârpească, aşa cu stângăcie, găurile din ciorapii jerpeliţi. Era încântată să-l certe când pleca fără pelerină în toiul iernii şi să-i dezgheţe cu sărutări barba plină de ace de gheaţă atunci când se întorcea. Era mulţumită să chicotească plină de încântare când el o numea „prinţesa lui” şi-i răvăşea buclele negre. Nu o deranja niciodată că mâncarea lor de fasole era mai mult zeamă decât fasole dacă putea să adoarmă cu capul pe umărul lui după ce o desfătase cu o poveste din Biblia scrisă de mână care îi aparţinuse mamei ei. Era singura carte pe care tatăl ei refuzase s-o vândă.
Abia după ce Willow se cuibărise pe mormanul de paie din faţa focului, cu ogarii castelului cuibăriţi în jurul ei, gândurile începuseră să-i rătăcească, închipuindu-şi cât de bine urma să fie să aibă o mamă care să-i pieptene părul şi să-i cânte un cântec de leagăn în timp ce se lăsa furată de somn.
Îl trase din nou de mână pe tatăl ei.
— Lady Blanche o să mă iubească?
— Sigur că da, draga mea! Cum ar putea cineva să n-o iubească pe prinţesa tatei?
De data asta, tatăl ei n-o mai privi, ci îi strânse mâna tare, aproape dureros de tare.
Înţepată de ghimpele îndoielii, Willow începu să-şi netezească poalele rochiei de lână cu mâna liberă. Îşi făcuse singură veşmântul, din bucăţi de stofă tăiate din una dintre rochiile mamei sale, lucrând la lumina lumânărilor, până când începuseră să o usture ochii, iar degetele amorţite începuseră să-i trosnească şi să sângereze. În speranţa că avea să-şi impresioneze noua mamă cu îndemânarea ei la cusut, îşi cususe chiar şi nişte trandafiraşi la decolteul pătrat. Şi, deşi vântul ce sufla dinspre nord aducea cu el mirosul zăpezii, Willow prefera să tremure decât să-şi ascundă sub pelerină lucrul mâinilor ei.
Ea îşi înălţă capul, însufleţită de un acces de mândrie îndărătnic. Bineînţeles că tatăl ei avea dreptate. Cum putea cineva să n-o iubească?
Dar, în timp ce splendida trăsură albă traversa hurducăind podul mobil, pătrunzând în curtea interioară, însoţită de vreo doisprezece cavaleri, teama începea să pună stăpânire pe ea. Dar dacă toate strădaniile ei nu erau de ajuns? Dacă ea nu era de ajuns?
Trăsura se opri cu o zdruncinătură. Willow rămăsese cu gura căscată, uluită de valtrapurile de damasc şi de roţile de culoarea untului, poleite. Şase armăsari albi ca zăpada tropăiau şi-şi aruncau capetele pe spate, scuturându-şi coamele împletite. Clopoţeii cusuţi în dârlogii lor de piele zornăiau ca o orchestră de gheaţă.
Tatăl se aplecă spre ea şi îi şopti:
— Lady Blanche are o surpriză minunată pentru tine.
Uşa trăsurii se deschise, iar Willow îşi ţinu răsuflarea, privind cu încântare o gleznă graţioasă, o mânecă evazată, bordată cu blană de samur, şi un păr de un blond glacial, strâns într-o plasă de păr argintie.
În timp ce Lady Blanche se arăta cu totul vederii, părăsindu-şi coconul de mătase, inima lui Willow tresări. Noua ei mamă era mult mai frumoasă decât şi-o închipuise.
În minte i se învârtejeau o mulţime de lucruri pe care aveau să le facă împreună – aveau să cânte balade şi să recite rondeluri pentru tatăl ei în nopţile troienite de zăpadă, aveau să toarcă inul în vârtelniţa care zăcea nemişcată şi tăcută în seră de la moartea mamei ei, aveau să adune primule şi garofiţe în şorţurile rochiilor atunci când dulcea boare a primăverii avea să se furişeze din nou pe pajişti.
În timp ce doamna îşi înclina capul, dăruindu-i tatălui ei un zâmbet regesc, Willow simţea că era pe punctul să leşine în aşteptarea momentului când avea să fie strânsă la pieptul ei ce răspândea un parfum dulce. Aproape fără să-şi dea seama, făcu un pas înainte, dar se opri brusc, căci ceva sărise din trăsură în spatele noii ei mame. La început, avu impresia că era un câine – una dintre acele creaturi blănoase, cu botul turtit, atât de preţuite de nobilele doamne. Dar creatura se ridică în două picioare, scuturându-şi coama de păr de un blond aproape alb şi privind-o sfidător; abia atunci Willow înţelese că era o copilă.
Fata se dădu înapoi. După câte se părea, Lady Blanche nu avea nevoie de ea. Avea deja o fetiţă. Şi ochii ei se măriră şi mai mult la vederea unui alt trupuşor care coborî din trăsură după primul – un băiat, de data asta, cu obrajii roşii şi picioarele ca nişte cârnăciori.
Era tot mai nedumerită, pe măsură ce din trăsură mai cobora un copil, apoi încă unul. Se străduia să-i numere. Trei. Patru. Cinci. Fiecare dintre ei era la fel de blond şi de solid ca Lady Blanche, dar tuturor le lipsea graţia ei. Se fâţâiau în jurul mamei lor ca o haită de lupuşori albi, scâncind, ţipând şi călcând-o pe trena rochiei.
— Mi-e sete, mami!
— Mi-e somn!
— Fac pipi!
— De ce am venit în locul ăsta urât? Vreau acasă!
Rugăminţile şi cererile lor fură întrerupte de un strigăt care o făcu pe Willow să-i îngheţe inima.
— Tata Rufus!
Cel mai mare dintre băieţi dădu drumul rochiei mamei sale şi se avântă spre tatăl ei. Strigătul lui avu efectul unei trâmbiţe de luptă, stârnind o vijelie prin curte.
Willow se înfipse mai bine pe picioare, dar copiii pur şi simplu trecură pe lângă ea, înconjurându-l pe tatăl ei, sărind în jurul lui şi strigând:
— Tata Wufus! Tata Wufus!
El fu nevoit să-i ia în braţe pe trei dintre ei, altfel risca să fie călcat în picioare. Băiatul şi fata cei mai mari, care păreau să fie cam de aceeaşi vârstă cu Willow, se agăţaseră de gâtul lui, în timp ce ceilalţi îl ţineau de mâini şi de picioare.
Mama lor veni şi ea spre ei cu pas uşor, cu un pachet îmblănit în mână şi zâmbind îngăduitoare.
— Le-a fost dor de tine, Rufus. S-au ataşat mult de tine în timp ce-mi făceai curte. La fel ca mine.
Doamna avea un glas plin şi dulce, ca smântâna care aşteaptă să fie bătută. La auzul lui, inima lui Willow se strânse de dor. Se ridică pe vârful picioarelor, încercând să tragă cu ochiul la pachetul pe care-l ţinea mama sa. Poate că asta era surpriza cea minunată despre care-i pomenise tatăl ei.
Străduindu-se să jongleze cu povara între braţul zdravăn şi cel slăbit, ca nu cumva să-i scape vreunul dintre copii, tatăl se aplecă şi o sărută uşor pe Blanche pe obraz.
— Sper că ai avut o călătorie plăcută, doamna mea.
— Nici pe departe la fel de plăcută ca anticiparea a ceea ce mă aştepta la capătul ei.
Willow aştepta ca noua sa mamă să o observe şi pe ea, însă femeia nu-şi dezlipea privirea lacomă de la chipul tatălui ei. În cele din urmă, tatăl ei îşi îndreptă privirea spre ea, adresându-i un surâs chinuit.
— Willow, ţi-am spus că mama ta vitregă are o surpriză pentru tine. Nu vei mai fi niciodată nevoită să-ţi pierzi timpul stând de vorbă cu nişte prieteni închipuiţi. Acum ai fraţi şi surori adevăraţi cu care să te joci.
Copiii încetară busc să se foiască şi se cufundară într-o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de zgomotul făcut de unul dintre cei mai mici, care îşi sugea degetul.
Cinci perechi de ochi albaştri şi reci se aţintiseră asupra ei. Niciunul dintre copiii lui Lady Blanche nu purta hăinuţe copilăreşti.
Toţi erau îmbrăcaţi în veşminte miniaturale, dar identice cu ale oamenilor mari, dintr-o lână alburie, tivită cu brocart auriu. Cel mai mare dintre băieţi avea chiar şi o sabie la şold, într-o teacă bătută cu rubine şi cu smaralde. Părul lor blond şi mătăsos era absolut drept, fără niciuna dintre buclele buclucaşe care o necăjiseră mereu pe Willow.
Fetei i se strânse stomacul văzându-se în ochii aceia deschişi la culoare, care o cântăreau – o copilă neîndemânatică, înveşmântată în zdrenţele unei femei moarte, cu decolteul brodat cu nişte noduri care păreau mai degrabă urzici decât trandafiri.
Fata cea mai mare îşi lăsă capul pe pieptul tatălui lui Willow, fluturând din genele de un blond-alburiu.
— Mamă, n-am văzut niciodată un păr atât de negru. Se tăvăleşte cumva prin cenuşă?
— Mai degrabă în noroiul din grajd, pufni fratele ei. De-aia are pielea aşa aspră şi maronie.
Tatăl se uită încruntat la băiatul din braţele lui.
— Flăcăule, vezi că nu te mai ţin…
