PDF Taina cetatii de Corneliu Beda carti aventura istorice clubul temerarilor

Taina cetatii de Corneliu Beda

 

În primăvara aceea friguroasă, crestele cele mai înalte ale munţilor Hemus[1] erau acoperite din belşug cu zăpadă. Rîul Hebros[2] fluiera turbat la vale, purtînd, în afara sloiurilor de gheaţă, stejari smulşi din rădăcină, vite moarte, ba, ici şi colo, cîte un cadavru care apărea şi dispărea printre crestele înspumate.

 Alexandru era obosit. De o săptămînă călărea într-una, aproape fără a face popas. Pornise în campanie[3]

 la începutul lunii maunychion[4]. Înainta acum prin Moesia, avînd în spate vîrfurile semeţe ale munţilor Rhodope.

 Blestemaţi să fie tribalii! Această seminţie din Tracia Centrală îi dăduse de furcă şi tatălui său, Filip, dar el nu mai apucase să-i supună, căci murise pe neaşteptate la nunta fiicei sale, ucis de mîna lui Pausanias. Acum Alexandru, odraslă regească, era stăpîn al întregii jumătăţi răsăritene a peninsulei şi hegemon al Greciei învinse cu doi ani mai înainte, dar nu îngenuncheată.

 Tribalii, care locuiau aproape de Istros[5] îi dăduseră multă bătaie de cap. În loc să pornească împotriva regelui persan Darius Codomanul, trebuia să se războiască prin aceste ţinuturi sălbatice cu nişte barbari al căror conducător nu ştia nici măcar să  scrie.

 Alexandru moştenise de la învăţătorii săi, în special de la Aristotel, înclinarea spre virtute, şi-i plăcea înţelepciunea, de aceea îşi adunase pe lîngă el mulţi învăţaţi de seamă. Avusese chiar pe drum, după ce trecuseră de Philippopolis, o discuţie aprinsă cu Filip din Acarnania, medicul de la curtea sa.

 Aristotel, care lua parte la campanie, ascultase în tăcere, zîmbind înţelegător. Ce înţelept, dar totodată plin de sine e acest tînăr rege, care încă nu împlinise 21 de ani!

 Îi prezicea un viitor glorios, căci dovedise a fi meşter în luptă încă de mic. În bătălia de la Cheroneea, în Beoţia, unde tatăl său îi încredinţase flancul stîng al armatelor macedonene, tînărul Alexandru — pe atunci în vîrstă de numai 18 ani — care schimbase de mult sabia de lemn cu una de fier, se dovedise a fi un bun strateg. Grecii, văzîndu-l pe tînărul înflăcărat care izbea cu lancea în stînga şi în dreapta, se speriaseră crezînd că însuşi zeul Apolo coborîse din strălucitorul său car de aur pentru a-i pedepsi.

 Nu-i plăcea însă filozofului că tînărul rege avea o fire lesne schimbătoare. Vîrsta îi dădea dreptul să fie năvalnic, şi-i plăcea ambiţia lui, dar uneori se mînia repede şi atunci să-i ferească zeii pe cei care-l supăraseră! Era totuşi mulţumit că prefera virtutea şi gloria plăcerii şi bogăţiei.

 Alexandru, deşi era foarte obosit, făcu totuşi un semn suitei sale să se grăbească. Nu-şi cruţa calul. Pe Bucefal călărea numai în bătălii, în alte ocazii folosea alţi cai. Era grăbit să-i înfrîngă definitiv pe tribalii nesupuşi. Înaintea campaniei din Persia îl mai aştepta răfuiala cu illirii de pe Savus6[6].

 Regele era echipat pentru luptă. Sub platoşa dublă de in purta o cămaşă siciliană, iar coiful de fier lucea în bătaia soarelui, crud încă. În jurul gîtului avea un guler înalt de fier, cu pietre scumpe, iar pe umăr, legată cu o agrafă, o mantie aleasă. Nu purta asupra lui alte arme decît o sabie uşoară şi un pumnal scurt, cu mînerul bătut în pietre scumpe, trofeu dăruit de tatăl său după lupta cu Atheas, bătrînul rege al sciţilor, ucis în bătălie la respectabila vîrstă de 90 de ani. După înfrîngerea lui Atheas, Filip îi ocupase ţinuturile, stăpînind şi statul odrizilor.

 Alături de Alexandru călărea Ptolemaios al lui Lagos. În imediata sa apropiere erau Filotes şi Nicanor, fiii bătrînului ostaş Parmenion, rămas în Macedonia, la Pella, bolnav. Perdicas şi Nearhos se aflau în stînga regelui. Puţin mai în spate era uriaşul Aristofanes, din garda sa personală, mereu gînditor Xenodohos din Caria şi Artemion din Colofan, din alaiul regelui, discu-tau cu aprindere, arătînd spre rîul ce se vedea şerpuind în faţă, la o parasangă[7] distanţă.

 Antigene, între două vîrste, încruntat, privea la cer cu singurul său ochi, clă-tinînd nemulţumit din cap. Sub arcada stîngă avea orbita goală, căci nu-i plăcea să-şi pună nimic peste locul unde altă dată fusese ochiul, pierdut la asediul cetăţii Perinthos. Se mîndrea însă cu acest lucru, căci săgeata care-l lăsase chior îi fusese sortită lui Filip al II-lea.

 În spate se întindea armata macedoneana, la care se adăugaseră 1.500 de tessalieni şi oşteni recrutaţi din rîndul tracilor, dintre crestonai şi trauşi, ciconi şi odrizi. Nucleul armatei îl forma detaşamentele macedonene, călărimea grea alcătuită din hetairi, „însoţitorii” regelui, numărînd aproape 1.600 de ostaşi, aleşi din rîndul celor mai de seamă macedoneni. Urma falanga pezetairilor, detaşament nobil şi bine închegat, cu o disciplină de fier, formată din aproape 7.000 de pedeştri greu înarmaţi, în majoritate ţărani liberi care serveau în armata regelui. Împărţiţi în grupe de cîte 50 de oameni, pe 16 sau chiar mai multe rînduri, falangiştii îşi purtau lungile lor sarissai, suliţele care măsurau peste 10 coţi[8], pe umerii celor din faţă.

 Rîndurile lor strînse, cu suliţele întinse, semănau cu ţepii unui arici uriaş. Pe lături înaintau hispapiştii, uşor înarmaţi, din care o parte, agema, constituia garda personală a regelui.

 Aproape de sfîrşitul coloanei, se afla serviciul tehnic al armatei, format din catapulte, maşini de asediu, turnuri de atac şi altele, serviciu condus de Diades.

 Curînd, numeroasa coloană se apropie de malul rîului Asamus[9], înaintînd spre soare-apune. Helios îşi cobora încet, încet suliţele de foc spre asfinţit.

 

 Trecuseră 3 zile de cînd nobilul Syrillo fusese ucis într-o ciocnire cu illirii. Cetatea Nausipara era îndoliată, căci Syrillo fusese mîna dreaptă a lui Syrmos, conducătorul tribalilor. În cetate se înălţa fumul jertfelor aduse celui dispărut. Tribalii se pregăteau de ospăţ. Curînd, după ceremonia arderii celui mort, trebuiau să înceapă întrecerile care se organizau în asemenea prilejuri.

 În piaţa cetăţii domnea însă veselia. Cel dispărut era acum fericit, căci pleca în împărăţia umbrelor, unde avea să ducă o viaţă mult mai bună. Numai Henda era întristată, căci dintre soţiile lui Syrillo, marii preoţi nu o aleseseră pe ea, ci pe morocănoasa de Sala, ca să-l întovărăşească pe soţul ei în lumea fericirii, după ce va fi sugrumată.

 Acum, în piaţă, ceremonia funebră se apropia de sfîrşit. Din Syrillo nu mai rămăsese decît o grămăjoară de oase şi cenuşă. Curînd o uriaşă movilă va acoperi totul. La ceremonie participau nobilii şi poporul de rînd, ba chiar şi sclavii. În faţă de tot se aflau marii preoţi.

 Liniştea fu curmată deodată de un tropot de cal. În piaţă îşi făcu apariţia un călăreţ cu calul plin de spume. Faţa tînără a războinicului tribal şiroia de broboane de sudoare. Răsufla sacadat. Abia trăgîndu şi sufletul, el rosti cîteva vorbe care produseră nelinişte:

 — Macedonenii! Macedonenii! Vin ca un puhoi!

 Ca la un semnal, toţi se strînseră în jurul lui, punîndu-i întrebări. Femeile începură să ţipe. Din rîndul nobililor se desprinse un bărbat înalt, aproape un uriaş, întunecat la faţă, cu părul blond ieşindu-i rebel de sub cuşmă. Pelerina scumpă, prinsă la umeri, îi atîrna puţin mai jos de genunchi.

 — Tăcere! Să se facă linişte! Ce este, Serper, unde sînt macedonenii?

 — Nobile Syrmos! Slăvite tată! Se apropie armata duşmană!

 — Pe unde sînt? Straja ce a păzit pînă acum? N-am dat poruncă să mi se vestească din vreme orice mişcare?! Doar ştiţi cu toţii că fiul lui Filip nu va lăsa nerăzbunată ruşinea păţită de tatăl sau. Hai, Serper, vorbeşte, unde se află oastea lui Alexandru?

 — Sînt încă departe, la multe aruncături de săgeată, dar sînt numeroşi şi înaintează destul de repede.

 — Cenuşa celor morţi în bătălii va mirosi a sînge.

 Trebuie să le arătăm străbunilor că le sîntem urmaşi demni. Vom ridica la luptă întreg poporul ca să-l primim cum se cuvine pe Alexandru.

 Cuvintele conducătorului îi mai îmbărbătară pe tribali.

 — Mărite Syrmos, grăi Darvis, să ferim femeile şi copiii de primejdie şi să-i trimitem spre Donaris.

 — Zergis, ia cîţiva oameni şi du-i pe cei nevolnici spre fluviu. Tu, Darvis, strînge cetele, căci duşmanii nu trebuie să ne afle nepregătiţi. Rămîi la cetate ca să te îngrijeşti de cele de cuviinţă. Serper!

 — Spune, mărite tată!

 — Adună-ţi ostaşii. Îi vom aştepta pe duşmani la defileu.

 

 Curînd, în piaţa din centrul cetăţii nu mai rămase ţipenie de om, toţi plecaseră grăbiţi să se pregătească de luptă. Femeile, speriate, îşi strigau copiii. Numai lîngă osemintele lui Syrillo, din care mai ieşeau aburi, Sala privea cerul cu ochii sticloşi.

 

 Syrmos, însoţit de cîteva sute de războinici călări, unii cu arcurile şi tolba cu săgeţi pe umăr, iar alţii cu topoarele prinse lîngă şa, cu lănci sau cu praştii, trecură rîul Asamus, care se afla chiar în faţa cetăţii.

 Conducătorul tribalilor voia să aştepte armata duşmană între cele două dealuri împădurite, care se înălţau la cîteva aruncături de săgeată depărtare de celălalt mal al rîului. Îi va ţine piept duşmanului pînă ce Zergis duce la loc adăpostit femeile şi copiii din Nausipara.

 Se auzeau deja tropotele cailor macedonenilor, ca un vuiet înfundat, ieşind parcă din măruntaiele pămîntului. Serper îşi orînduise oamenii în stînga drumului, sus pe creastă, iar Syrmos în partea cealaltă. Curînd, primele şiruri de ostaşi duşmani îşi făcură apariţia la capătul celălalt al defileului.

 Alexandru nu trimisese ostaşi pentru recunoaştere, ci înainta cu toată armata. În faţă erau o parte din hetairi şi cîteva grupuri de falangişti. După cum făcuse socoteala Eumenes, pînă la Nausipara mai era de mers puţin, vreo 10 stadii şi nu se observa nici o mişcare ce să dea cît de cît de bănuit.

 Tăcerea din jur îl apăsa totuşi pe rege. Ar fi fost bine să trimită cîţiva călăreţi în recunoaştere. Tocmai se pregătea să-i spună lui Aristofanes să înainteze pînă în fruntea coloanei, pentru a da semnalul de oprire.

 În aceeaşi clipă, ceva ca fulgerul îi trecu prin faţa ochilor şi îl văzu pe uriaşul din garda cum se îndoaie într-o parte, gemînd. Alexandru rămase încremenit, căci o săgeată venită parcă din cer străpunsese braţul stîng al lui Aristofanes, iar sîngele ţîşni cu putere din rană.

 Din spate, Harpalos îi strigă:

 — Păzeşte-te, rege!

 Alexandru abia avu timp să se încline într-o parte şi o stîncă uriaşă îl atinse în coapsă, rupîndu-i pelerina. Calul, speriat, necheză, îndoind picioarele din faţă, gata să-l arunce pe rege din şa.

 Ostaşii începură să strige:

 — Ne atacă tribalii!

 De sus, de pe creastă, de o parte şi de alta, prinseră să curgă, ca o avalanşă, bolovani mari, de al căror zgomot răsunau întinderile din jur. Oameni şi animale se învălmăşiră. Cîţiva oşteni, cu capetele zdrobite, se prăbuşiră la pămînt cu cai cu tot. Pentelos, unul dintre prietenii lui Alexandru, bătu aerul cu mîinile şi căzu ucis la pămînt, cu pieptul străpuns de o lance.

 

 Novas, din alaiul regelui, muri la fel de groaznic, cu gîtul străpuns de o săgeată. Mentos închise ochii pentru vecie, vîrful săgeţii ieşindu-i prin ceafă.

 Lentorados se sfîrşi în chinuri, cu bazinul zdrobit de un bolovan.

 Alexandru îşi pierdu pentru un timp cumpătul. Se uita disperat cum oştenii săi, mulţi dintre ei îmbătrîniţi în războaie, i se prăvăleau sub ochi sau se pierdeau cu totul, sărind de pe cai.

 Garda însă nu-l părăsise pe rege. Aristofanes, deşi rănit, îl apăra pe Alexandru, ferindu-l de săgeţile care se loveau de scutul său, îndoindu-se ca ramurile bătute de vînt. Regele îşi dădu seama că dacă nu ia o hotărîre grabnică, armata sa va fi pierdută, chiar dacă duşmanii nu erau prea numeroşi.

 — Ostaşi! strigă el. Nu vă pierdeţi cumpătul! Aduceţi-vă aminte de Cheroneea!

 Alexandru se însenină cînd văzu că sentimentul de mîndrie învinsese panica. Ostaşii din preajma lui se regrupară.

 Molipsiţi parcă, cei din fruntea coloanei se îndepărtară în goană de locul prăpădului. Ostaşii de pe margini descălecară, încercînd să urce pe culme.

 Din flancuri, soldaţii macedoneni se năpustiră asupra duşmanilor. Hispapiştii, mai uşori, reuşiră să se caţere prin ploaia de bolovani şi de săgeţi pînă sus, pe creastă, intrînd în luptă directă cu tribalii. Curînd, ostaşii lui Alexandru prinseră şi mai mult curaj, mai ales după ce-şi dădură seama că duşmanii lor erau într-adevăr puţini la număr.

 Syrmos era mulţumit de rezultatul acestei prime încăierări. Oameni şi cai zăceau în drum, unii încremeniţi pentru totdeauna, alţii trăindu-şi ultimele clipe. Ţipetele răniţilor se împleteau cu îndemnurile la luptă ale comandanţilor macedoneni. Conducătorul tribalilor îi făcu lemn lui Serper, care ţinea piept duşmanilor de cealaltă parte a drumului şi dădu semnalul de retragere în goană, tribalii coborîră în partea cealaltă a dealului, spre Nausipara.

 Luptătorii lui Syrmos ajunseră la vadul rîului Asamus, pe care-l trecură împroşcînd stropii în toate părţile. În urma lor năvălea armata macedoneană, dar era prea tîrziu. Porţile înalte ale cetăţii se închiseră cu zgomot. Sus, pe metereze, ostaşii tribali pregătiseră cele necesare pentru un oaspete ca Alexandru. Smoala clocotea în vase mari, iar arcurile erau încordate.

 Primele rînduri de duşmani fură parcă măturate.

 Smoala fierbinte se revărsă peste ziduri, într-un şuvoi negru. Carnea sfîrîia puternic, totul în jur mirosind a ars. Asaltul dat de falangă asupra porţii se termină cu un eşec.

 Era momentul ca Diades să-şi arate măiestria.

 Berbecele şi turnurile de atac intrară în luptă.

 Macedonenii atacau cu înverşunare, după ruşinea îndurată. Primele victime căzură şi de o parte, şi de alta. Ostaşii lui Alexandru fură respinşi de la porţi.

 

 Tribalii luptau cu dîrzenie, ca leoaicele ai căror pui erau în primejdie. Darvis căzu, imediat însă alţi luptători îi luară locul. Maşinile lui Diades începură să lovească puternic în ziduri. Poarta grea se clătină încet, încet, apoi se prăbuşi, îngropînd sub ea pe tribalii care erau în spate. Macedonenii năvăliră în cetate, ca un puhoi. Falangiştii înaintară cu ţepii lor, ţinîndu-i la distanţă pe tribali, iar hispapiştii luptau pe laturi. În fruntea tribalilor, ca un tigru încolţit, lupta Syrmos, măreţ ca un zeu, cu barba fluturînd, cu lancea înspăimîntătoare care se înfigea de fiecare dată în duşman. Calul i se prăbuşi, lovit de o săgeată. Fără să ţină seamă de faptul că putea fi zdrobit sub copitele cailor, Serper descălecă, continuînd să lupte lîngă tatăl său cu faţa încordată, luminată parcă de un foc lăuntric. Tribalii făcură front în jurul lui Syrmos, apărîndu-se plini de dîrzenie. Cu feţele împietrite, şiroind de sudoare amestecată cu sînge, loveau cu suliţele, despicau ţestele duşmanilor lor, zdrobeau coifurile strălucitoare, se încăierau în luptă corp la corp. Securile coborau fulgerător, ţintindu-i pe macedoneni, pumnalele rămîneau înfipte în piepturi.

 Ostaşii regelui împînziră însă toată cetatea, ocupîndu-i toate laturile. În învălmăşeala de nedescris nu mai ştiai aproape cine atacă şi cine se apără. Strigătele tribalilor răsunau puternic în iureşul bătăliei, pentru îmbărbătare.

 — Loveşte! Loveşte! se auzea ici şi colo.

  Văzînd puhoiul de duşmani care năvăleau mereu, Syrmos îşi dădu seama că superioritatea numerică a armatei regelui îi va copleşi, fără a le da răgaz să-şi revină aici în cetate. Afară de asta, nu-i putea lăsa pe cei evacuaţi în voia soartei. Continua să lovească înfrigurat, zdrobindu-i pe duşmanii care se apropiau de el, dar apărarea slăbea.

 Serper, care lupta alături, obosise şi curînd mişcă rile i se încetiniră. Braţul lui lovea din ce în ce mai slab. O lance venită ca din văzduh îl lovi cu putere, dîndu-l peste cap. Curînd, trupul lui nu se mai văzu printre mormanele de leşuri.

 Syrmos încremeni pentru o clipă. Cu faţa împietrită, cu privirea cruntă, tribalul izbi cu şi mai multă putere. Tribalii, văzîndu-l pe Serper ucis, făcură cerc în jurul conducătorului, apărîndu-l. Poarta din spate se deschise lăsînd să iasă resturile armatei lui Syrmos, care părăsea cu amarnică durere cetatea ocupată şi fiul drag răpus.

 Urmărit de duşmani, el îşi conduse cetele risipite spre Donaris, gonind fără răgaz.

 

 După o goană fără popas, Syrmos ajunse cu cele cîteva sute de războinici, care-i mai rămăseseră, pe malul fluviului Donaris. Zergis îl întîmpină, privind la conducătorul său pe care moartea lui Serper, fiul său drag, îl înăsprise parcă şi mai mult. Îşi iubise fiul, dar îl durea se pare mai mult înfrîngerea suferită. Nu renunţase însă la luptă. Era hotărît să răzbune moartea tribalilor căzuţi la Nausipara. Îşi dădea seama că mîndrul Alexandru, mîniat de grelele pierderi, va căuta să-l zdrobească, să-l facă să se tîrască la picioarele sale, cerîndu-i iertare. Va spera degeaba fiul lui Filip să-l vadă pe el umilindu-se! Mai bine moartea, decît dezonoarea!

 Syrmos era mulţumit de faptul că Zergis îşi înde-plinise cu cinste misiunea, adăpostindu-i pe cei nevolnici pe un ostrov din mijlocul fluviului, aproape de ţinuturile unde, pe malul celălalt, la geţi, stăpînea Otornes, şeful unei puternice uniuni de triburi.

 Uniunea era destul de bine închegată. Teritoriul ei se întindea pe malul stîng al fluviului Donaris, de la sucii care locuiau în regiunea unde Alutus avea gura de vărsare, pînă la piri, iar în sus, înspre miazănoapte, către Ursa, pînă aproape de burii din dealurile getice.

 Pe malul stîng se vedeau luptătorii cu arcurile pregătite de luptă şi faretrele pline cu săgeţi. Sus, pe malul stîncos, se înălţa cetatea Zimidava, unde îşi avea sediul Otornes. Cu el locuiau şi conducătorii militari. Ceilalţi geţi trăiau în bordeiele din jurul cetăţii.

 Otornes reuşise să unifice sub conducerea sa triburile din jur, a căror populaţie număra multe mii de suflete. E drept că Syraxos, conducătorul sucilor, i se opusese vreme îndelungată lui Otornes, care era respectat de întregul sfat al uniunii şi de adunarea poporului înarmat. Chiar cu o zi înainte, cînd Zergis sosise la cetate, Syraxos îl înfruntase pe conducătorul get în plină adunare, spunîndu-i că prezenţa tribalilor în rîndurile lor va atrage primejdia macedoneană.

 Sfatul acceptase însă propunerea lui Otornes ca Zergis să fie ajutat, iar Syraxos, mîniat, părăsise adunarea, sub privirile nemulţumite ale războinicilor, care clătinau din bărbi, supăraţi de ieşirea lui Syraxos.

 Asta le mai lipsea acum, cînd duşmanii se aflau aproape de hotar!

 Syrmos trecu fluviul cu o monoxilă, însoţit de cîţiva războinici tribali, şi urcă pînă la cetate. Însoţitorii săi rămaseră puţin mai în urmă. Otornes, împreună cu o parte din sfat, îl aştepta la poarta cetăţii, în faţa valurilor de pămînt. Se înclină în faţa lui Syrmos, rostind:

 — Bine ai venit la noi, prea nobile Syrmos! Zeii să te aibă în paza lor, pe tine şi pe tovarăşii tăi. Am primit veste de năpasta care s-a abătut asupra ta.

 Cum s-a sfîrşit bătălia?

 — Bine te-am găsit, slăvite Otornes! Zeii se pare că şi-au întors privirile de la mine. Am părăsit cetatea care acum e numai scrum. Pieţele din Epir şi alte ţinuturi greceşti se vor umple cu sclavii traci. Macedonenii au trecut prin sabie ţinuturile dintre Illiricum şi Pontus Euxeinos. Am venit să-ţi cer sprijin şi adăpost, căci Alexandru, mai crud parcă decît tatăl său, nu-ţi va ocoli ţinuturile, chiar dacă mă vei ajuta sau nu.

 Regele a plecat cu puţine provizii şi, pentru că vrea să-i supună pe illiri, jefuieşte aşezările şi apoi pîrjoleşte totul în cale.

 Otornes încruntă sprîncenele stufoase. Temutul şef al uniunii, înalt şi bine legat, cu ochii de culoarea azurului, clătină capul încadrat de o bogată coamă blondă, strînsă sub pileum, căciuliţa de lînă.

 Era îmbrăcat la fel ca şi războinicii săi, dar avea ceva care-ţi dădea a înţelege că este cel mai de seamă om de acolo. Deasupra cioarecilor strîmţi, purta o cămaşă despicată în părţi şi legată cu un brîu lat de piele. Peste haina cu mîneci, încreţită, avea o mantie bogată de postav grecesc, prinsă în umeri cu o fibulă[10] de argint. În partea stîngă îi atîrna o spadă scurtă de fier, iar în dreapta purta un pumnal din care se vedea numai mînerul galben de os. Arcul şi tolba cu săgeţi i le ducea însoţitorul său. Acesta avea pe umeri o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă. Părul îi era prins tot sub pileum. Barba, tăiată scurt de tot, scotea parcă şi mai mult în relief albeaţa pielii. Era mult mai tînăr decît conducătorul uniunii.

 — Ambiţiosul fiu calcă pe urmele tatălui său, rosti Reciper, tovarăşul lui Otornes.

 — Cîmpia de lîngă Donaris e presărată de oasele celor pe care Filip al II-lea i-a mînat încoace. Oare fiul său doreşte să treacă fluviul la întoarcere pe un 

 morman de leşuri macedonene? Cinstite Syrmos, unde sînt ceilalţi luptători ai tăi? întrebă Otornes.

 — Cred că au trecut fluviul, spre ostrov, răspunse tribalul.

 — N-ar fi mai bine să-i aduci încoace?

 — Ştiam că eşti un oaspete bun, şi-ţi mulţumesc pentru acest lucru, dar cred că e mai potrivit să-mi las oamenii pe ostrov.

 Se uitară spre mijlocul apei unde se afla o limbă de pămînt plină de păduri bătrîne. Într-adevăr, ultimele monoxile se apropiau de malul din dreapta ostrovului, luptînd din greu cu valurile stîrnite de curentul apei.

 — Nobile Otornes, aş vrea să-ţi spun cîteva vorbe tainice, rosti conducătorul tribal, uitîndu-se la Reciper care, schimbînd cîteva priviri cu Otornes, se retrase spre grupul de războinici geţi, printre care se afla şi Syraxos ce se uita cu priviri piezişe la tribal. După ce vorbi cu şeful tribalilor, Otornes îl chemă pe Reciper:

 — Du-te şi adună-i pe toţi locuitorii în cetate. Dă veste celor de la cîmp să se îndrepte încoace în grabă.

 Strînge-i pe luptători şi trimite un călăreţ sus, pe deal, la păşune, să-i mîne pe copii cu vitele aici.

 Pescarii să-şi lase tolbele şi năvoadele şi să pună mîna pe arcuri. Cei de la cuptoare să-şi părăsească lucrul şi să aţîţe focul, căci meşterii vor avea de lucru. Tu, Syraxos, adună-ţi cetele. Dacă zeul războiului ne va fi prielnic, iar Gebeleizis, stăpînul cerului, se va îndura de noi, atunci vom avea izbîndă, căci avem provizii destule mulţumită lui Zamolxis, tatăl pămîntului.

 Sfatul să rămînă aici, căci trebuie să-i consultăm pe zei. Ducis este aici?

 — Da, slăvite Otornes, spuse Reciper.

 — Să vină încoace. Sorţii l-au ales pe el să meargă în solie la puternicul Gebeleizis.

 Ducis apăru în faţa lui Otornes. Ştia ce-l aşteaptă, dar primea moartea, dacă aceasta le va aduce izbînda.

 Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui cînd membrii sfatului se strînseră în jurul său, cu feţele solemne. La ceremonie participa întreg poporul din jurul cetăţii.

 În jurul lui Ducis cîţiva războinici făcură cerc, ţinînd cîte trei suliţi. Alţii, apucîndu-l pe Ducis de mîini şi de picioare, îl aruncară în sus. Un murmur prelung străbătu adunarea cînd solul trimis la zeu căzu între suliţi, străpuns în cîteva locuri de vîrfurile ascuţite. Gura lui încleştată nu lăsă nici un geamăt să iasă. Printre buzele strînse se prelinseră cîteva firişoare de sînge. După cîteva clipe, îşi dădu ultima răsuflare.

 — Zeii fie lăudaţi! Ne-au primit jertfa! Ducis să fie ars cu toată cinstea cuvenită! rosti Otornes.

 Războinicii tîrîră într-o parte trupul celui mort.

 Locuitorii aşteptau cu sufletul la gură hotărîrile conducătorului lor.

 — Războinici! Trebuie să ne pregătim de luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul să simtă că toată suflarea de pe aceste meleaguri îi este potrivnică.

 

 Spre seară, pregătiţi de luptă, mii de războinici coborîră pînă la malul fluviului, sorbindu-i unda ce-i înviora şi-i îmbărbăta pentru primejdia care îi pîndea.

 Vîntul duse pînă departe cuvintele jurămîntului lor sacru.

 

 Ce fuseseră vorbele tainice pe care i le spusese Syrmos conducătorului get? De ce se ferise de Reciper, ajutorul acestuia, şi de ceilalţi luptători?

 ...Cu toată fuga neaşteptată, Zergis reuşi să evacu-eze, o dată cu femeile şi copiii, cea mai mare parte din tezaurul lor. Acest neam de traci avusese ascunse în tainiţele cetăţii Nausipara bogăţii care ar fi stîrnit priviri lacome.

 Syrmos îşi dădu seama că trebuie să ceară ajutor lui Otornes ca să ascundă tezaurul, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca să fie nevoit să părăsească în grabă ostrovul. O dată cu lăsarea nopţii, el puse, împreună cu Zergis, tezaurul într-o monoxilă şi porni singur spre cetate.

 Otornes îl aştepta sub malul abrupt al fluviului, la cîteva zeci de picioare de cetate, spre soare-apune.

 Cînd apăru Syrmos, getul îi făcu semn tribalului să-l urmeze, coborînd în apă, lîngă ţărm.

 „Unde vrea oare să mă ducă?” gîndi Syrmos.

 Otornes înlătură ierburile care păreau de cînd lumea crescute în perete, pînă la nivelul apei aproape şi, dînd la o parte un bolovan, dispăru deodată din faţa tribalului. Apoi reapăru dintre ierburi, trăgîndu-l pe Syrmos după el. La lumina torţei pe care o aprinse Otornes, tribalul văzu că se află într-o grotă, plină cu apă pînă la genunchi. Îl urmă pe get într-un tunel strîmt, care urca.

 Getul se opri şi, apăsînd în perete, deschise o uşiţă de lemn. Pătrunseră într-o altă grotă, unde se afla ascuns tezaurul uniunii getice conduse de Otornes, tezaur de a cărei existenţă se ştia, dar de care nimeni, afară de conducătorul get, nu putuse spune că i-a văzut ascunzişul.

 După ce depuseră comoara în grotă, dispărură la fel de nevăzuţi. Acum, pe cei doi, afară de lupta împotriva macedonenilor, îi unea şi o taină comună, neştiută de nimeni.

 

 Magas privise din cetate cum Alexandru, o zi după stabilirea tribalilor lui Syrmos pe ostrov, apăruse pe malul drept al Istrosului, unde-şi instalase tabăra.

 Grecul îl trimisese pe sclavul Dades să tragă cu urechea la discuţiile geţilor în timpul prînzului. Deşi se pripăşise de multă vreme la cetate, nu prea era privit cu ochi buni de aceşti barbari care zîmbeau în bărbi cînd îl vedeau purtîndu-şi veşnic în veşminte uneltele de scris, cu ajutorul cărora Magas făcea socoteala fiecărui obol[11], fiecărei drahme cîştigate sau pe care avea să o cîştige, ca intermediar al cetăţii Odessos, de pe ţărmul vestic al Pontului, în aceste locuri.

 Deşi trăia de mult printre aceşti „sălbatici”, cum îi numea, Magas îşi păstra veşmintele după moda ateniană. Deasupra chitonului, prins de umeri cu o fibulă şi strîns în talie cu un cordon, purta himatio-nul, mantie al cărei capăt îi era aruncat peste umăr.

 Pe cap grecul avea un pilos[12].

 Nu erau de lepădat afacerile pe care le făcea aici, la aceasta cetate. Negustorii din oraşele pontice, în schimbul podoabelor, al stofelor scumpe, al vinurilor şi al untdelemnului limpede ca lacrima, al armelor strălucitoare sau al banilor, primeau din belşug cereale şi vite, piei sau lemne de construcţie, miere aromată şi sclavi, marfă vorbitoare care găsea căutare pretutindeni. Din acest negoţ, Magas ştia întotdeauna să-şi ia bucăţica lui. Iată, tocmai acum se ivise prilejul să-şi înzecească averea pe care o purta mereu asupra sa, în sîn, în pungi de piele.

 Alexandru va trebui să fie darnic, dacă voia să nu întîrzie mult pe aceste meleaguri, deloc primitoare pentru cine venea cu gînduri de vrăjmăşie. Doar îi 

 

 cunoştea bine pe geţi. În urmă cu puţin timp, Magas asistase cu groază la uciderea unor hoţi care veniseră cu bărcile din susul Istrosului. Iată, i s-a ivit prilejul să plece de aici mai repede decît se aştepta. Dacă n-ar fi fost întîmplarea aceea nenorocita, n-ar fi stat el aici.

 Îşi amintea totul...

 ...În urmă cu cîţiva ani, Magas locuia la Odessos, vechea colonie grecească. Afacerile îi mergeau strună, corăbiile lui întorcîndu-se întotdeauna cu pîntecele pline de provizii, lemne şi mai ales cu sclavi. Dar iată că în faţa cetăţii apăruse Filip al II-lea, care-şi flutura ameninţător flamurile. Magas făcea parte din sfatul cetăţii şi, ca mulţi alţi oameni de vază, se împotrivise predării Odessosului în mîna macedonenilor. Nu se ştie cum s-ar fi terminat asediul, dacă şiretul de Filip n-ar fi atras de partea lui, cu bani şi alte făgăduieli, o parte din membrii sfatului. Oraşul, ajutat de sciţi, duşmanii lui Filip, renunţă la alianţa cu ei şi chiar îl ajută pe rege să-i înfrîngă. Nimeni nu bănuia ca Magas, înciudat de alianţa cu macedonenii, care i-ar fi tăiat sursele de cîştig, organizase un complot împotriva regelui macedonean. Din prostie însă, Magas, cu chef fiind, scăpase cîteva vorbe în faţa nevestei sale, aceasta le întinsese şi „prietenii” făcură restul. Magas se trezise cu casa înconjurată de ostaşi macedoneni, ca un şoarece prins în cursă. Nevasta, ca să-şi răscumpere într-un fel vina, îi ţinuse de vorbă pe ostaşi, pînă ce Magas fugise prin uşiţa dosnică, pierzîndu-şi urma. De atunci, Magas jurase să nu mai calce la Odessos, dar făcea afaceri cu negustorii de acolo, pe care îi cunoştea bine.

 În schimbul trădării, îi va cere lui Alexandru să-l ia cu el.

 Încet, încet, în mintea lui Magas încolţi un plan.

 Singur nu putea însă face nimic. Pe cine să se bizuie aici?

 Magas observase că Syraxos nu privea cu ochi buni alianţa lui Otornes cu tribalii. Asistase şi la cearta dintre el şi Otornes. Îl ştia pe Syraxos lacom, dornic de mărire. Iată omul de care avea nevoie! Ieşi din camera pe care o ocupa în cetate şi, ca din întîmplare, se opri la Syraxos. Acesta se pregătea să doarmă puţin.

 — Ce doreşti, Magas? Lasă-mă acum, sînt obosit.

 — Zeii te vor răsplăti, puternice Syraxos. Tribalii sînt fraţii voştri şi trebuiesc ajutaţi. Syraxos strînse din buze, înciudat. Fraţi! De unde o mai scosese Magas şi pe asta?

 — Grecule, văd că ai chef de vorbă, nu-i aşa?

 — Mărite Syraxos, observ oboseala de pe chipul tău, dar nu mă lasă inima să cred că nu eşti mulţumit de alianţa cu tribalii.

 — Ce te face să crezi acest lucru?

 — Păi, cui i-ar conveni, dacă este respectat ca şi cinstitul Syraxos, această alianţă? Eu nu pierd nimic, nici nu cîştig, dar tu, în loc de un singur şef, vei avea doi, căci luptătorii noştri văd că se bucură să lupte sub conducerea lui Syrmos, de a cărui veste s-a auzit.

 Îmi place de Reciper, căci s-a lipit bine pe lîngă Otornes.

 Syraxos scrîşni din măsele, enervat pe acest grec.

 Parcă nu-i ajunge că şi aşa Otornes îi stă ca un spin în ochi.

 — E mare lucru să conduci uniunea, slăvite Syraxos. Dacă Otornes moare în luptă, iar Syrmos va rămîne în viaţă, tare mă tem că el sau Reciper îi va lua locul. Tribalii nu se mai întorc în ţinuturile lor pîrjolite, unde nu mai sînt în siguranţă. Dacă Alexandru trece dincoace şi va ocupa cetatea şi aceste locuri, nici pe tine, Syraxos, n-o să te cruţe, căci doar sucii pe care-i conduci sînt supuşi lui Otornes.

 — Sucii nu vor fi niciodată supuşi, ci aliaţi cu Otornes.

 — Da, dar uniunea o conduce deocamdată Otornes şi nu puternicul Syraxos.

 — Ce doreşti, grecule, de la mine?

 — Nu doresc nimic, nobile Syraxos, dar Alexandru e înţelegător dacă vede supunere. Ce rost are să te împotriveşti unui rege atît de puternic? Şi pentru cine?

 Dacă regele va fi învins, vei cîştiga ceva?

 Pe cînd altfel... Lui nu-i trebuie pămîntul vostru, ci are nevoie de linişte la graniţă şi răsplăteşte cu mărinimie pe cei ce-l ajută să aibă această linişte.

 — Cine ştie ce planuri urzeşti, Magas. Vrei să mă ademeneşti? Dacă nu termini cu aceste vorbe murda-re, te voi străpunge imediat şi cîinii îţi vor sfîşia trupul.

 — Văd că e mai bine să plec, Syraxos. M-aş fi bucu-rat să te ştiu mare conducător şi toate triburile din jur să asculte de tine. Vrei să-ţi pierzi viaţa degeaba? Te las acum, căci trebuie să fii odihnit înaintea bătăliei.

 Soarta nu o cunosc decît zeii şi poate că în curînd vei fi chemat în tărîmul fericirii veşnice.

 Şi Magas se îndreptă spre uşă, făcîndu-se că plea-că. Syraxos, pe care vorbele lui îl tulburară, îşi aminti de nopţile cînd se chinuia la gîndul că trebuie să asculte de Otornes. Ciuda i se trezi din nou, mai puternică parcă.

 — Ia stai, Magas, puţin. Ce vrei să-mi propui?

 — Dacă te vei supune regelui, nu vei avea decît de cîştigat. Victoria lui Alexandru înseamnă şi victoria ta, Syraxos. Tu ai să ajungi conducătorul uniunii şi de asta am eu grijă să vorbesc cu regele. Ascultă ce-ţi propun eu şi dacă nu-ţi place, atunci mă poţi ucide.

 După o vreme, Magas coborî în camera sa, mulţumit. Un zîmbet drăcesc îi stăruia pe faţă.

 Zăbovi un timp în cetate, apoi se îndreptă în taină spre malul fluviului, ferit de frigul nopţii de pelerina aruncată pe umeri.

 Alexandru încercase zadarnic să ocupe ostrovul. Malul rîpos şi nepotrivit pentru acostare, cursul repede al apei făcuseră ca atacul macedonenilor să nu reuşească.

 

 Tribalii ascunşi printre stînci şi copacii prăvăliţi lîngă ţărm, îşi trimiteau de pretutindeni săgeţile lor de bronz cu trei muchii, purtătoare de moarte.

 Una dintre bărci, condusă de Antigene cel chior, reuşi să atingă ţărmul, dar încercarea îndrăzneaţă o plăti scump de tot. Lovit de o săgeată în singurul său ochi, Antigene se prăbuşi cu un geamăt adînc în fundul monoxilei.

 Harpalos blestema pe cel ce-şi purtase lancea spre braţul său drept, care nu-i mai folosea la nimic acum.

 Tînărul rege, cuprins de mînie şi neputinţă, dădu ordin de retragere. Eumenes din Cardia, care condu-cea cancelaria regească şi redacta „efemeridele”, însemnările curente, veni cu propunerea să se trimită o solie la Syrmos, ca să se predea, în schimbul făgăduielii de a li se cruţa viaţa lui şi tovarăşilor săi.

 Răspunsul primit îl făcu pe Alexandru să turbe şi mai mult de furie. Syrmos refuzase propunerea regelui.

 De unde avea tribalul atîta curaj, Alexandru nu putea să priceapă.

 La lăsarea nopţii răcoroase de primăvară, Alexandru se retrase în cort, obosit. Tocmai cînd era pe cale să aţipească, perdeaua cortului se dădu într-o parte, lăsînd să apară figura chinuită de dureri a lui Aristofanes, uriaşul din gardă, care-şi smulsese singur săgeata din braţ. Pe chipul lui suferinţa se întipărise adînc.

 

 — Rege, un străin de pe celălalt mal vrea să-ţi vorbească.

 Alexandru era mirat. Cine putea fi? Oare vreo is-coadă? Îi făcu semn lui Aristofanes să-l aducă în cort.

 Magas, căci el era, pătrunse înăuntru şi se închină smerit, pînă la pămînt, în faţa regelui.

 — Slăvite şi puternice rege, fie ca Zeus să vegheze asupra ta cu grijă şi să-ţi aducă izbîndă.

 — Cine eşti tu şi ce vrei de la mine?

 — Sînt Magas, grec din Odessos şi locuiesc la geţii de dincolo de fluviu care se încumetă să-l ajute pe Syrmos, duşmanul tău. L-am cunoscut bine pe slăvitul tău tată şi vreau să te ajut să-i înfrîngi.

 — Cu ce poţi să-mi fii tu de folos?

 — Îi cunosc bine pe geţi, le cunosc toate slăbiciuni-le. Pe Syrmos îl poţi îngenunchea numai dacă-l supui pe Otornes, conducătorul geţilor, care şi-a trimis o parte din oaste spre ostrov, la tribali, şi-i ajută cu provizii.

 — Au oaste multă geţii?

 — Cam 140 de sute, din care a treia parte sînt călăreţi. Dacă-i loveşti însă pe neaşteptate, vor da repede înapoi.

 — Ia ascultă, grecule, nu cumva mă minţi?

 — De ce să fac asta, slăvite rege? Ştiu că eşti mări-nimos şi, dacă binevoieşti, mă iei cu tine.

 — Spune, grecule, unde găsesc bărci ca să pot trece Istrosul dincolo?

 

 — Locuitorii de pe acest mal au ascunse în rîpe, în trestia de baltă, monoxilele pe care n-au apucat să le treacă dincolo. cînd voi pleca de aici, să-mi daţi cîţiva oşteni, să le arat locul. Şi apoi mai e şi Syraxos, adaugă grecul, zîmbind viclean.

 — Cine e Syraxos?

 — Conducătorul sucilor, de lîngă Alutus. Nu este prea mulţumit că Otornes şi nu el conduce uniunea.

 În schimbul unui preţ bun şi al făgăduielii că-l vei ajuta să ajungă şef, îi va vinde pe ai săi, întorcîndu-i spatele lui Otornes. El cunoaşte cum sînt orînduite străjile pentru la noapte şi ne-am înţeles ca împreună să le înlăturăm.

 Cînd ai să vezi o luminiţă pîlpîind de trei ori sub mal, dincolo, la miezul nopţii, atunci poţi să porneşti fără grijă cu oamenii tăi. Geţii se cred în siguranţă.

 Dacă zeii nu-ţi vor fi împotrivă, mîine le poţi aduce jertfe pentru izbîndă.

 Alexandru nu ştia ce să mai creadă. Dacă grecul nu minţea, atunci zeii erau de partea lui. Dar dacă acest Magas minte? Ia să vadă, e vorba doar de o cursă, sau grecul vrea într-adevăr să-l ajute?

 — Magas, dacă planul tău se va dovedi bun, atunci vei fi răsplătit cum se cuvine. Eu cred însă că ar fi mai bine ca după înlăturarea străjilor getice, să treci încoace, împreună cu Syraxos de care vorbeşti. S-ar putea ca vreunul dintre geţi să observe cînd luminezi şi atunci dă alarma.