TERMINUS
Scoase capul în răcoare. Peste un pas de nisip şi fărîmături de scoici cobora perdeaua lăptoasă. Cerul, apa, malul, înainte, înapoi, în sus şi mai jos de buric: un abur fumuriu. Prin el scăpa bătaia slabă a cîte unui val şi funia vibra sărată, fără peşte, între parii goi. Se tîrî afară, trase fermoarul cortului, ţuguie prelata udă. Vîntul hui în firele de telegraf, odată cu boncănitul lui Vasilică în cutia de conserve. Măgarul trecu agale prin dosul cortului spre baltă, clătinîndu-şi urechile stropite de Romeo cu cerneală roşie.
Lepădă treningul şi porni alergînd, apoi înot prin oglinda îngheţată. Pluti. Cîte-un curent cald, de la adînc, suflat cu lene.
— A dumitale? făcu soldatul, arătînd la trening.
— Al meu.
— Să trăieşti, ai curaj, mormăi.
Chipiul i se depărta în ceaţă, dus de scrîşnetul scoicilor sub bocancii nimănui.
învelită în prosop, pielea se umfla fierbinte. Se întinse pe spate, luminat de prima deschidere în nori. Cît pe ce să adoarmă. Dădu să vorbească spre cortul lui Pavel, dar se răzgîndi.
— Să trăiţi, strigă Romeo.
— Bună dimineaţa.
Se aşeză la masa din dreptul geamului curat şi-şi desfăcu trusa de ras.
— Mi-au furat lamele, dom'le ... De ce n-o fi luat aparatu...
Sirena unui vapor de departe sună prelung.
— Nu se poate, dom Dodi, sări Romeo şi ieşi de după chiuvetele barului. Cin să le fure?
— Ieri cînd am venit la romu tău le-am lăsat la spălător, nici zece minute .. .
Romeo se strîmbă şi-şi trase un scaun.
— Păi cine? ori bucătăreasa, ori dom Lenda, ori cine dracu, măgaru?, că ăilalţi, nu era unu treaz! Plescăi a pagubă.
— Aţi mai citit?
— Nu. Păi numa juma de pagină pe zi. La cinci. Aia de-aseară şi alta astă-seară. Zi, te-ai gîndit?
Bucătăreasa intră în fugă. Paharele zdupăiră pe mese, din bucătărie grohăi aburul eliberat.
— Haida! Romeo scuipă în urma ei. Zău m-am gîndit, reveni, plecînd capul. Da să ştiţi că eu n-aş putea.
— Adică cum?
Dodi îl cercetă curios. Cei mai mari impertinenţi, puşi să scoată două vorbe cinstite, să le creadă, îşi frîngeau gîtul. Barmanul se foia în scaun, îşi ştergea mîinile mari pe muchia mesei ca pe o râzătoare. Faţa rotundă şi umflată de somn se lungise, buza de sus ridicată dezvelea dinţii zimţaţi, iepureşti.
— E opt jumate? Să vă dau ceaiul.
Aduse de pe tejghea cana de ceai pregătită cu chifla rumenă pe farfurioară.
— Opt douăzeci, da s-a dus ... La şase jumate, cînd să mănînc mărul, am adormit. Mi-au luat şi programul de pe cort...
— Nu se poate! îşi plesni Romeo palmele . . .
— Las că-l ţin minte. îl mai scriu o dată. Zi, că te-ai
gîndit.
— Zău, dom Dodi, poa să am mare nevoie de bani, da zău dacă mi-ar veni ideea să-l înjunghi pe bătrînu . . .
Dodi privi pe geam la grupul care se scurgea tropotind pe podeţul de deasupra bălţii.
— A venit barcazul. Da tu ai avut vreodată mare nevoie de bani?
Romeo urmări încurcat carourile feţei de masă cu degetul mijlociu învelit în inelul grosolan cu cap de leu.
— Să spun drept, eu nu. Şi nici nu prea văd cum, hohoti, ştergîndu-şi fără rost fruntea. Numa dacă . . .
Uşa se deschise şi un bărbat încărunţit, cu burtă bombată, pălărioară albă de soare şi pantaloni scurţi cu dungă pătrunse cercetător.
— Bună dimineaţa, icni şi-şi puse undiţele pe scaunul din dreapta lui Dodi. Cu mare greutate se descotorosi de rucsac pe care-l tîrşi să-l sprijine de scaun şi-şi frecă palmele mulţumit. O femeie măruntă, bondoacă, legată la cap cu basma de mătase verde transparentă, tot în tricou alb şi pantaloni kaki scurţi cu dungă apăru din spatele lui şi rămase descumpănită în dreptul rucsacului. Uşa se deschise iar. Cîţiva inşi zgribuliţi se răspîndiră pe la mese, mormăind saluturi spre masa de la geam. Romeo scoase un singur „bine-aţi-venit" apăsat. Un chel burduhănos îşi lăsă bagajele pe scaun şi se îndreptă spre barul pustiu. Bărbatul încărunţit îi întinse lui Dodi mîna şi zise cu aceeaşi neaşteptată satisfacţie:
— Mihăiescu, de la transporturi.
Luat pe nepregătite, Dodi se înroşi. O cicatrice ondulată se desena portocalie sub ochiul stîng al bătrînului, mult mai mic decît dreptul şi mai vioi.
— Demetrescu, şopti strîngîndu-i mîna.
— Soţia mea, aproape strigă Mihăiescu, luînd-o sub braţ pe femeia speriată care-şi ştergea nasul cu timiditate şi părea că va lăcrima curînd de o emoţie prea mare.
Romeo se înclină.
— Nu e nimeni? întrebă tare chelul către barul pustiu, plin de sticle cu lichior şi şampanie.
Romeo se ridică şi trecu în dosul tejghelei. Chelul se sfătui peste mese cu un bărbat brunet, uscat, apatic şi cu însoţitoarea lui care se uita îngrijorată în toate părţile. Ceru Mărăşeşti şi rom.
Romeo turnă în păhărele, refuză să păstreze restul, apoi îl adună ban cu ban şi se întoarse la masa lui Dodi.
Mihăiescu se aşeză de sus, oftînd sleit.
— Domne, oftă iar, scoţîndu-şi din buzunar o batistă albastră, a fost un vînt pe lac. . . Făcea barca .. . auăleu ... Se şterse pe faţă şi pe mîinile umede şi-şi făcu o cruce mare, zîmbind îmbunat: am zis că atîta ne-a fost. Nu iese soarele? întrebă deodată poruncitor şi se zgîi prin geamul murdar spre plaja de pe care aburul lăptos se ridicase la cîţiva metri.
— Ba da, zise Dodi, pe la nouă-nouă jumate e cald.
— De unde sînteţi? întrebă Romeo privind în ochii doamnei Mihăiescu, care respira greu şi-şi freca palmele una de alta să le încălzească.
— Din Bucureşti, acu a fost concediul, răspunse Mihăiescu în locul ei. Căsuţe sînt?
Dodi închise fermoarul trusei şi se apucă să-şi mestece pîinea.
— Sînt, îi zîmbi Romeo femeii, mergeţi la fată la recepţie. După colţ. V-a-duc un ceai?
— Ceai? se miră cineva.
-— Ceai la toată lumea, rosti pe nas burduhănosul cu exagerată ceremonie. Şi chicoti. Nimeni nu protestă.
— De ce rîzi? îl întrebă contrariat brunetul.
— D-aia, şi mai rîse puţin, fără chef.
Bucătăreasa scoase capul pe uşă şi barmanul ceru zece ceaiuri, deşi doar şase clienţi noi se vedeau la mesele înfăţate. Afară de Mihăieşti şi de chelul care discuta cu tipul negricios şi slab rotind între degete moţul solniţei, vegheat îndeaproape de ochii înguşti, îngrijoraţi ai cucoanei coafate, la masa cu pătrăţele roşii din mijlocul bufetului şedea fumînd un tînăr mai mult scund, cu figură de copil bălai, care-şi bîţîia fără încetare piciorul stîng, prins în minerul rucsacului.
Romeo trecu după tejghea şi începu să calculeze secret pe un şerveţel. Mihăiescu, dezumflat, se trezi privind la Dodi cu profundă iritare. „... la tualetă", îi şopti soţia la ureche şi începu să cotrobăie într-o geantă albă bucşită. Mihăiescu nu clipi. Dodi îi susţinea privirea dar mesteca în continuare, lăsînd să i se vadă indiferenţa aproape impertinentă a maxilarelor şi a ochilor cenuşii. Mihăiescu se lăsă pe spătar şi-şi împreună mîinile pe pîntece.
— Sînteţi căsătorit?
— Nu.
Ţîţîi dezaprobator.
— Sînteţi titrat?
— Da.
O mirare decentă se strecură pe chipul lui Dodi dar dispăru în ultima înghiţitură de ceai. Uşa se deschise şi intră o femeie cu un robust coc blond, înălţată pe tocu-
rile saboţilor albi, dar chiar de felul ei înaltă. Călca ho-tărîtă spre bar, fîlfîind pe lîngă trupul voinio o rochie neaşteptată de mătase albastră şi un şal alb cu ciucuri, îşi săltă piciorul drept pe bara de la baza tejghelei şi, ju-cîndu-şi nervos scobitura sabotului, se aplecă spre Romeo şi-i dădu bună dimineaţa. Romeo tresări. Văzînd-o, zâmbi destins şi se ridică. Schimbară cîteva şuşoteli şi chicote. Imensa rochie albastră unduia greu, la fel cu ciucurele alb, mare cît palma, din mijlocul spatelui. Rî-sul sărea mormăit şi totuşi sincer vesel.
Mihăiescu o măsură atent şi, fără s-o slăbească din ochi, se întoarse pe jumătate la Dodi:
— Cine e?
— Nu ştiu, făcu Dodi indiferent şi împinse deoparte ceaşca goală.
Blonda se aşezase între timp la o masă neînfăţată, în stînga tînărului care bîţîia neobosit. Primi din mîna bucătăresei un ceai aburind. Chelul fuma privindu-i spatele acoperit de şalul alb, iar negriciosul, derutat de neatenţia bruscă a convorbitorului, se întoarse spre femeia îngrijorată din stînga lui şi continuă să-i vorbească, părînd că încearcă s-o convingă şi pe ea de acelaşi adevăr subtil. Din cînd în cînd, la cîte o scurtă pauză, se legăna pe scaun şi trăgea cu ochiul, ca din întîmplare, în direcţia blondei.
—• Măi băiete, strigă Mihăiescu, agitînd braţul spre tînărul încăpăţînat care stătea cu spatele la el, dar tînărul nu se întoarse. Măi Viorel, strigă Mihăiescu mai tare. Băiatul întoarse capul:
— Ce vrei, domle?
■— Ia vino tu încoace, măi băiete, făcu Mihăiescu, bucuros că i se dăduse ascultare.
Blonda se întoarse şi ea dar faţa lată, nasul cîrn, uluitor de fin, buzele supte de strînsoare, ochii verzui apoşi n-aveau nici o curiozitate. Mihăiescu clătină din cap un fel de salut reverenţios şi onorat dar blonda se şi întorsese la ceaiul ei.
— Da ce, sînt servitorul dumitale? ţipă tînărul şi bătu furios cu pumnul în masă.
Toate capetele se ridicară. Dodi, care toomai plătea lui Romeo, se răsuci pe călcîie să-l vadă mai bine pe tî-
10
nărui recalcitrant. Din faţă, Viorel părea mai degrabă rotofei, cu ochii mari, întunecaţi, înfundaţi în orbite. Capul aproape i se înfigea în trup, bărbia dublă, moale şi alburie îi acoperea gîtul. Puloverul în carouri mari, roşii şi albastre, se lăţea pe umeri, desenînd un tip voinic, în asociere cu capul rotund şi încruntat, chiar primejdios. Romeo clipi şiret la Dodi.
— Hai, măi, făcu Mihăiescu dezorientat, trăgînd scaunul să se aşeze soţia care tocmai intrase, nu ne-am înţeles noi în barcă?
Chelul se porni pe rîs şi negriciosul îi făcu ecou cu moderaţie. Femeia îngrijorată clipea des, răsucită şi ea pe scaun spre Viorel.
— Ei, nu te mai supăra aşa, îl mîngîie chelul, în bătaie de joc.
Bodogănind, Viorel se smulse din scaun şi din trei paşi fu la uşa pe care o trînti cu toată puterea în urma lui. Blonda se ridică şi-şi duse ceaşca la bar.
— Dom Mihăiescu, vorbi chelul precipitat, lasă-l domle în pace, nu vezi că i-a sărit ţîfna? E şi el bărbat! Şi pufni arătînd cu mîna spre uşă şi urmărind-o cu coada ochiului pe femeia în mătase albastră care şuşotea iar cu Romeo peste tejghea.
— Copiii ăştia nici n-au.. . începu Mihăiescu dar se opri sugrumat. Uşa se deschisese şi Viorel trepida fioros cu mîna pe clanţă.
— Nu e nimeni la recepţie?
Romeo îşi vîrî degetele în urechi demonstrativ. Blonda se îndreptă de spate.
— Vin imediat, rosti autoritar şi-şi drese vocea răguşită.
Din patru paşi ajunse şi ea la uşă. Trecu pe lîngă Viorel, care se schimonosi şi mai crîncen cînd ea săltă peste prag, cu umărul înfăşat în şal aproape ştergîndu-i nasul.
— Hă, hă, hă ... izbucni chelul, bătîndu-se cu palmele peste coapse. Mingea din burtă sărea veselă în sus şi în jos.
Mihăiescu chiţcăi, urmărit de rînjetul fără sunet al negriciosului uscat pe care femeia coafată îl strîngea de mînă şi-l ruga să mănînce din pacheţelul desfăcut.
— Hă, hî! bubui deodată rîsul negriciosului. Parcă se
11
abţinuse din toate puterile dar acum scăpase caii şi se revărsa acoperind hazul general cu hohotele care-i explodau în gîtlej.
Dodi privea năuc, sprijinit cu spatele de tejghea. Doamna Mihăiescu întoarse capul să-l vadă pe cel care rîdea cu atîta poftă.
—- Unde te uiţi, fă? răcni Mihăiescu şi-o smuci de cot atît de tare că femeia îşi pierdu echilibrul. în ultima clipă se apucă de masă şi se redresa dar ruşinea, deşi nimeni n-o văzuse, îi umplu ochii de lacrimi. N-ai vrut tu, mamă, să fim singuri? o întrebă Mihăiescu blînd dar tare.
Dodi ieşi pe dalele încălzite. Se opri la spălător şi-şi întinse prosopul pe scaun. Lenda, de partea cealaltă, îşi spăla faţa la jgheabul lui, orbit de primele raze fierbinţi.
— Cam tîrziu, vă rog, îl certă Dodi amical, dar rîsul îi fu acoperit de foşnetul trestiilor care înconjurau spălătorul lacustru.
— Azi noapte, bolborosi Lenda printre clăbuci, m-am plimbat pînă la cherhana. N-am avut somn. Da n-ai ora de gimnastică?
— M-am prostit, zise Dodi, frecîndu-şi obrazul cu spumă. De ieri seară s-a dus dracu programu. De dimineaţă am adormit şi mi-a luat cineva programu de pe cort. Poate nu şi-au făcut suma pe vara asta că şi grănicerul mă lăsa fără trening dacă nu-l vedeam. Hi, tresări vesel, lamele mi le-au şutit. ..
Lenda se şterse pe faţă. In cotul bufetului, uşa pe care scria rond „Recepţie" se deschise şi ieşiră, aprobîn-du-se reciproc, Viorel şi femeia blondă în rochie albastră. El o luă înainte pe podeţul suspendat între două şiruri de căsuţe, ea încuie uşa şi îl urmă învîrtind nişte chei pe degetul arătător. Lenda se prefăcu a nu băga de seamă şi continuă să se şteargă impasibil pe spate şi pe picioare unde pielea îi era perfect uscată. Dodi întoarse lama pe partea cealaltă.
— Are o rochie Mariana azi...
li vînă cu ochii mijiţi pe Lenda. Bărbosul se înroşi şi se scarpină încurcat la rădăcina nasului. Deodată, pişcat de un ţînţar pe piciorul stîng, se lovi peste genunchi ia nimereală, gemînd de usturime. Exasperat, îşi puse pro-
12
sopul şi punga în care bălăngănea un săpun galben pe scaunul din marginea jgheabului şi, sub ochii căscaţi ai lui Dodi, dădu drumul duşului rece, care curgea mai gros ca oricînd, udîndu-i şortul, ciorapii şi adidaşii zbîrciţi.
In septembrie la Crucea soarele ardea deplin pînă aproape de asfinţit, iar apa de la ţărm, după furtună, era dulce: lacurile săreau zaplazul şi intrau în mare. Fundul mării se adîncea lin, apa ţi-ajungea la gît după vreo zece metri dar nu era nici o plăcere să-naintezi pe pragul acela. Picioarele ţi-alunecau pe împletituri scîrboase, nişte vrejuri ca rădăcini de nufăr, acoperite în timp de o mîzgă cleioasă, o posibilă mixtură de nisip, petrol şi scoici în putrefacţie. Pe zeci de kilometri se desfăşura plaja îngustă cu rare urme de nisip. în tot locul te aşezai pe scoici frînte şi columele roz de ghioci mărişori, foşti clienţi de apă dulce, te bîzîiau musculiţe negre şi insecte lungi cu aripi verzi sau mov, greu de identificat, te înţepai în ierbăria uscată, roşie sau în scaieţii minusculi care înfloreau de primăvara pînă iarna. Venind dinspre Babadag aveai de trecut un lao şi de păcălit cîteva canale ale intrării în Deltă, separate de grinduri stufoase şi putregăite, răscolite toată vara de porci, de lişiţe şi alte păsări negre cu coada înspicată, de lebede şi cîteva, niciodată multe, guşi de pelicani.
Cei de peste lac care veneau să stea la Crucea din martie pînă pe la jumătatea lui octombrie cu treburi turistice erau doar vreo cinci-şase. Unul era paznic, altul ajutor la bucătărie, doi-trei îşi făceau de lucru cu vaporaşul, un altul era mare vînător şi consilier de pe şalupa lui în partidele de vînătoare. Nici ei nu se-nghesuiau să intre în vorbă cu străinii şi nici pescarii, cu-adevărat bătuţi de vînt şi ploi, răspîndiţi pe la cele cîteva cherhanale. Deşi numeroşi, pescarii nu prea se arătau la faţă. Cînd mergeai să cumperi peşte de la ei trebuia să plăteşti cu rachiu. Se găsea totdeauna cîte unul să-ţi spună că dacă le dai bani n-au cum să-i împartă şi se bat. Banii pe care-i primeau totuşi îi strîngeau vreo săptămînă la comun şi trimiteau pe cîte unul de ispravă la bufetul din cherestea şi stuf să cumpere băutură.