Crimele iubirii de Marchizul de Sade
FAXELANGE sau GREŞELILE AMBIŢIEI
D. şi Dna de Faxelange, cu o rentă între 30 şi 35.000 de livre, trăiau de obicei la Paris. Drept unic fruct al iubirii lor nu aveau decât o fată, frumoasă precum însăşi zeiţa tinereţii. Dl. de Faxelange fusese slujbaş, dar s-a retras încă tânăr şi, de atunci, nu mai vedea decât de grijile casei şi educaţia fiicei sale. Era un om foarte blând, cam sărac cu duhul şi cu un caracter deosebit. Soţia sa, aproape de-o seamă cu el, adică între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, era ceva mai ascuţită la minte, însă, dacă stăm să ne gândim bine, între cei doi soţi era mai multă nevinovăţie şi bună credinţă decât viclenie şi neîncredere. D-ra de Faxelange tocmai împlinise al şaisprezecelea an. Avea una dintre acele înfăţişări romantice în care fiecare trăsătură descrie o virtute: pielea foarte albă, frumoşi ochi albaştri, gura un pic mare dar bine conturată, un trup uşor mlădios şi cel mai frumos păr din lume. Cugetul îi era blând precum firea, nu era în stare să facă rău şi încă îşi mai închipuia că acesta nici n-ar putea fi săvârşit. Într-un cuvânt, era nevinovăţia şi neprihănirea împodobite de mâna Graţiilor. D-na de Faxelange era şcolită: nu se zgârciseră să o educe, vorbea foarte bine engleza şi italiana, cânta la mai multe instrumente şi picta cu mult gust miniaturi. Fiică singură la părinţi, astfel hărăzită ca într-o zi să dobândească bunurile familiei sale, altminteri modeste, trebuia să se aştepte la o căsătorie avantajoasă, ceea ce, de un an şi jumătate încoace, era singura preocupare a părinţilor săi. Dar inima D-rei de Faxelange nu aşteptase încuviinţarea celor ce i-au dat viaţă pentru a îndrăzni să se dăruiască în întregime, împlinindu-se mai bine de trei ani de când nu-şi mai era stăpână. D. de Goé, care îi era un fel de rudă şi care de aceea o căuta adesea, era drăguţul acestei fete galeşe. Îl iubea cu o sinceritate, cu o blândeţe care aminteau acele preţioase simţăminte de odinioară, acum atât de stricate de către dezmăţul nostru.
Fără îndoială, Dl. de Goé merita o astfel de fericire. Avea douăzeci şi trei de ani, o statură frumoasă, figura încântătoare şi firea de o curăţenie întru totul făcută pentru a se potrivi cu cea a frumoasei sale verişoare. Era ofiţer de dragoni, însă nu prea bogat. Îi trebuia o fată cu zestre mare, după cum şi verişoarei sale un om înstărit fiindcă, după cum am mai spus-o, deşi era moştenitoare unică, nu avea totuşi o avere nemăsurată. Astfel, amândoi vedeau prea bine că dorinţele lor nu se vor împlini vreodată, iar jarul la care se perpeleau împreună se va stinge în suspine.
Dl. de Goé nu făcuse vreodată cunoscute părinţilor D-rei de Faxelange simţămintele pe care le avea faţă de fiica lor. Se temea de un refuz, iar mândria nu-i dădea voie să se pună în împrejurarea de a-l auzi. La rândul său, de mii de ori încă şi mai sfioasă, D-ra de Faxelange se ferise să scape vreo vorbă, încât această blândă şi neprihănită poveste, ţesută de firele celei mai gingaşe iubiri, era nutrită în linişte, la umbra tăcerii. Dar orice s-ar fi întâmplat, cei doi îşi promiseseră să ţină piept oricărei încercări şi să nu fie vreodată decât unul al celuilalt.
Astfel erau îndrăgostiţii noştri, când un prieten al Dl. de Faxelange veni să ceară îngăduinţa de a-i face cunoştinţă cu cineva din provincie care tocmai îi fusese indirect recomandat.
"Nu fac degeaba această propunere, zise D. de Belleval. Cel de care vă vorbesc are o avere uriaşă în Franţa şi proprietăţi minunate în America. Singurul scop al călătoriei sale este să-şi caute o soţie la Paris. Poate o va duce în Lumea Nouă, este singurul lucru de care mă tem, dar, chiar şi aşa, dacă împrejurările nu vă înfricoşează prea mult, cu siguranţă că, în toate privinţele, asta este ceea ce i s-ar potrivi fiicei voastre. Are treizeci şi doi de ani, nu e prea plăcut la chip... are ceva întunecat în căutătură, dar are o ţinută foarte adorabilă şi o educaţie aleasă.
— Aduceţi-ni-l, zise Dl. de Faxelange. Şi, adresându-se soţiei: Ce părere aveţi, doamnă?
— Vom vedea, răspunse aceasta. Dacă într-adevăr este o partidă mulţumitoare, mă-nclin din tot sufletul, oricât de mult aş suferi la despărţirea de fata mea... O iubesc. Lipsa ei mă va mâhni, dar nu mă voi pune în calea fericirii sale.
D. de Belleval, încântat de primele sale propuneri, îşi luă ziua bună de la cei doi soţi şi hotărâră ca în joia următoare baronul de Franlo să fie prezentat D-rei. D. baron de Franlo era la Paris de o lună, stând în cel mai frumos apartament al palatului din Chartres, cu un frumos grajd, doi lachei, un valet, o puzderie de bijuterii, un portofel plin cu scrisori de schimb şi cele mal frumoase haine din lume. Nu-l cunoştea deloc pe D. de Belleval, dar pretindea că îl cunoaşte pe un prieten apropiat al acestuia care, plecat din Paris pentru optsprezece luni nu-i putea fi baronului de niciun folos. Se prezentase la uşa acestui om, i se spusese că era plecat, dar că ar face bine să meargă să-l caute pe D. de Belleval, cel mai apropiat prieten al său. Astfel, D-lui de Belleval îi prezentă baronul scrisorile sale de recomandare, iar D. de Belleval, pentru a ajuta un om de treabă, nu s-a codit să le deschidă şi să-i acorde baronului întreaga grijă pe care un străin ar fi primit-o de la prietenul său dacă acesta ar fi fost de faţă.
Belleval nu cunoştea de fel persoanele din provincia care îl recomandau pe baron şi nici nu auzise vreodată ca numele lor să fi fost rostit de către prietenul său, dar era foarte cu putinţă să nu aibe habar de tot ceea ce acesta cunoştea şi, de atunci, niciun obstacol nu se mai puse în calea preocupărilor dovedite lui Franlo. E un prieten al prietenului meu – este nevoie de mai mult de atât pentru a afla în sufletul unui om cinstit motivul să-l sprijine?
Deci, D. de Belleval, purtând de grijă baronului de Franlo, îl conducea peste tot: la plimbări, la spectacole, la cumpărături. Îi întâlneai tot timpul împreună. Trebuia să stabilim aceste amănunte pentru a putea îndreptăţi interesul pe care Belleval i-l dovedea lui Franlo, sau motivele pentru care, socotindu-l o partidă excelentă, îl prezentă familiei de Faxelange.
În ziua stabilită pentru aşteptata vizită, D-na de Faxelange, fără să-şi înştiinţeze fiica, o pune să se gătească, o povăţuieşte să fie cea mai politicoasă şi cea mai drăguţă cu putinţă faţă de străinul pe care îl va întâlni şi, dacă i se va cere, să nu se codească să-şi folosească darurile, fiindcă acest străin e un om care le este personal recomandat şi pe care D. de Faxelange şi ea au toate motivele să-l primească bine.
Bătu de ora cinci: era momentul anunţat şi D. de Franlo apare însoţit de D. de Belleval. Era cu neputinţă să fi fost mai bine pus la punct, să fi avut un ton mai cumsecade, o ţinută mai cinstită. Dar, am spus-o: era ceva anume în înfăţişarea acestui om care te izbea pe loc şi numai multă artă în purtare, mult joc al trăsăturilor chipului reuşeau să acopere acest defect.
Discuţia se porneşte. Se trece de la un subiect la altul, iar D. de Franlo le tratează pe toate ca omul de lume cel mai bine educat, cel mai bine instruit. Se cugetă asupra ştiinţelor. D. de Franlo le analizează pe toate. Vine şi rândul artelor: Flanlo dovedeşte că le cunoaşte şi că nu este vreuna care să nu-l fi bucurat vreodată... În politică, aceeaşi profunzime: omul acesta îndreaptă întreaga lume şi asta fără căutare, fără a se impune, amestecând în tot ceea ce spune un aer de modestie care pare a cere iertare şi a atrage atenţia că s-ar putea înşela, că este foarte departe de a fi sigur de ceea ce îndrăzneşte să propună. Se vorbeşte despre muzică. D. de Belleval o roagă pe D-ra de Faxelange să cânte ceva. Ea o face înroşindu-se, iar Franlo, la a doua arie, îi cere îngăduinţa să o acompanieze cu o chitară pe care o zăreşte pe un fotoliu. Ciupeşte instrumentul cu toată gingăşia şi îndemânarea posibile, lăsând să se vadă pe degete, fără îngâmfare, inele de o valoare uluitoare. D-ra de Faxelange începe o a treia bucată, foarte la modă. D. de Franlo o acompaniază la pian cu precizia celor mai mari maeştri. D-ra de Faxelange este poftită să citească în engleză câteva rânduri din Pope; pe loc, Franlo înnoadă o conversaţie în această limbă şi dovedeşte că o cunoaşte la perfecţie.
Vizita luă sfârşit fără ca baronului să-i fi scăpat ceva, ceea ce dovedi modul în care se gândeşte la D-ra de Faxelange, iar tatăl acestei tinere persoane, entuziasmat de noua sa cunoştinţă, nu vru deloc să se despartă fără o făgăduială tainică a D-lui de Franlo că duminica următoare va pofti la cină.
Seara, gândind mai puţin avântat la acest personaj, D-na de Faxelange nu se dovedi întru totul de aceeaşi părere cu soţul său. Spunea că de la prima vedere găseşte la acest om ceva într-atât de revoltător, încât i se părea că dacă vreodată va ajunge să-i ceară fiica, nu i-o va da decât cu mare durere. Soţul său se împotrivi acestui dezgust. Franlo, spunea el, este un om fermecător; şi e cu neputinţă să fie cineva mai instruit, să aibe o ţinută mai frumoasă. Ce conta înfăţişarea! La astfel de lucruri trebuie să te opreşti la un om? În rest, D-na de Faxelange nu mai avea alte griji. Nu ar fi fost prea bucuroasă dacă Franlo ar fi dorit să se înrudească cu ea, dar, dacă din întâmplare ar fi vrut-o, ar fi fost cu siguranţă o nebunie să scape o astfel de partidă. Trebuia ca fiica lor să piardă speranţa că va mai găsi cândva vreuna la fel de importantă? Toate acestea nu convingeau o mamă grijulie: ea pretindea că înfăţişarea este oglinda sufletului şi că dacă cel al lui Franlo era pe potriva figurii sale, cu siguranţă că nu acesta era soţul care trebuia să-i facă fiica fericită.
Sosi şi ziua cinei: Franlo, şi mai bine gătit ca data trecută, încă şi mai profund şi drăguţ, i-a vrăjit pe toţi. După masă, l-au pus să joace cărţi cu D-na de Faxelange, Belleval şi un alt om din societate. Franlo a fost foarte ghinionist şi a făcut-o cu o demnitate deosebită: pierdu tot ceea ce se putea pierde. Acesta este adeseori un fel de a fi amabil în lume şi personajul nostru nu îl scapă din vedere. Urmă un pic de muzică şi D. de Franlo cântă la trei sau patru feluri de instrumente diferite. Ziua se încheie cu les Français, la care baronul o luă de mână pe D-ra de Faxelange de faţă cu toţi, iar apoi se despărţiră.
O lună se scurse astfel, fără să se pomenească de vreo cerere. Fiecare, de partea lui, se stăpânea. Familia Faxelange nu dorea să se grăbească, iar Franlo, care, în ceea ce-l privea, îşi dorea foarte mult să reuşească, se temea să nu strice totul din prea multă nerăbdare.
În sfârşit, D. de Belleval apăru, de această dată însărcinat cu o tocmeală în regulă, şi arătă hotărât D-lui şi D-nei de Faxelange că D. baron de Franlo, de baştină din Vivarais, stăpânul unor foarte mari bunuri în America şi căutând să se căsătorească, îşi aşezase privirea asupra D-rei de Faxelange şi îi întreba pe părinţii acestei încântătoare făpturi dacă i se permitea să-şi facă vreo speranţă.
De formă, primele răspunsuri au fost că D-ra de Faxelange era încă prea tânără pentru a i se face o situaţie, însă peste cincisprezece zile baronul fu poftit la cină. Aici, D. de Franlo a fost pus să se explice. El zise că stăpânea trei moşii în Vivaraia cu o valoare între 12 şi 10.000 de livre rentă fiecare, că tatăl său plecând în America s-a căsătorit cu o creolă de la care a dobândit bunuri în valoare de aproape un milion, pe care, după moartea acestuia, le-a moştenit, şi că era hotărât să plece acolo împreună cu soţia sa de îndată ce se va fi însurat.
Această condiţie nu-i plăcu D-nei de Faxelange care îşi mărturisi temerile. La acestea, Franlo răspunse că acum se mergea în America tot aşa cum te-ai duce în Anglia, că de această călătorie nu se putea lipsi, dar că nu va dura decât doi ani şi că în acest răstimp făgăduia să îşi aducă soţia la Paris. Deci, nu mai rămânea decât aspectul despărţirii scumpei fiice de mama sa, dar că, oricum, aceasta ar fi trebuit să aibe loc, planul său nefiind să stea tot timpul la Paris unde, fiind în rând cu toată lumea, nu putea avea aceeaşi plăcere ca pe moşiile sale unde bogăţia sa îl făcea să joace un mare rol. S-a intrat apoi în alte câteva amănunte şi această primă întrevedere luă sfârşit, Franlo fiind rugat să numească el însuşi pe cineva cunoscut din provincia sa de la care să se poată cere desluşiri după tipicul unor astfel de împrejurări. Franlo, deloc mirat de acest plan, îl îngădui, dădu sfaturi şi spuse că i se părea cel mai simplu şi cel mal grabnic să se adreseze la birourile ministrului. Mijlocul fu consimţit. Chiar a doua zi, D. de Faxelange se duse şi vorbi însuşi ministrului, care îl asigură că D. de Franlo, aflat în momentul de faţă la Paris, era foarte sigur unul dintre oamenii din Vivarais cel mat valoros şi cel mai bogat. D. de Faxelange, mai înfierbântat ca oricând de afacere, dădu de veste soţiei sale asupra acestor noutăţi deosebite. D-ra de Faxelange a fost chemată, şi fără să o mai lungească mult, chiar în acea seară D. de Franlo îi fu propus drept soţ.
De cincisprezece zile această încântătoare fată îşi dăduse prea bine seama că se dorea ceva în legătură cu situaţia sa, însă, printr-un capriciu destul de obişnuit la femei, mândria impuse dragostei tăcere. Măgulită de aurul şi măreţia lui Franlo, ea îl preferă pe nesimţite D-lui de Goé, până într-atât încât încuviinţă să-şi asculte familia şi să facă ceea ce i se propunea.
De partea sa, D. de Goé ar fi fost la fel de indiferent, dacă nu ar fi aflat ceva din cele ce se petreceau. Dădu fuga la iubita sa şi a fost copleşit de tristeţe din cauza răcelii pe care aceasta o dovedi. El îi vorbi cu întreaga căldură inspirată de focul ce îl mistuia, amestecă în dragostea cea mai duioasă învinuirile cele mai amare, îi spuse celei ce o iubea că vede prea bine de unde i se trage schimbarea care îl sortea pieirii, că nu ar fi bănuit-o vreodată de o necredinţă atât de crudă! Lacrimi vin să adauge jale şi străşnicie tânguirilor însângerate ale acestui tânăr. D-ra de Faxelange amuţeşte, îşi mărturiseşte slăbiciunea şi amândoi se înţeleg că nu există altă cale de a îndrepta răul săvârşit decât să-i facă pe părinţii D-lui de Goé să treacă la fapte. Acestei hotărâri i se dă curs: tânărul cade la picioarele tatălui său, îl conjură să-i ceară mâna verişoarei sale, ameninţă că va părăsi pe vecie Franţa dacă îi este respins acest hatâr şi face în aşa fel încât D. de Goé, îmblânzit, se duce a doua zi să-l caute pe Faxelange să-i ceară fiica. I se mulţumeşte pentru cinstea pe care o face, dar i se declară că nu mai este timp şi că promisiunea este deja făcută. D. de Goé, care nu acţionează decât din complezenţă şi care, la urma urmei, nu este supărat deloc văzând că sunt puse stavile unei căsătorii care nu-i convine prea mult, se reîntoarce să îi dea de veste cu răceală fiului său despre aceasta, în acelaşi timp rugându-l din suflet să se răzgândească şi să nu se mai împotrivească fericirii verişoarei sale.
Tânărul Goé înfuriat, nu promite nimic. Aleargă la D-ra de Faxelange care, plutind fără încetare între iubire şi îngâmfare, este cu mult mai puţin blândă de această dată şi încearcă să-şi împace iubitul cu alegerea în ajunul împlinirii căreia este. D. de Goé încearcă să pară liniştit, se stăpâneşte, sărută mâna verişoarei sale şi pleacă într-un hal cu atât mai crunt cu cât este constrâns să-l ascundă, nu înainte însă de a-i jura iubitei sale că nu va îndrăgi vreodată pe alta, dar că nu vrea să-i tulbure fericirea.
În acest timp, Franlo înştiinţat de către Belleval că este timpul să înfrunte hotărât inima D-rei de Faxelange, cu atât mai mult cu cât existau concurenţi de temut, pune totul la bătaie pentru a deveni şi mai binevoitor: trimite daruri minunate viitoarei sale soţii care, la învoială cu părinţii săi, nu se codeşte deloc să primească atenţiile unui bărbat pe care trebuie să-l privească drept soţul său. Închiriază o casă fermecătoare la două leghe de Paris şi dă timp de opt zile în şir serbări minunate pentru iubita sa. Astfel, fără a înceta să unească ademenirea cea mai dibace cu demersurile serioase care trebuie să pună totul la punct, în curând a sucit capul scumpei noastre fete şi şi-a îndepărtat rivalul.
D-rei de Faxelange îi rămâneau, totuşi, clipe de amintire în care lacrimile curgeau fără voie. Avea remuşcări îngrozitoare de a fi înşelat într-atât făptura primei sale iubiri, pe cel pe care încă din copilărie îl îndrăgise aşa de mult... „Oare ce a făcut ca să merite să-l părăsesc? se întreba ea cu durere. Oare a încetat să mă mai iubească?... vai, nu, iar eu îl înşel... şi cu cine. Dumnezeule mare! Cu cine?... cu un om pe care nu-l cunosc deloc... care mă cucereşte cu bogăţia sa... şi care poate mă va face să plătesc scump această glorie pentru care îmi jertfesc dragostea. Ah! Deşartele floricele care mă cuceresc... fac ele cât cuvintele minunate ale lui Goé, cât jurămintele sfinte de a mă îndrăgi pe veci... cât lacrimile simţămintelor pe care le-nsoţeau... O, Doamne! Câtă căinţă dacă voi fi înşelată!”. Dar, în timpul tuturor acestor gânduri, zeiţa era gătită pentru o serbare, înfrumuseţată cu cadourile primite de la Franlo, iar ea îşi uita remuşcările.
Într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă cu sânge în care plutea o mulţime de leşuri. În van striga după ajutor din partea soţului său – el n-o asculta... Goé apare, o scoate, o părăseşte... ea leşină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice şi D-ra de Faxelange, cucerită, era cât pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care o simţise din cauza acestui vis himeric.
Visele sunt mişcări tainice nu îndeajuns de bine desluşite. Jumătate dintre oameni le dispreţuiesc, cealaltă parte cred la ele. Nu ar fi nimic împotrivă să-i ascultăm şi să ne punem chiar în situaţia pe care o voi pomeni. Când aşteptăm deznodământul unei întâmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să se petreacă ne preocupă cât e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranţă. Or, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre faţetele acestei întâmplări la care nu ne-am prea gândit adeseori peste zi. În acest caz, care ar fi superstiţia, care ar fi nemulţumirea, în fine, care ar fi greşeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întâmplării aşteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o şi să ne comportăm ca atare. Cred că aceasta nu ar fi decât o părere de înţelepciune, fiindcă visul este cu siguranţă urmarea întâmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide şi ne arată o faţetă nouă a întâmplării. Că acest efort se face în somn sau când eşti treaz, ce contează; iată mereu una dintre combinaţiile găsite şi tot ceea ce faceţi din cauza ei nu poate nicicând să fie o nebunie şi nu trebuie nicicând acuzată drept superstiţie. Neştiinţa strămoşilor noştri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdităţi. Dar se poate crede că filosofia nu ar fi avut, la rândul său, stavilele sale. Tot cercetând natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curăţim, dar să nu distrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul şi cu totul deosebite pe care nu le vom afla vreodată.
Totul era în pregătiri şi Franlo, grăbit să termine odată, era pe cale să stabilească ziua, când eroina noastră primi de la el, într-o dimineaţă, următoarea misivă:
Un om furios şi pe care nu îl cunosc mă lipseşte de fericirea de a da o cină în această seară, după cum îmi propusesem, pentru Domnul şi Doamna de Faxelange şi pentru încântătoarea lor fiică. Acest om, care pretinde că îi răpesc fericirea vieţii sale, a dorit să se bată şi mi-a dat o lovitură de spadă pe care sper că i-o voi întoarce peste patru zile, însă timp de douăzeci şi patru de ore trebuie să stau nemişcat. Ce pierdere pentru mine să nu pot astă seară, aşa cum speram, să reînnoiesc Domnişoarei de Faxelange jurămintele-mi de iubire.
De la baronul de FRANLO.
