PDF Demelza de Winston Graham volumul 2 carti literatura universala

Demelza de Winston Graham volumul

 

                 CARTEA ÎNTÂI

 

 

Capitolul I

Furtuna care s-a stârnit când se năştea Julia ar fi putut fi o prevestire.

De obicei în luna mai nu izbucneau vijelii puternice, dar clima în Cornwall e capricioasă ca un copil nou-născut. Fusese o primăvară destul de liniştită, la fel de blândă ca vara şi iarna care o precedaseră. Pământul se acoperise deja cu o verdeaţă bogată. Apoi, în luna mai se porniră ploile şi vântul, florile începură să se scuture, iar fânul, culcat la pământ, părea să ceară ajutor.

În noaptea de cincisprezece mai Demelza simţi primele dureri. La început apucă strâns una din coloanele patului şi se gândi bine înainte de a spune ceva. Cugetase vreme îndelungată cu un calm filosofic la încercarea care o aştepta, nu-l tulburase niciodată pe Ross cu alarme false şi nu voia să înceapă tocmai acum. Cu o seară înainte săpase florile în grădină. Pe când se întuneca, găsise un arici şi se jucase cu el, încercând să-l convingă să mănânce pâine cu lapte. Intrase în casă numai când cerul se înnorase şi se făcuse frig.

Poate că durerea de-acum, din mijlocul nopţii, se datora doar oboselii. Da, ce-i drept, cam exagerase.

Dar când începu să simtă ca şi cum cineva s-ar fi suit cu genunchii apăsând-o pe şira spinării, îşi dădu seama că nu oboseala era de vină.

Atinse braţul lui Ross care se trezi imediat.

— Ce e?

— Cred, spuse ea, că va trebui s-o chemi pe Prudie.

Ross se ridică în capul oaselor.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— Mă doare.

— Unde? Vrei să spui că…

— Da, spuse ea strâmbându-se de durere. Şi cred că ar fi bine s-o chemi pe Prudie.

Ross se dădu repede jos din pat şi îl auzi cum aprinde lumânarea cu amnarul. Flacăra pâlpâi luminând camera: grinzile groase din lemn de tek, perdelele mişcându-se în suflul brizei, scaunul de lângă fereastră tapiţat cu mătase groasă, trandafirie, pantofii ei lăsaţi aşa cum îi aruncase din picioare, unul cu talpa în sus, ocheanul lui Joshua, pipa lui Ross, o muscă furişându-se încet.

Se uită la Demelza şi văzu imediat că spunea adevărul. Zâmbea palid ca şi cum i-ar fi cerut scuze. Traversă camera până la masa de lângă uşă şi umplu un pahar un coniac.

— Bea asta. Îl trimit acum pe Jud să-l aducă pe doctorul Choake. Începu apoi să se îmbrace.

— Nu, nu, Ross; nu-l trimite încă. E noapte. Probabil că doarme.

Săptămâni la rând discutaseră în contradictoriu dacă să-l cheme sau nu pe Thomas Choake. Demelza nu putea uita că nu mai departe de un an în urmă era doar o simplă servitoare şi că Choake, deşi nu era nici el decât un biet doctor, avea totuşi o mică moşie cumpărată cu banii soţiei lui; iar moşia asta îl situa pe o treaptă superioară de pe care cei de-o seamă cu Demelza nu puteau fi priviţi altfel decât ca nişte simple obiecte. Asta, desigur, până se căsătorise cu Ross. De atunci se schimbase, ştia cum să se poarte, avea maniere alese; totuşi un doctor era altceva. În faţa unui doctor era în dezavantaj. Dacă durerea era prea mare, cu siguranţă că ar fi înjurat aşa cum învăţase de la tatăl ei şi nu s-ar fi mulţumit să-ngâne câteva „Au, mă doare! Vai de mine! Doamne, Dumnezeule!”, scuzabile la o doamnă în durerile facerii. Să naşti şi să fii obligată în acelaşi timp să te porţi ca o doamnă era ceva ce ar fi depăşit-o pe Demelza. Mai mult decât atât, nu ar fi suportat prezenţa unui bărbat. Aşa ceva nu era decent. Elizabeth, vara ei, născuse în prezenţa doctorului, dar Elizabeth era aristocrată, prin naştere şi educaţie, şi privea altfel lucrurile. Ea, Demelza, ar fi preferat-o pe bătrâna mătuşă Betsy Triggs de la Mellin, care vindea peşte şi se pricepea de minune la naşteri.

Ross însă nu cedase, aşa că răspunsul lui tăios, „O să-l trezim din somn”, nu o luă prin surprindere.

— Ross! îl chemă ea.

Pe moment durerea dispăruse.

— Da?

Candela lumina slab faţa puternică, brăzdată de-o cicatrice; în părul lui negru, ciufulit acum, apăreau luciri de aramă, cămaşa îi era descheiată la piept. Omul acesta de care o lega o intimitate atât de strânsă, omul acesta atât de rezervat, închis în el uneori, era un adevărat aristocrat.

— Te rog, spuse ea, înainte de a pleca, te rog!

Ross veni lângă pat. Urgenţa apăruse atât de repede, când el dormea, încât nu avusese încă timp să simtă altceva decât spaimă că-i venise timpul, şi uşurare că în curând se va termina. Când o sărută, îi văzu faţa umedă de sudoare şi fu cuprins de frică şi compasiune. Îi luă faţa între mâini, dădu la o parte părul ei negru şi se uită un moment în ochii tinerei sale soţii. Nu erau jucăuşi şi veseli ca de obicei, dar nici nu se citea în ei frica.

— Mă întorc. Mă întorc numaidecât.

Ea făcu un gest de dezaprobare:

— Nu te întoarce, Ross. Du-te şi spune-i lui Prudie, atât. Aş prefera să nu mă vezi aşa cum sunt acum.

— Dar Verity? Ai vrut neapărat să vină Verity.

— Trimite-i vorbă mâine dimineaţă. Nu e bine să o scoţi din casă în timp de noapte.

O sărută din nou.

— Spune-mi că mă iubeşti, Ross.

Se uită la ea surprins.

— Ştii că te iubesc!

— Şi spune-mi că n-o iubeşti pe Elizabeth.

— Şi n-o iubesc pe Elizabeth. Ce altceva ar fi putut spune când nici el nu ştia exact? Nu era omul care să-şi dezvăluie uşor cele mai intime sentimente, dar acum îşi dădea seama că n-avea nicio putere să o ajute; numai cuvintele lui ar fi putut să o ajute. Nimic altceva nu are importanţă în afară de tine, spuse el. Să nu uiţi ce îţi spun. Toate rudele şi prietenii, şi Elizabeth şi casa asta şi mina… aş renunţa la toţi şi la toate, şi tu ştii asta, ştii asta foarte bine. Şi dacă n-o ştii, înseamnă că în toate lunile astea n-am reuşit să te fac să înţelegi şi n-am să îndrept nimic numai cu vorbe. Te iubesc, Demelza, am fost atât de fericiţi, şi vom mai fi. Păstrează această fericire, iubita mea. Păstreaz-o bine, nimeni altul în locul tău n-ar putea…

— O voi păstra, Ross, spuse ea, mulţumită de tot ce-i spusese.

O sărută din nou, se întoarse şi mai aprinse câteva lumânări, luă una şi ieşi repede din cameră, simţind ceara fierbinte curgându-i pe mână. De ieri vântul încetase, se simţea numai briza. Nu ştia cât e ceasul, dar bănuia că e în jur de două.

Deschise uşa de cealaltă parte a scării şi intră în dormitorul unde se odihneau Jud şi Prudie. Scârţâitul prelung al uşii care se închidea prost se amesteca cu sforăitul puternic al lui Prudie. Ross se strâmbă plin de dezgust simţind mirosul sufocant de sudoare şi de aer închis. Aerul nopţii putea fi periculos, dar măcar ziua ar fi putut să deschidă fereastra ca să iasă mirosul neplăcut din cameră.

Dădu la o parte perdelele patului şi-l scutură pe Jud de umăr. Jud deschise gura arătând doi dinţi mari care semănau cu pietrele de mormânt. Îl scutură iar cu putere. Căciuliţa cu care dormea noaptea îi alunecă de pe cap şi o picătură de ceară îi căzu pe chelie. Jud se trezi. Începu să înjure, dar văzându-l pe Ross, se ridică în şezut pe marginea patului, frecându-şi scăfârlia.

— Ce s-a întâmplat?

— Demelza e bolnavă. Cum să-i spună altfel despre Demelza când omul o ştia de când avea treisprezece ani, din ziua în care Ross o adusese acasă în zdrenţe, copil al nimănui? Du-te imediat şi adu-l pe doctorul Choake şi scoal-o pe Prudie. E nevoie de ea.

— Ce are?

— Au început durerile.

— O, atâta lucru! Am crezut că e bolnavă. Jud se uită încruntat la bucăţica de ceară pe care o râcâise de pe cap. Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine. Prudie cunoaşte toate treburile astea. Nu-i greu de învăţat. Nu ştiu de ce atâta zarvă pentru nimica toată. Nu-i uşor, e adevărat, dar o dată ce-ai învăţat…

— Scoală-te!

Jud înţelese că trebuie să se scoale, apoi o trezi pe Prudie. Faţa ei lată şi lucioasă apăru printre şuviţele de păr negru, încâlcit şi slinos. Îşi şterse nasul pe un colţ de cearşaf.

— Vai de mine! Mă duc să văd. Săraca fată! Începu să-şi pună corsetul murdar peste cămaşa de noapte. Ştiu cum s-a întâmplat cu mama. Mi-a spus cum a fost când eram pe cale să ies. M-am mişcat, m-am sucit. A fost rău de tot. Eram ca un şoricel fără vlagă. Nimeni nu credea c-o să ajung botezul.

— Du-te la ea imediat, spuse Ross. Eu îl scot pe Darkie din grajd. N-ai nevoie de şa.

— Poate c-am să călăresc pe deşelate până acolo, spuse Jud în silă. Dar dacă aluneci pe-ntuneric? Cazi în cap, şi-ţi rupi gâtul şi te-ai dus!

Ross coborî scările în fugă. Înainte de a ieşi afară, se uită la ceasul cel nou pe care îl cumpărase pentru salon. Era trei fără zece. Curând se va crăpa de ziuă. Noaptea totul părea mai grav.

În grajd nu reuşea să pună şaua pe Darkie, bâjbâind pe întuneric cu degete stângace. Se gândea că toate femeile trec prin această încercare, era ceva obişnuit în viaţa lor, sarcinile se succedau ca anotimpurile de vară. Trebuia să-l trimită pe Jud, să-l ajute să stea bine în şa; dacă ar fi căzut, prostul ar fi întârziat ore întregi. S-ar fi dus el, dar nu avea încredere să o lase pe Demelza singură cu cei doi Paynter.

În faţa casei, Jud se încheia la pantaloni sub un liliac.

— Nu ştiu dacă am să văd pe unde s-o iau, spuse el. E întuneric beznă. Ar trebui să am un felinar atârnat de o prăjină, o prăjină lungă.

— Suie pe cal, că dacă nu te pocnesc eu cu o prăjină.

Jud se sui.

— Şi ce fac dacă nu vine?

— Adu-l, spuse Ross, şi-l plesni pe Darkie peste crupă.

Când Jud ajunse în Fernmore, la casa lui Thomas Choake, privi dispreţuitor la clădirea mică, doar cu puţin mai mare ca o fermă de ţară; doctorul ăsta, îşi spuse el, îşi dă aşa nişte aere de parc-ar locui în castelul Blenheim. Descălecă şi bătu în uşă. Casa era înconjurată de copaci mari; ciorile şi corbii se treziseră şi zburau în cercuri croncănind. Jud se uită în sus adulmecând aerul. Ieri, la Nampara, păsările zburaseră toată ziua neliniştite. La a şaptea bătaie, o fereastră se deschise scârţâind, deasupra uşii, şi un cap apăru ca dintr-un ceas cu cuc.

— Hei, omule! Ce e? Ce naiba faci atâta zgomot?

După voce şi sprâncenele groase, Jud ştiu că stârnise din cuib pasărea care trebuia.

— M-a trimis căpitanul Poldark să vă aduc, mormăi el. Dem… ăăă doamnei Poldark îi e rău şi are nevoie de dumneavoastră.

— Care doamnă Poldark, omule? Care doamnă Poldark?

— Doamna Demelza Poldark, de la Nampara. E la prima naştere.

— Şi ce s-a întâmplat?

— I-a venit timpul.

— Fugi de-aici, omule! Am văzut-o săptămâna trecută şi i-am spus căpitanului Poldark că nu va naşte până în iunie. Du-te şi spune-le că-mi menţin părerea.

Fereastra se închise cu zgomot.

Jud Paynter era un om pe care nu-l lăsa indiferent reaua-voinţă a oamenilor, dar care ţinea şi la comoditatea lui personală şi atunci nu-l mai interesa altceva; însă câteodată o întâmplare îl scotea dintr-ale lui, împingându-l să acţioneze. Iar acum era vorba de o astfel de întâmplare. De unde la început fusese nemulţumit de slăbiciunea şi strâmbăturile Demelzei şi de asprimea cu care Ross îl scosese afară din casă în acea dimineaţă urâtă de mai, fără să-i fi dat măcar o înghiţitură de rom înainte, reflectând mai bine ajunse la concluzia că Ross era stăpânul lui, iar Demelza era de aceeaşi categorie cu Ross.

După trei minute doctorul Choake scoase iar capul pe fereastră.

— Ce e, omule? Ai să spargi uşa!

— Să veniţi cu mine, aşa mi s-a spus!

— Obraznicule! O să pun ciomagul pe tine!

— Unde-i calul? Mă duc să-l scot până vă puneţi pantalonii.

Doctorul se retrase. Se auzi vocea peltică a lui Polly Choake care scoase şi ea capul ciufulit pe fereastră. Cei doi se sfătuiră, apoi Choake strigă de sus:

— Aşteaptă-mă. Venim în zece minute.

Jud cunoştea bine ciudăţeniile doctorului, aşa că înţelese că va veni el singur.

După vreo douăzeci de minute porniră amândoi într-o tăcere de gheaţă. Ciorile zburau mereu în cercuri, croncănind. Se crăpa de ziuă. Spre nord-est se zăreau dungi verzui de lumină şi cerul spre răsărit părea de un galben palid, pe alocuri portocaliu în umbrele nopţii. Un răsărit sălbatic şi totuşi ciudat de liniştit. După vântul din ultimele zile, calmul era adânc. Când trecură pe lângă mina Grambler, ajunseră din urmă un grup de fete care se duceau la lucru cântând. Vocile subţiri şi proaspete ale tinerelor sunau plăcut în faptul dimineţii. Jud observă că oile lui Will Nanfan stăteau strânse la un loc într-un colţ ferit al câmpului. Pe drum, până la Nampara, doctorului îi trecu supărarea. Când ajunse, nu începu să se plângă, ci îl salută ţeapăn pe Ross şi urcă greoi scările. Îşi dădu seama că alarma nu era falsă. Rămase o jumătate de oră cu Demelza, îndemnând-o să aibă curaj şi spunându-i că n-avea de ce să se teamă. Apoi, văzând că tot nu se simte bine şi că asudă mult, crezu că are febră şi, pentru orice eventualitate, îi luă sânge. Demelzei i se făcu rău, dar doctorul era mulţumit, socotind că reacţia dovedea că tratamentul lui oprise febra. Dacă mai bea şi o infuzie de chinchină[1] o dată pe oră febra nu va mai reveni. Apoi plecă acasă să ia micul dejun.

Ross stătu mult sub pompă lăsând să curgă apa pe el, încercând astfel să gonească gândurile negre ale nopţii. Când să intre în casă văzu în depărtare o siluetă îndesată urcând dealul călare. O strigă pe Jinny Carter, care tocmai sosise la lucru ca în fiecare zi:

— Cine era? Doctorul Choake?

Jinny stătea aplecată peste copilul ei pe care-l ţinea într-un coş în bucătărie.

— Da, domnule. Spunea că n-o să se nască înainte de nouă, zece dimineaţa. A promis că până atunci o să se-ntoarcă.

Ross încercă să-şi ascundă enervarea. Jinny se uită la el cu ochii ei credincioşi.

— Cine te-a ajutat la naştere, Jinny? o întrebă el.

— Mama, domnule.

— Vrei să te duci să o aduci, Jinny? Am mai multă încredere în ea decât în prostul ăla bătrân.

Ea se înroşi de plăcere.

— Da, domnule. Mă duc imediat. O să vină bucuroasă.

Făcu un pas să plece, dar se opri uitându-se la copil.

— Am eu grijă de fetiţa ta, spuse Ross.

Ea îi aruncă o privire, apoi îşi puse repede boneta albă şi ieşi din bucătărie.

Ross intră în casă. Se opri o clipă la picioarele scării, nemulţumit de liniştea care domnea acolo, trecu apoi în salon, unde îşi turnă un pahar cu coniac, urmărind cu privirea silueta zveltă a lui Jinny care dispărea repede în direcţia satului. Se întoarse în bucătărie. Micuţa Kate nu se mişcase din loc; stătea pe spate dând din picioruşe, gângurind şi râzând la Ross. Avea deja nouă luni şi nu-şi văzuse încă tatăl care ispăşea o pedeapsă de doi ani pentru braconaj în închisoarea Bodmin. Spre deosebire de fraţii ei mai mari, care semănau cu tatăl ei, micuţa Kate era o adevărată Martin; păr castaniu, ochi albaştri, pistrui mărunţi pe năsucul cât un nasture.

Nimeni nu făcuse focul în bucătărie în dimineaţa asta, micul dejun nu era pregătit. Ross scormoni cenuşa, dar cărbunii erau stinşi. Pregăti câteva surcele şi aprinse focul tot întrebându-se iritat unde plecase Jud. Ştia că va fi nevoie de apă fiartă, prosoape, ligheane, şi nu era nimic pregătit. Dracu’ să-l ia pe Choake, cu impertinenţa lui cu tot! Nici măcar nu-l aşteptase să vorbească cu el înainte de a pleca.

De la o vreme relaţiile dintre ei doi se răciseră. Ross nu putea să o sufere pe proasta lui de nevastă care răspândise tot felul de bârfe despre Demelza; şi când lui Ross nu-i plăcea cineva, îi era greu să n-o arate. Acum fierbea de mânie că se afla la discreţia acelui bătrân prost, încăpăţânat, încrezut, retrograd, care era singurul doctor din regiune.

Când focul începu să ardă, intră Jud şi odată cu el vântul năvăli în bucătărie.

— Se pregăteşte ceva, spuse el uitându-se la Ross cu ochii lui injectaţi. Marea se umflă, e hulă.

Ross dădu din cap nerăbdător. Da, cu o zi înainte marea începuse să se umfle.

— Valurile se năpustesc în toate părţile biciuite de vânt. Hula s-a dus aproape şi marea e albă de spumă, ca barba lui Joe Trigg.

— Ai grijă de Kate, Jud, spuse Ross. Şi pregăteşte între timp ceva de mâncare. Mă duc sus.

 

*

Ross auzea vântul suflând puternic în depărtare. Când se uită pe fereastra dormitorului, văzu că marea era presărată cu valuri înspumate care se năpusteau din toate părţile ciocnindu-se şi spărgându-se, pulverizând apa în mii de picături minuscule. Pe pământ vântul sufla mai domolit, în rafale, dar din loc în loc vârtejurile se repezeau peste apă cu forţa unui animal nărăvaş.

Cât timp Ross s-a aflat în cameră, Demelza s-a străduit să se poarte normal, dar el îşi dădu seama că abia aştepta să-l vadă plecat. Nu o putea ajuta.

Amărât, coborî iar, la timp ca s-o întâmpine pe doamna Zacky Martin, mama lui Jinny. Cu faţa ei lată, pricepută, cu ochelarii pe nas, intră în bucătărie strănutând, cu un cârd de cinci copii mici după ea, vorbindu-le, certându-i, explicându-i lui Ross că n-avea cu cine să-i lase acasă – doi erau ai lui Jinny, trei erau ai ei, cei mai mici; îi dădu bineţe lui Jud, şi-l întrebă ce mai face Prudie. Simţi mirosul de prăjeală al fripturii de porc şi începu să vorbească despre mâncare; se interesă apoi de starea bolnavei, le spuse că şi pe ea o luaseră frigurile, dar băuse o fiertură cu mirodenii, lapte şi alcool înainte de a pleca de acasă. Îşi suflecă mânecile, îi spuse lui Jinny să pună la fiert pelin negru şi sămânţă de rapiţă că sunt mai bune decât toate leacurile doctoriceşti ca să ia durerile, şi dispăru în sus pe scări înainte de a apuca cineva să-i răspundă.

Copiii şedeau fiecare pe câte un scaun din bucătărie, timizi, ţepeni, ca popicele la bâlci, aşteptând să fie doborâte. Jud se scărpină în cap, scuipă în foc şi trase o înjurătură.

Ross se întoarse în salon. Pe masă era o dantelă începută la care lucra Demelza. Lângă dantelă se afla un jurnal de modă, proaspăt sosit de la Londra, pe care i-l împrumutase Verity. Camera era în neorânduială, praful nu fusese şters. Se uită la ulmii de afară care se clătinau ca la cutremur. Merii, deşi mai adăpostiţi, se îndoiau sub suflarea puternică a vântului. Norii negri goneau pe cer.

Luă o carte în mână. Citi câteva rânduri fără să înţeleagă nimic Se auzi vântul urlând în vale. Doamna Zacky intră.

— Ei, cum merge?

— Merge bine, domnule căpitan. N-aveţi nicio grijă! Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine! Până se-ntoarce doctorul Tommie, o să fie gata.

Ross lăsă cartea din mână:

— Eşti sigură?

— Sigur că da. Eu am născut unsprezece. Mai sunt şi cei trei ai lui Jinny. Am ajutat-o pe Betty Nanfan cu gemenii ei, pe Sue Vigus cu patru, din care trei în afara căsătoriei. Doamna Zacky nu avea destule degete ca să-i numere. Acu’ o să fie mai greu, nu ca la Jinny, dar să nu vă fie teamă, o să facem treabă bună. Mă duc să aduc nişte coniac, să-i dau o înghiţitură. O s-o ajute.

Casa se cutremură brusc sub rafalele puternice ale vântului. Ross se uită pe fereastră la vremea dezlănţuită. Furia împotriva lui Choake creştea în el ca furtuna de afară. Judecata îi spunea că Demelza va scăpa, dar nu putea suporta gândul că nu i se dădea atenţia cuvenită. Demelza suferea şi nu erau lângă ea decât două femei bătrâne şi neîndemânatice.

Se duse la grajd, fără să ţină seama de furtună.

Ajuns la uşă, se întoarse să privească spre Hendrawna şi văzu nori de spumă care se ridicau din apa mării şi zburau ca nisipul dus de furtună. Faleza părea acoperită de fum.

De-abia deschisese uşa grajdului, când vântul i-o smulse din mână trântind-o cu putere, iar pe el lipindu-l de perete. Văzu că-i va fi imposibil să călărească pe furtună.

Porni pe jos. Nu era departe, numai la vreo două mile de mers.

O ploaie de frunze, iarbă, pietricele şi crengi rupte se abătu asupra lui de cum ocoli colţul casei. În spatele lui vântul ridica valuri de apă mânându-le spre cer, unindu-le cu norii. Altădată l-ar fi îngrijorat distrugerea recoltei, acum asta nu părea să aibă vreo importanţă. Nu era o simplă vijelie, ci o furtună care se dezlănţuise brusc ca şi cum forţele acumulate ale urgiei, ţinute în frâu o vreme, trebuiau să se descarce într-un ceas. O cracă de ulm se rupse şi căzu de-a curmezişul pârâului. Se împiedică de ea, dar trecu mai departe întrebându-se dacă va putea ajunge până sus pe deal.

Ajunse la ruinele minei Wheal Maiden, se aşeză să-şi tragă sufletul şi începu să-şi frece mâna lovită. Vântul smulgea bucăţele de piatră din zidurile vechi de granit şi pătrundea urlând prin toate găurile şi crăpăturile.

După ce trecu de pădurea de pini, îl întâmpină cu toată forţa vântul care sufla dinspre câmpia Grambler, aducând cu el ploaia amestecată cu ţărână şi pietriş. Furtuna ridica în aer tot pământul arat proaspăt, frunzele, mlădiţele verzi, tot ce întâlnea în cale. Norii cenuşii se târau jos, aproape de capul lui, storşi de apă, zburând ca nişte zdrenţe alungate de mânia lui Dumnezeu.

La Fernmore, doctorul Choake se pregătea să-şi ia micul dejun.

 

*

Mâncă rinichi fript, şuncă, stând la îndoială dacă să mai ia puţin cod afumat înainte de a fi luat de pe masă şi păstrat cald pentru soţia lui care îşi lua micul dejun în pat, mai târziu. I se făcuse foame după drumul din dimineaţa aceea şi făcuse gălăgie că masa nu era gata când s-a întors. Choake avea convingerea fermă că servitorii nu trebuie lăsaţi să lenevească şi să se îngraşe.

Bătaia puternică în uşă de-abia se auzi, acoperită de zgomotul tunetelor şi vântului.

— Dacă mă caută cineva, Nancy, nu sunt acasă, spuse el ţâfnos, încruntând din sprâncene.

— Da, domnule.

Se hotărî, după ce-l mirosi, să mănânce puţin peşte, dar era iritat că trebuie să se servească singur. Îşi propti burta de masă, luă cu cuţitul o bucăţică şi o înghiţi. Cineva tuşi uşor în spatele lui ca şi cum ar fi vrut să se scuze că-l deranjează.

— Iertaţi-mă, domnule. Căpitanul Poldark.

— Spune-i…

Doctorul Choake ridică ochii şi văzu în oglindă, în spatele servitoarei, silueta înaltă a unui om ud leoarcă de ploaie.

Ross intră în cameră. Îşi pierduse pălăria, iar dantela de la mâneci îi atârna ruptă în fâşii. Apa lăsase o dâră pe cel mai bun covor turcesc al doctorului Choake. Dar ceva în ochii lui Ross îl determină pe Choake să nu observe apa de pe covor. Poldark făcea parte dintr-o familie de nobili care trăiau în Cornwall de două sute de ani, pe când Choake, cu toate aerele pe care şi le dădea, era de origină obscură.

Se sculă în picioare.

— Vă deranjez de la masă, spuse Ross.

— S-a întâmplat ceva?

— Vă amintiţi, cred, spuse Ross, că v-am angajat să o asistaţi pe soţia mea la naştere.

— Păi, totul merge bine. Am examinat-o cu atenţie. Copilul se va naşte azi după-amiază.

— V-am angajat ca să staţi cu ea şi să o îngrijiţi, ca doctor, nu ca un vraci ambulant.

Choake se albi la faţă.

— Adu-i căpitanului Poldark un pahar cu vin de Porto, îi porunci el lui Nancy, care urmărise scena cu gura căscată. Apoi, se întoarse către Ross şi, uitându-se la el de sus şi încercând să-l pună în inferioritate, îl întrebă: Ei, şi ce vă nemulţumeşte? Individul n-avea nici bani şi era şi mult mai tânăr decât el, doctorul. I-am îngrijit pe tatăl dumitale, pe unchiul dumitale, pe vărul dumitale şi pe soţia lui, pe vara dumitale Verity. Niciunul din ei nu mi-a pus la îndoială tratamentul.

— Îi priveşte ce fac. Unde vă este haina? Îmbrăcaţi-vă!

— Nu pot să merg călare pe vijelia asta! Uită-te la dumneata! Mi-ar fi imposibil să încalec!

— Ar fi trebuit să vă gândiţi la asta când aţi plecat de la Nampara.

Uşa se deschise şi intră Polly Choake cu părul pus pe moaţe şi îmbrăcată într-o rochie de casă amplă, de culoarea cireşei. Când dădu cu ochii de Ross scoase un ţipăt.

— O, căpitanul Poldark! N-am ştiut! Pe aşa o vreme! Urletul vântului, sus la mine, mă îngrozeşte! Mi-e teamă să nu smulgă acoperişul, Tom, şi să nu-mi cadă în cap. Şi cum o să arăt eu atunci?

— Las-că nici aşa n-arăţi prea bine cu capul vârât prin uşă, se răsti soţul ei iritat. Ori intri, ori ieşi, dar, te rog, hotărăşte-te!

Polly intră, îmbujorată, se uită cu coada ochiului la Ross şi îşi aranjă părul. Uşa se trânti după ea.

— Nu pot să mă obişnuiesc cu vijeliile astea din Cornwall. Jenkin spune că s-au desprins cinci plăci de pe acoperişul de la cămară, poate chiar mai multe. Cum se simte soţia dumneavoastră, domnule căpitan?

Choake îşi scoase tichia de pe cap şi îşi puse în loc peruca.

— O să o ia vântul, spuse Ross.

— Pleci pe vremea asta, Tom? N-ai să poţi merge nici călare, nici pe jos. Şi gândeşte-te că s-ar putea să cadă copaci. E periculos.

— Căpitanul Poldark e neliniştit din cauza soţiei sale, spuse Choake pe un ton neutru.

— E aşa de urgent? Trebuie să te duci imediat? Îmi amintesc că la mama a durat opt ore şi patruzeci până să mă nasc eu.

— Atunci şi soţul dumitale va trebui să aştepte opt ore şi patruzeci, spuse Ross. Aşa am eu poftă, doamnă Choake.

Supărat, doctorul aruncă haina de casă vişinie cu care era îmbrăcat, luă altă haină şi se duse să aducă trusa şi haina de ploaie, răsturnând-o aproape pe Nancy care venea cu vinul de Porto.

La întoarcere vântul bătea dintr-o parte. Choake îşi pierduse peruca şi pălăria, dar Ross recuperă peruca şi o vârî sub haină. Când au ajuns sus, lângă mina Wheal Maiden, suflau amândoi greu şi erau uzi până la piele. Înaintea lor apăru o siluetă măruntă înfăşurată într-o pelerină cenuşie.

— Verity, spuse Ross când o ajunseră din urmă, nu trebuia să vii pe vremea asta.

Ea îi zâmbi, cu zâmbetul ei larg, generos.

— Când se ducea la mină, Betty, fata doamnei Zacky i-a văzut pe Jud şi pe doctorul Choake şi i-a spus soţiei lui Bartle. Îşi sprijini faţa udă de un copac. Staulul s-a dărâmat. Am dus vacile în magazia unde facem bere. Troliul la mina lui Digory a căzut, dar cred că nu e nimeni rănit. Ea cum se simte, Ross?

— Destul de bine, cred. Ross o luă de braţ pe Verity şi porniră după doctor care înainta poticnindu-se, cu mantaua fluturându-i în vânt. Ross se gândise de multe ori că dacă unui bărbat i s-ar fi permis să-şi ia o a doua nevastă ar fi luat-o pe vara lui, pentru bunătatea şi generozitatea ei şi pentru efectul liniştitor pe care-l avea întotdeauna asupra lui. Începea deja să se ruşineze de mânia lui. Tom Choake avea părţile lui bune şi fără îndoială că îşi cunoştea meseria mai bine decât doamna Zacky Martin.

Îl ajunseră din urmă pe Choake când trecea peste ramura de ulm căzută. Doi meri erau la pământ şi Ross se întreba ce va zice Demelza când va vedea ce a rămas din grădina ei.

Când va vedea…

Grăbi pasul. Îl cuprinse iar supărarea gândindu-se la femeile acelea care se învârteau prin casă, în timp ce Demelza se chinuia fără ajutor. Şi Choake, care plecase fără un cuvânt.

Când au intrat, au văzut-o pe Jinny suind în grabă scările cu un lighean plin cu apă clocotită în mâini. Nu le aruncă nici măcar o privire.

Doctorul Choake era atât de istovit încât intră în salon, se aşeză pe primul scaun, şi încercă să-şi recapete suflarea. Se uită la Ross şi spuse:

— Vă mulţumesc pentru perucă.

Ross turnă coniac în trei pahare. Îi oferi unul lui Verity care căzuse pe un scaun. Părul ei negru, buclat, era brăzdat de dâre umede acolo unde gluga nu-l acoperise. Îi zâmbi lui Ross şi spuse:

— Am să mă duc sus când e gata doctorul Choake. Apoi, dacă totul merge bine, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare.

Choake înghiţi coniacul şi întinse paharul ca să-i mai toarne. Ross îi turnă, ştiind că alcoolul îi dă mai multă putere.

— O să luăm micul dejun împreună, spuse Choake, mai vesel la gândul că în curând va mânca. Să mergem sus să liniştim pe toată lumea şi pe urmă să mâncăm. Ce aveţi de mâncare?

Verity se ridică. Pelerina îi căzu de pe umeri lăsând să se vadă rochia gri de stofă groasă, udă şi plină de noroi pe poale. Ross însă nu-i văzu decât faţa pe care se citea uimirea, ca şi cum ar fi avut o vedenie.

— Ce e?

— Ross, cred că am auzit…

Ascultară toţi.

— O, spuse Ross aspru, sunt copii în bucătărie, în cămară, peste tot, chiar şi în dulapurile cu haine. De toate vârstele şi mărimile.

— Sst! Tăceţi! spuse Verity.

Choake luă trusa cu instrumente bâjbâind după ea cu gesturi stângace şi făcând mult zgomot.

— Ăsta nu-i ţipăt de copil mare, spuse ea brusc.

Ascultară iar.

— Hai să mergem sus să vedem, rosti Choake stânjenit. O să mâncăm când coborâm.

Deschise uşa. Ceilalţi îl urmară, dar la piciorul scării se opriră.

Sus, în capul scării, era Prudie tot în cămaşa de noapte, peste care îmbrăcase la repezeală o haină; mare şi umflată, părea un sac prea plin, gata să plesnească. Se aplecă, uitându-se la ei, cu faţa ei lungă, roşie şi lucioasă.

— S-a făcut! strigă cu vocea ei groasă ca de orgă. E fată. Ţi-a făcut o fată! N-am văzut până acum gâză mai frumoasă ca asta. I-am pocit niţel faţa, da-i voinică şi vioaie ca un mânz. Auzi-o numai cum ţipă!

După un moment de tăcere, Choake îşi drese glasul ameninţător şi puse piciorul pe prima treaptă, dar Ross îl împinse la o parte şi urcă primul.