PDF Dansatoarea din Izu de Yasunari Kawabata carti literatura universala

Dansatoarea din Izu de Yasunari Kawabata

Povestirile lui Kawabata au frumusețea unor stampe japoneze, delicatețea și echivocul lor încărcat de semnificații subterane. Textul care dă titlul volumului - Dansatoarea din Izu - este considerat la piece de resistance; singurătatea și prima dragoste, căutarea de sine, granița imperceptibilă dintre inocența copilăriei și conștiința propriei sexualități - acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Un tânăr încearcă să-și exorcizeze dezamăgirile unei vieți fără bucurii și pornește într-o călătorie ce se va dovedi inițiatică. Tovarăși de drum îi vor deveni artiștii dintr-o trupă de teatru ambulant, a căror muzică îl fascinează cu ritmurile sale stranii. Alături de ei învață să guste arta adevărată și trăiește primii fiori ai dragostei pentru o frumoasă și misterioasă dansatoare. Însă, după ce măștile cad, tânărul își dă seama că această iubire, născută sub o zodie nenorocoasă, se împotrivește legilor morale, iar în inima lui începe o luptă sfâșietoare între dorință și sentimentul de culpabilitate. Povestirile lui Kawabata sondează emoțiile de nestăpânit care însoțesc procesul maturizării, melancolia declanșată de marile incertitudini și sunt pline de rafinamentul, subtilitatea și ambiguitatea ce camuflează misterul tipic scrierilor japoneze, fiind mici bijuterii stilistice perfect construite

DANSATOAREA DIN IZU

Drumul cotea și, pe când mă gândeam că mă apropii din ce în ce mai mult de trecătoarea Amagi, șuvițele de ploaie, care albeau pădurea deasă de criptomeria[1], se abătură violent asupra mea dinspre poalele muntelui.

Aveam nouăsprezece ani, purtam șapcă de licean, hakama și kimono bleumarin, iar pe umăr o tașcă de elev. De patru zile călătoream de unul singur prin peninsula Izu. Petrecusem o noapte în stațiunea termală Shūzenji, două nopți în cea de la Yugashima, iar apoi, încălțat cu geta înalte din lemn de hōnoki, urcasem pe Amagi. Deși eram încântat de priveliștea munților care se înălțau unul după altul, a pădurilor sălbatice sau a văilor adânci, mă grăbeam mânat de o speranță care făcea să-mi bată inima mai tare. Cum mergeam așa, picături mari de ploaie începură să cadă peste mine. Am urcat în fugă drumul cotit, cu pante abrupte. În cele din urmă, am ajuns la o ceainărie de la capătul de nord al trecătorii și, în aceeași clipă, am rămas înlemnit la intrare. Speranța mi se îndeplinise întru totul. Grupul de artiști ambulanți se odihnea acolo.

Văzând că rămăsesem în picioare, dansatoarea luă de îndată propria-i pernă, o întoarse pe partea cealaltă și mi-o puse alături.

— Mda… , am reușit eu să murmur și m-am așezat.

Cu respirația tăiată din cauza fugii pe drumul în pantă am simțit cum, din cauza surprizei, cuvântul „mulțumesc” mi se oprește în gât.

Stăteam față în față, foarte aproape, și, tulburat, am scos din mâneca kimono-ului o țigară. Dansatoarea luă o scrumieră din fața uneia dintre femeile aflate în încăpere și o mută în apropierea mea. Eu am tăcut mai departe.

Arăta cam de șaisprezece ani. Părul îi era aranjat într-o ciudată pieptănătură înaltă, într-un stil vechi, necunoscut mie. Deși îi făcea figura ovală și maiestuoasă să pară foarte mică, se armoniza totuși perfect cu aceasta. Îmi amintea de imaginile romanești pictate ale unor femei de odinioară, reprezentate cu coafuri exagerat de bogate. Cei patru însoțitori ai dansatoarei erau o femeie de patruzeci și ceva de ani, alte două tinere, precum și un bărbat de vreo douăzeci și cinci de ani, purtând un hanten[2] cu însemnele hanului de la izvoarele termale Nagaoka.

Le mai văzusem deja grupul de două ori. În drum spre Yugashima, îi întâlnisem pentru prima dată în apropiere de podul Yukawa, îndreptându-se către Shūzenji. Atunci erau trei femei tinere în grup, iar dansatoarea ducea o tobă de dimensiuni mari. Eu m-am tot întors să privesc în urmă și m-am gândit că m-a cuprins nostalgia călătoriei. Apoi, în a doua seară la Yugashima, au nimerit la han. Așezat pe treptele de la mijlocul unei scări, am privit-o transportat cum dansează pe platforma de lemn de la intrare. Mi-am zis că, dacă au fost atunci la Shūzenji, iar în seara asta la Yugashima, mâine vor trece probabil peste Amagi către sud și o vor lua către izvoarele termale de la Yugano. Pe drumul de munte de aproape douăzeci și cinci de kilometri de pe Amagi aveam să le ajung cu siguranță din urmă. Așa că mă grăbeam cu gândul ăsta, dar, dând deodată peste ele în ceainăria unde se adăpostiseră de ploaie, am rămas descumpănit.

Imediat, bătrâna de la ceainărie m-a condus într-o cameră separată. Părea să nu fie folosită în mod obișnuit, căci nu avea shōji[3] și ușă. În fața ochilor, afară, se întindea o vale splendidă, atât de adâncă, încât privirea nici nu ajungea până în măruntaiele ei.

Mi se făcuse pielea de găină, tremuram, iar dinții îmi clănțăneau. I-am spus bătrânei care venea cu ceaiul că mi-e frig.

— O, dar domnul e ud de-a binelea! Binevoiți să veniți puțin până dincolo, să vă uscați lucrurile! - și, aproape luându-mă de mână, m-a invitat în propria lor cameră.

Acolo era o vatră și, când a tras shōji-ul într-o parte, am simțit căldura puternică a flăcărilor. M-am oprit în prag, ezitând. Un bătrân cu întreg corpul albăstrui și umflat, cum îl au înecații, stătea turcește lângă foc. A întors către mine ochii posomorâți, cu pupilele galbene de parcă ar fi fost putrede. În jurul său înălțase un munte de scrisori vechi și de pungi de hârtie, aș putea chiar spune că era îngropat în resturile acelea. Rămăsesem ca un stâlp, cu privirile la maldărul straniu pe care nu-l puteam, la urma urmei, considera o ființă vie.

— Mi-e rușine că trebuie să vedeți așa ceva… Dar e moșneagul meu, vă rog să nu vă faceți griji. E groaznic să vedeți, da’ cum nu se poate mișca, vă rog să-l suportați.

După ce m-a avertizat astfel, am înțeles din spusele ei că bătrânul suferise ani îndelungați de paralizie progresivă și că era acum paralizat complet. Muntele de hârtii era format din scrisori venite din multe țări, în care se indicau metode de tratament al bolii, și din ambalaje de medicamente comandate de prin toate colțurile lumii. Bătrânul, ba întrebând călătorii care treceau pe acolo, ba citind reclamele din ziare, fără să scape nici o ocazie, se interesa de căile de vindecare a paraliziei și cerea medicamente din toată țara. Iar apoi, fără să arunce nici una dintre acele scrisori sau flacoane, și le așezase în jur și trăia privindu-le. În toți acei ani construise un munte de hârțoage învechite.

N-am răspuns nimic și m-am aplecat peste vatră. Un automobil în trecere pe afară zgudui casa. Mă întrebam de ce moșul nu părăsește locul ăsta atât de friguros, deși era încă toamnă, și unde, oricum, zăpada avea să acopere neîntârziat trecătoarea. Din kimono-ul meu ieșeau aburi, iar focul era atât de puternic, încât mă durea capul. Bătrâna se dusese în încăperea din față și stătea de vorbă cu artistele ambulante.

— Așa vasăzică… Fetița care vă însoțea data trecută, așa mult a crescut?!… S-a făcut o fată grozavă și asta e bine și pentru dumneata… Așa frumoasă s-a făcut, deci. Repede mai cresc fetele astea!…

După aproape o oră, le-am auzit pregătindu-se de plecare. Nu mă liniștisem încă și, din cauza zbuciumului interior, nu am găsit curajul să mă ridic și eu. Mi-am zis că, deși obișnuite cu drumul, erau totuși femei și, chiar dacă le lăsam să mi-o ia înainte cu un kilometru, doi, le puteam ajunge ușor, așa încât am rămas frământându-mă lângă foc. Din momentul când dansatoarea și ai ei nu s-au mai aflat în preajmă, imaginația parcă mi se dezlănțuise și începuse să danseze și ea plină de viață. Am întrebat-o pe bătrâna care le condusese:

— Artiștii de adineaori - unde o să doarmă în noaptea asta?

— Parcă poți să știi unde-o să tragă niște oameni ca ei, domnule? Unde vor găsi clienți, acolo o să-nnopteze. Pot ei oare să aibă vreo țintă pentru diseară?

Cuvintele ei pline de un dispreț manifest m-au incitat: dacă e așa, atunci dansatoarea va înnopta în camera mea - mi-a trecut prin gând.

Ploaia se mai potolise, iar spre vârful muntelui se luminase. Bătrâna a încercat să mă rețină, spunându-mi că în zece minute se va însenina de tot, dar nu mai puteam sta liniștit.

— Moșule, ai grijă de dumneata - curând vine frigul, l-am îndemnat din toată inima și m-am ridicat.

El și-a mișcat greoi ochii galbeni, aprobând vag.

— Domnule, domnule! strigă bătrâna alergând după mine. Nu pot să primesc atât. Este prea mult!

Agățată de sacul meu, încerca să-mi dea înapoi banii și, deși o refuzam, nu voia să accepte. M-a urmat astfel, cu pași mici, vreo sută de metri, repetând aceleași lucruri:

— Este prea mult. N-am făcut nimic pentru ei. Am să vă țin minte. Când o să vă întoarceți, vă voi fi recunoscătoare! Neapărat să treceți din nou pe aici! N-am să vă uit.

Nu primise decât o monedă de cincizeci de sen[4] și am fost surprins de atâta recunoștință - până la lacrimi aproape -, dar, cum voiam s-o prind din urmă pe dansatoare, mersul nesigur al bătrânei mă deranja. Am ajuns în cele din urmă la tunelul de la trecătoare.

— Mulțumesc. Bătrânul e singur, așa că mai bine te întorci, i-am spus și, în fine, ea dădu drumul sacului.

În tunelul întunecat, cădeau întruna picături reci. Ieșirea către sudul peninsulei Izu se zărea ca un punct luminos în față.

De la gura tunelului, drumul, mărginit pe o parte de un gard vopsit în alb, șerpuia la vale ca o dâră de fulger. Spre capătul acestei priveliști cu care dădea impresia unei machete se deslușea grupul de artiști. După vreo șase sute de metri i-am ajuns din urmă. Dar, cum nu puteam să-mi încetinesc brusc ritmul, am depășit femeile cu o înfățișare nepăsătoare. Când mă văzu, bărbatul, care mergea singur la vreo douăzeci de metri în față, se opri să mă aștepte:

— Da' iute mai sunteți!… Ce bine că s-a înseninat!

Respirând ușurat, am pornit-o alături de el. Pe rând, mă întrebă tot felul de lucruri. Văzând că începuserăm să stăm de vorbă, femeile grăbiră pasul și se apropiară de noi.

Bărbatul purta în spate un cufăr voluminos de răchită. Femeia de patruzeci de ani ducea în brațe un cățel. Fata mai mare avea un bagaj înfășurat într-un furoshiki[5], iar cea mijlocie tot un cufăr de răchită, amândouă fiind foarte încărcate. Dansatoarea căra toba cea mare și montura ei. Începu să mi se adreseze din când în când și femeia.

— E elev de liceu, îi șopti fata cea mare dansatoarei, râzând, în timp ce eu îmi întorceam capul spre ele.

— Aha. Atâta lucru știu și eu. Vin des elevi pe insulă.

Erau toți din portul Habu, în Ōshima. Mi-au spus că veniseră în primăvară de pe insulă și de atunci călătoreau întruna, dar acum se apropia frigul și nu erau pregătiți pentru iarnă, așa că, după vreo zece zile la Shimoda, în stațiunea termală Ito, se vor întoarce acasă. Auzind de Ōshima, m-a cuprins un simțământ și mai poetic și am privit din nou frumosul păr al dansatoarei. I-am întrebat ba una, ba alta despre insulă.

— Vin mulți studenți ca să înoate, îi spuse dansatoarea uneia dintre fete.

— Probabil vara, m-am întors eu către ea.

Păru tulburată și răspunse cu o voce foarte slabă:

— Și iarna…

— Chiar și iarna?!

Privi către însoțitoarele ei și râse.

— Se poate înota și iarna? am întrebat din nou.

Ea se făcu roșie la față și, cu o expresie extrem de serioasă, dădu ușor din cap.

— Fata asta nu știe ce spune, zâmbi femeia de vreo patruzeci de ani.

Până la Yugano, vreo doisprezece kilometri, drumul cobora de-a lungul văii râului Kawatsu. După ce depășisem trecătoarea, muntele și chiar culoarea cerului dădeau impresia de ținut sudic. Continuând să discut cu bărbatul, ne-am împrietenit de-a binelea. Pe când trecusem deja de niște mici sate, ca Oginori și Nashimoto, și acoperișurile de paie din Yugano începuseră să se vadă spre poalele munților, m-am hotărât să-i spun că aș vrea să călătoresc cu ei până la Shimoda. El s-a bucurat foarte mult.

În fața unui han ieftin din Yugano, femeia dădu să-și ia rămas-bun. El i se adresă:

— Dânsul spune că ar dori să meargă împreună cu noi!

— Oh, așa? „La drum un tovarăș, în viață compasiune.” Chiar și niște oameni simpli ca noi pot să vă alunge plictiseala. Dar atunci intrați să vă odihniți, răspunse ea degajat.

Fetele se uitară toate deodată la mine, dar rămaseră tăcute, cu aerul că nu era nimic deosebit în asta, în ochi cu o ușoară sfială.

Am urcat laolaltă la etajul hanului și ne-am descărcat bagajele. Tatami[6]-urile și ușile glisante erau vechi și murdare.