PDF Craciunul lui Poirot de Agatha Christie carti politiste autori straini

Craciunul lui Poirot de Agatha Christie

Dragul meu James,

Ai fost întotdeauna unul dintre cei mai fideli şi mai binevoitori cititori ai mei şi tocmai de aceea am fost serios tulburată primind o critică din partea ta.

Mi-ai reproşat că crimele mele au devenit mult prea rafinate - mult prea anoste, de fapt. Mi-ai spus că tânjeşti după „o crimă din aceea clasică, foarte violentă şi cu mult sânge". O crimă despre care să nu se poată nimeni îndoi că a fost cu adevărat o crimă!

Iată povestirea pe care ţi-ai dorit-o, scrisa special pentru tine. Sper să-ţi placă.

Cu drag,

cumnata ta Agatha

 

PARTEA I

 

22 decembrie

 

Traversând în pas alert peronul, Stephen îşi ridică gulerul hainei. Deasupra capului său, o ceaţă groasă se aşeza în vălătuci peste gară. Motoare mari şuierau impresionant, scoţând nori de abur în aerul rece şi umed. Totul era murdar şi îmbibat de fum.

Stephen se gândi cu dezgust: „Ce ţară infectă... Ce oraş infect!”

Prima impresie, entuziastă, pe care i-o lăsase Londra cu magazinele, restaurantele şi femeile sale frumoase şi elegante, pălise. Privea acum oraşul ca pe un diamant fals fixat într-o montură dubioasă.

Se închipui pentru o clipă întorcându-se în Africa de Sud... Simţi apoi dorul de casă răsucindu-se ca o gheară în suflet: răsăritul de soare, cerul albastru, grădini pline de flori, flori albastre, rânduri de plumbago...

În vreme ce oraşul ăsta nu era decât praf, mizerie şi imense, nesfârşite mulţimi, aflate în mişcare, grăbindu-se, dând din coate. Furnici deplasându-se disciplinate în interiorul muşuroiului.

Pentru o clipă se gândi: „Mai bine nu veneam...”

Îşi aminti apoi scopul pentru care venise şi buzele i se strânseră într-o grimasă îngheţată. Nu, la naiba! Trebuia să meargă până la capăt, doar plănuise asta de ani de zile. Se străduise întotdeauna să realizeze ceea ce îşi propunea. Da, trebuia să meargă mai departe! Momentul de şovăială, întrebările chinuitoare care îi veniseră brusc în minte - “De ce? Chiar merită osteneala? De ce să trăiesc în trecut? N-ar fi mai bine să uit totul?” Toate astea nu însemnau decât o slăbiciune trecătoare. Nu era un puşti, să se lase abătut din drum de orice capriciu de moment. Era un bărbat de patruzeci de ani, sigur pe el şi care ştia ce voia. Va merge mai departe. Va realiza ceea ce îşi propusese sa facă venind în Anglia.

Urcă în tren şi merse de-a lungul culoarului, căutându-şi un loc. Făcuse un semn de refuz unui hamal, aşa că îşi căra singur geamantanul din piele groasă. Luă la rând compartiment după compartiment: trenul era plin. Mai erau numai trei zile până la Crăciun. Stephen Farr privi plin de dezgust compartimentele aglomerate.

„Oameni! Mulţimi infinite de oameni! Şi toţi atât de - care era cuvântul?! - atât de cenuşii! Atât de identici unii cu alţii, atât de oribil de uniformizaţi! Cei care nu au figuri de oi au, în schimb, feţe de iepuri”, se gândi el. Unii dintre ei şuşoteau şi se foiau în loc. Alţii, în general bărbaţi trecuţi de vârsta a doua, mormăiau. Aceştia arătau mai degrabă ca nişte porci. Până şi fetele, slabe, palide, cu buzele strident rujate, dădeau o impresie deprimantă de uniformitate.

Se imagină pentru o clipă în veldul sud-african, stând singur la soare...

Apoi, deodată, uitându-se într-un compartiment, i se tăie respiraţia. Fata aceea era altfel. Avea părul negru, iar ochii purtau în ei profunzimea şi întunericul nopţii. Ochi trişti şi mândri, ochii Sudului... Faptul că o astfel de fată trebuia să se afle în acest tren laolaltă cu toţi aceşti inşi insipizi, cenuşii era cum nu se poate mai nedrept. Era nedrept că această minune trebuia să meargă în centrul mohorât al Angliei. Ar fi trebuit să se afle în altă parte, într-o lojă, cu un trandafir între buze, purtând un voal negru care să-i pună în evidenţă capul mândru - şi trebuia să fie praf, şi dogoare, şi miros de sânge în arenă... Ea ar trebui să fie într-un loc minunat şi nu înghesuită în colţul unui compartiment de clasa a III-a. Era un om atent şi iscoditor, iar curiozitatea îi era susţinută de un fin simţ al observaţiei. Nu îi scăpaseră din vedere haina ei scurtă neagră şi fusta cam ponosite, mănuşile ei ieftine din material sintetic, pantofii de proastă calitate şi nuanţa provocatoare a poşetei roşu-aprins. Cu toate acestea, senzaţia pe care i-o lăsa era aceea de splendoare. Era superbă, fina, exotică...

Oare ce naiba făcea în această ţară a ceţurilor, şi a frigului, şi a furnicilor harnice şi grăbite?

„Trebuie să aflu cine este şi ce face... Trebuie să aflu...”

 

II

 

Pilar stătea înghesuită lângă fereastră şi se gândea la cât de ciudat miroseau englezii... Era senzaţia care o izbise cel mai puternic în privinţa Angliei - diferenţa de miros. Nu se simţea miros de usturoi sau de praf, iar cel de parfum era foarte slab. În compartiment se simţea un iz rece de stătut - mirosul de pucioasă al trenurilor -, un miros de săpun şi un altul, neplăcut. Se gândi că acesta venea de la gulerul de blană al grăsanei care stătea lângă ea. Pilar adulmecând discret, inhalând cu dezgust izul de naftalină. „Ce bizar miros de parfum”, se gândi ea.

Se auzi un fluier, o voce tunătoare strigă ceva şi trenul se puse încet în mişcare... Porniseră. Drumul ei continua...

Inima îi bătea ceva mai repede. O să fie oare totul bine? Va fi oare capabilă să ducă la bun sfârşit ceea ce îşi propusese? Cu siguranţă, doar îşi planificase totul cu atâta grijă... Era pregătită pentru orice eventualitate. Fără îndoială, va reuşi, trebuie să reuşească...

Buzele roşii i se ţuguiară, gura căpătând dintr-odată o expresie de cruzime. De cruzime şi de lăcomie, precum gura unui copil sau a unei pisici. O gură care nu se preocupa decât de propriile dorinţe şi care încă nu aflase ce e mila. Îşi aruncă ochii roată în jur, cu o curiozitate sinceră şi spontană precum aceea a unui copil. Toţi aceşti oameni, şapte la număr, erau atât de amuzanţi - cât de caraghioşi sunt englezii ăştia! Toţi păreau atât de bogaţi, de prosperi, în hainele şi cizmele lor! Fără îndoială, Anglia era o ţară foarte bogată, aşa cum auzise dintotdeauna. Însă aceşti oameni nu erau câtuşi de puţin veseli - hotărât lucru, nu erau veseli.

Un bărbat chipeş stătea în picioare pe culoar... Pilar se gândi că era foarte chipeş. Îi plăceau chipul lui, extrem de bronzat, nasul proeminent şi umerii atletici. Mai repede decât orice englezoaică, Pilar îşi dăduse seama că bărbatul o admira. Nu privise nici măcar o singură dată direct spre el, însă ştia foarte bine cât de des se uitase la ea şi, mai ales, ştia exact cum se uitase.

Remarcă faptul fără mare emoţie sau interes. Venea dintr-o ţară unde bărbaţii se uitau la femei cu aerul cel mai firesc şi nu încercau să ascundă prea mult acest lucru. Se întrebă dacă bărbatul era englez şi hotărî că nu era.

„E prea viu, prea real ca să fie englez, decise Pilar. Şi totuşi e frumos. Poate că e american.” Semăna cu actorii pe care îi văzuse în filmele despre vestul sălbatic.

Un însoţitor de vagon îşi croia drum de-a lungul culoarului.

• Prânzul, prima serie, vă rog. Prima serie. Luaţi-vă locurile pentru prima serie.

Cei şapte pasageri din compartimentul lui Pilar aveau cu toţii tichete pentru prima serie. Se ridicară în grup şi compartimentul rămase dintr-odată pustiu şi liniştit.

Pilar ridică repede geamul, care fusese lăsat în jos câţiva centimetri de către o doamnă grizonată, cu privire încruntată, care stătuse în colţul opus. Se răsturnă apoi confortabil pe locul ei şi scrută pe geam suburbiile de nord ale Londrei. Nu întoarse capul la auzul zgomotului uşii trase. Era bărbatul de pe culoar şi Pilar ştia, fără îndoială, că acesta intrase în compartiment special pentru a-i vorbi.

Continua să se uite pe geam, cu un aer gânditor.

Stephen Farr spuse:

• Aţi dori să cobor geamul de tot?

Pilar răspunse cu o timiditate afectată:

• Dimpotrivă. De-abia l-am închis.

Vorbea perfect engleza, însă avea un uşor accent.

În tăcerea care urmă, Stephen se gândea: „Are o voce delicioasă, plină de soare... Caldă ca o noapte de vară...”

Pilar la rândul ei: „îmi place vocea lui. E gravă şi puternică. Iar el e un tip atrăgător - îmi place.”

Stephen începu din nou:

• Foarte aglomerat, trenul...
• Într-adevăr. Cred că oamenii fug din Londra pentru că acolo totul e atât de sumbru.

Pilar nu fusese educată să creadă că a purta conversaţii cu străini în tren ar fi o crimă. Era capabilă să îşi poarte de grijă la fel de bine ca oricare altă fată, însă nu avea prejudecăţi.

Dacă Stephen ar fi crescut în Anglia, ar fi putut să se simtă stânjenit şi nelalocul lui intrând în vorbă cu o tânără. Însă el avea un suflet deschis şi prietenos şi găsea că nu e nimic mai firesc decât să stai de vorbă cu cineva, dacă ai într-adevăr chef să o faci.

Zâmbi spontan şi spuse:

• Găsiţi că Londra e un loc îngrozitor, nu-i aşa?
• O, da, nu-mi place deloc.
• Nici mie.

Pilar remarcă:

• Nu păreţi englez.
• Sunt britanic, însă vin din Africa de Sud.
• Înţeleg, asta explică lucrurile.
• Veniţi din străinătate?

Pilar încuviinţă din cap.

• Vin din Spania.

Stephen era interesat.

• Din Spania, spuneţi? Sunteţi spaniolă, atunci?
• Sunt pe jumătate spaniolă. Mama mea era englezoaică. De aceea vorbesc atât de bine engleza.
• Ce e cu chestia asta cu războiul? întrebă Stephen.
• A fost îngrozitor, da, foarte trist. A făcut mult rău, prea mult, da...
• De partea cui sunteţi?

Opţiunile politice ale lui Pilar nu erau prea bine definite. În satul ei natal, nimeni nu dăduse prea mare atenţie războiului.

• Ştiţi, s-a petrecut destul de departe de noi. Bineînţeles, primarul e un funcţionar al guvernului, aşa că e de partea guvernului, iar preotul e de partea generalului Franco, însă cei mai mulţi dintre oameni sunt prea ocupaţi cu pământul şi cu viţa-de-vie şi nu au timp să-şi bată capul cu lucrurile astea.
• S-au purtat lupte prin împrejurimi?

Pilar răspunse că aşa ceva nu se întâmplase.

• Însă am mers cu maşina prin toată ţara, explică ea, şi am văzut că distrugerile erau semnificative. Şi am mai văzut o bombă căzând şi spulberând o maşină, da, iar alta a distrus o casă. A fost ceva foarte palpitant!

Stephen Farr schiţă un surâs forţat.

• Deci asta e senzaţia pe care v-a creat-o?
• Dar a fost, de asemenea, şi o problemă, explică Pilar. Pentru că voiam să-mi continui drumul, iar şoferul maşinii mele a fost ucis.

Stephen o întrebă, fixând-o cu privirea:

• Şi nu v-a întristat acest lucru?

Ochii mari şi negri ai lui Pilar se făcură şi mai mari.

• Toţi murim! Nu-i aşa? Dacă se întâmplă aşa din senin, căzând din cer, asta e, nu e nici o diferenţă. O vreme eşti în viaţă, iar după aceea eşti mort. Aşa e mersul lucrurilor pe lumea asta.

Stephen Farr izbucni în râs.

• Nu sunteţi o pacifistă.
• Ce nu sunt?

Pilar părea a fi zăpăcită de un cuvânt pe care nu-l mai auzise până atunci.

• Obişnuiţi să vă iertaţi duşmanii, senorita?

Pilar scutură din cap.

• Nu am duşmani. Însă dacă aş avea...
• Da...?

O urmărea din priviri, fascinat în continuare de dulcea şi cruda ţuguire a gurii sale.

Pilar răspunse cu gravitate:

• Dacă aş avea un duşman, dacă cineva m-ar urî şi eu la rândul meu l-aş urî, i-aş tăia gâtul uite-aşa...

Făcu un semn în aer.

Gestul ei fusese atât de tăios, de spontan şi fără echivoc încât Stephen Farr rămase pentru moment fără replică. În cele din urmă, continuă:

• Sunteţi o tânără însetată de sânge!

Pilar întrebă pe un ton pragmatic:

• Dumneavoastră ce le-aţi face duşmanilor dumneavoastră?

El vru să deschidă gura, o privi insistent şi apoi râse zgomotos.

• Chiar mă întreb, spuse în cele din urmă. Chiar mă întreb!

Pilar îl privi dezaprobator:

• Fără îndoială că ştiţi.

Iar el se opri din râs, trase aer în piept şi spuse cu o voce joasă:

• Da, ştiu...

Apoi, schimbând cu repeziciune tonul, întrebă:

• Ce v-a făcut să veniţi în Anglia?

Pilar răspunse cu o oarecare reţinere:

• Voi sta la rudele mele. La rudele mele din Anglia.
• Înţeleg.

Se lăsă pe spate studiind-o şi întrebându-se cum erau aceste rude din Anglia despre care îi pomenise şi, de asemenea, cum aveau ele să o trateze pe această străină spaniolă, încercând în acelaşi timp să şi-o imagineze în mijlocul unei sobre familii britanice, petrecând Crăciunul.

Pilar se arătă curioasă:

• Cum e, e frumos în Africa de Sud?

Şi el începu să îi vorbească despre Africa de Sud. Ea îl asculta cu încântarea specifică unui copil căruia i se spune o poveste. El savura întrebările ei naive, dar pătrunzătoare şi se amuza de unul singur transformând totul într-un soi de poveste trasă de păr, cu zâne şi cavaleri.

Întoarcerea ocupanţilor de drept ai locurilor din compartiment puse capăt acestei diversiuni. El se ridică, îi zâmbi privind-o drept în ochi şi îşi croi drum înapoi pe culoar.

Oprindu-se pentru o clipă în cadrul uşii, pentru a permite unei doamne în vârstă să intre, ochii îi căzură pe eticheta de pe cufărul de paie - atât de ostentativ de străin - al lui Pilar. Citi cu interes numele - Miss Pilar Estravados, apoi, remarcând adresa care însoţea acest nume, avu un sentiment amestecat de neîncredere şi încă ceva: Gorston Hall, Longdale, Addlesfield.

Se întoarse pe jumătate, privind-o insistent pe fată, de data asta cu o nouă expresie - uimită, suspicioasă, plină de resentiment... Se duse pe culoar şi rămase acolo, fumând o ţigară şi încruntându-se la el însuşi...

III

 

În marele salon albastru-auriu de la Gorston Hall, Alfred Lee şi Lydia, soţia sa, stăteau de vorbă despre planurile lor de Crăciun. Alfred era un bărbat solid de vârstă mijlocie, cu o faţă plăcută şi ochi căprui blânzi. Vocea sa era liniştită şi precisă, iar felul său de a enunţa frazele era foarte limpede. Capul îi era înfundat între umeri şi, din această cauză, corpul lui dădea o ciudată impresie de inerţie. Lydia, soţia lui, era o femeie energică, slabă ca un ogar. Era extraordinar de subţire, însă mişcările îi erau impregnate de o graţie spontană surprinzătoare.

Faţa ei simplă, nesofisticată şi destul de aspră nu putea fi numită frumoasă, însă trăda distincţie. Avea o voce fermecătoare.

Alfred i se adresă:

• Tata insistă! Nu e nimic de făcut.

Lydia îşi stăpâni o mişcare bruscă de nerăbdare şi îl întrebă:

• Chiar trebuie să cedezi întotdeauna în faţa lui?
• E foarte bătrân, draga mea.
• O, da, ştiu, ştiu!
• Se aşteaptă să i se facă pe plac.

Lydia exclamă sec:

• Bineînţeles, aşa cum s-a întâmplat dintotdeauna! Însă mai devreme sau mai târziu va trebui să iei atitudine, Alfred.
• Ce vrei să spui, Lydia?

O privea fix, atât de vizibil deranjat şi tulburat, încât ea îşi muşcă buzele şi, pentru o clipă, stătu la îndoială dacă să continue sau nu.

Alfred Lee repetă:

• Ce vrei să spui, Lydia?

Ea ridică din umerii subţiri şi eleganţi.

Spuse, încercând să-şi aleagă cuvintele cu grijă, pentru a nu-l supăra şi mai tare pe Alfred:

• Tatăl tău are tendinţa de a deveni... tiranic.
• E bătrân.
• Şi va continua să îmbătrânească, devenind, în consecinţă, din ce în ce mai tiranic. Unde se vor opri toate astea? Deja ne dictează vieţile în întregime. Nu putem să ne facem nici un plan al nostru, pentru că se poate întâmpla oricând să se supere.

Alfred spuse:

• Tata se aşteaptă să fie întotdeauna pe primul plan. Se poartă frumos cu noi, adu-ţi aminte.
• Da, sigur, se poartă frumos cu noi!

- Foarte frumos.

Lui Alfred i se citea o urmă de asprime în voce.

Lydia întrebă calm:

• Vrei să spui din punct de vedere financiar?
• Da. Nevoile sale sunt foarte modeste. Însă niciodată nu s-a zgârcit la bani. Poţi cheltui cât vrei pe haine şi pe cele necesare casei, căci onorează facturile fără să crâcnească. Adu-ţi aminte că nu mai departe decât săptămâna trecută ne-a luat o maşină nouă.
• Dacă e vorba de bani, atunci trebuie să recunosc că tatăl tău este extrem de generos, spuse Lydia. Însă, în schimb, ne cere să ne comportăm ca nişte sclavi.
• Sclavi?
• Da, ăsta e cuvântul. Tu eşti sclavul lui, Alfred. Dacă se întâmplă să ne facem planuri de plecare, iar tăticu' se trezeşte dintr-odată că nu îi convine să plecăm, anulezi toate aranjamentele şi renunţi fără să spui un cuvânt! Dacă, dimpotrivă, îl apucă vreun alt moft şi are chef să scape de noi... Noi nu avem o viaţă a noastră, nu ne bucurăm de nici un pic de independenţă.

Soţul ei rosti cu amărăciune:

• Aş vrea să nu mai vorbeşti aşa, Lydia. Eşti foarte nerecunoscătoare. Tata a făcut totul pentru noi...

Ea îşi înghiţi replica tăioasă pe care o avea pe limbă şi mai ridică o dată din umerii subţiri, eleganţi.

Alfred continuă:

• Doar ştii, Lydia, bătrânul ţine foarte mult la tine.

Soţia sa îi răspunse însă limpede şi fără echivoc:

• Eu nu ţin deloc la el.
• Lydia, mă doare să te aud vorbind astfel. Eşti atât de nedreaptă...
• Poate. Însă câteodată oamenii simt nevoia să spună adevărul în faţă.
• Dacă ar şti tata...
• Tatăl tău ştie foarte bine că nu îl simpatizez. Şi cred că lucrul ăsta îl amuză.
• Serios, Lydia, sunt sigur că nu ai dreptate. Mi-a spus întotdeauna cât de frumos te porţi cu el.
• Bineînţeles că am fost întotdeauna politicoasă şi amabilă. Şi aşa voi fi şi în continuare. Numai că trebuia să ştii care sunt adevăratele mele sentimente. Nu îmi place tatăl tău, Alfred. Consider că e un bătrân răutăcios şi tiranic. Te intimidează şi te ţine sub control folosindu-se de afecţiunea pe care i-o porţi. Ar fi trebuit să pui piciorul în prag cu ani în urmă.

Alfred îi tăie vorba cu asprime:

• Ajunge, Lydia. Te rog, încetează!

Ea oftă.

• Îmi pare rău. Poate am fost nedreaptă... Hai să vorbim despre ceea ce vom face de Crăciun. Crezi că fratele tău David va veni într-adevăr?
• De ce nu?

Ea scutura din cap a neîncredere.

• David este... ciudat şi imprevizibil. N-a mai trecut pe-acasă de ani de zile, aminteşte-ţi. Îi era atât de devotat mamei tale. În mod sigur a păstrat anumite sentimente faţă de aceasta casă.
• Întotdeauna David l-a călcat pe tata pe nervi, spuse Alfred. Cu muzica lui, cu felul lui visător de a fi. Poate că tata a fost cam sever cu el, uneori. Dar sunt sigur că David şi Hilda vor veni. Doar e Crăciunul.
• Pace şi bună înţelegere, spuse Lydia. Gura ei delicata căpăta o curbură ironică. Stau şi mă întreb! George şi Magdalene vor veni. Au spus că, cel mai probabil, vor ajunge mâine. Mă tem că Magdalene se va plictisi de moarte.

Alfred răspunse cu o uşoară nuanţă de iritare în glas:

• Nu reuşesc să înţeleg de ce Dumnezeu fratele meu George s-a însurat cu o fată mai tânără decât el cu douăzeci de ani! George a fost întotdeauna un nebun!
• Are o carieră de succes, spuse Lydia. Alegătorii îl apreciază. Şi cred că Magdalene munceşte din greu pentru succesul lui politic.

Alfred vorbi rar, scuturând din cap:

• Nu cred că o simpatizez prea tare. Arată foarte bine, însă deseori mă gândesc că e precum acele pere rumene şi apetisante, care arată totuşi destul de artificial.
• Şi viermănoase pe dinăuntru? întrebă Lydia. Mă amuză să te aud vorbind astfel, Alfred!
• De ce ţi se pare amuzant?

Ea răspunse:

• Pentru că, de cele mai multe ori, eşti extraordinar de cumsecade. Rar ţi se întâmplă să spui ceva urât despre cineva. Uneori mă enervezi pentru că nu eşti destul de - vai, dar ce spun?! - destul de suspicios, destul de cu picioarele pe pământ, parcă n-ai fi de pe planeta asta!

Soţul ei zâmbi.

• Am considerat întotdeauna că lumea e aşa cum ţi-o creezi tu însuţi.

Lydia răspunse cu asprime:

• Nu! Răul nu e doar în mintea unora. Răul există. Tu nu pari să fii conştient de răul din lume. Eu sunt. Îl simt. L-am simţit dintotdeauna, aici, în această casă.

Îşi muşcă buza şi se întoarse.

• Lydia...

Însă ea ridică mâna cu un gest scurt, în semn de avertisment, privind către ceva aflat în spate, peste umărul lui.

Un om îmbrăcat în negru, cu o figură calmă, se afla acolo, stând în picioare, cu un aer plin de respect.

Lydia întrebă cu fermitate:

• Ce este, Horbury?

Horbury avea o voce joasă şi nu se auzi altceva decât o şoaptă plină de respect.

• E vorba de domnul Lee, doamnă. M-a rugat să vă spun că vor mai veni încă doi musafiri de Crăciun şi să pregătiţi camere pentru ei.

Lydia întrebă:

• Încă doi invitaţi?!

Alfred spuse cu surprindere:

• O tânără doamnă?
• Asta mi-a spus domnul Lee, domnule.

Lydia interveni repede:

• Mă duc sus la el.

Horbury făcu un pas mic înainte, doar umbra unei mişcări, însă opri instantaneu înaintarea impetuoasă a Lydiei.

• Îmi cer scuze, doamnă, însă domnul Lee îşi face somnul de după-amiază. A dat indicaţii precise să nu fie deranjat.
• Înţeleg, spuse Alfred. Bineînţeles, nu îl vom deranja.
• Vă mulţumesc, domnule.

Horbury se retrase.

Lydia izbucni cu vehemenţă:

• Nu pot să-l sufăr pe omul acesta! Se furişează prin casă ca o pisică! Nu îl auzi niciodată când vine sau când pleacă.
• Nici eu nu mă omor după el. Însă îşi face bine meseria. Nu e aşa de uşor să găseşti un îngrijitor bun. Iar tata e mulţumit de el, ceea ce e cel mai important.
• Da, ăsta e lucrul cel mai important, după cum spui. Alfred, ce e cu această tânără doamnă? Ce tânără doamnă?

Soţul ei dădu din cap.

- Habar n-am. N-am nici un cea mai vagă idee despre cine ar putea fi vorba.

Se priviră în ochi. Apoi Lydia spuse, cu o uşoară tresărire a gurii sale expresive:

• Ştii ce cred eu, Alfred?
• Ce anume?
• Cred că tatăl tău s-a cam plictisit în ultima vreme. Cred că pune la cale o mică diversiune de Crăciun.
• Introducând doi străini în cadrul unei întruniri de familie?
• Nu cunosc amănuntele, însă presupun că tatăl tău plănuieşte să se distreze de minune.
• Sper ca într-adevăr să se distreze cât de cât, spuse Alfred pe un ton grav. Săracul bătrân, cu problemele pe care le are cu piciorul, să se vadă invalid, după viaţa aventuroasă pe care a dus-o.

Lydia îl îngână rar:

• După viaţa... aventuroasă pe care a dus-o.

Pauza pe care o făcuse înaintea adjectivului conferea acestuia o semnificaţie specială, deşi obscură. El se înroşi, părând nemulţumit.

Ea ţipă dintr-odată:

• Cum de-a putut avea un fiu ca tine, nu-mi pot imagina! Voi doi sunteţi ca focul şi apa. Şi te fascinează, pur şi simplu îl adori!

Alfred spuse cu o urmă de iritare:

• Nu crezi că mergi cam departe, Lydia? Mi se pare normal ca un fiu să-şi iubească tatăl. Anormal ar fi să nu-l iubească.

Lydia trase concluzia:

• În cazul acesta, cei mai mulţi membri ai acestei familii sunt anormali! Dar să nu ne certăm! Îmi cer iertare. Ţi-am rănit sentimentele, ştiu. Crede-mă, Alfred, chiar n-am vrut să fac asta. Te admir enorm pentru... pentru fidelitatea ta. în zilele noastre, este o virtute atât de rară. Să zicem că sunt geloasă, vrei? Femeile sunt în general geloase pe soacrele lor, de ce n-ar fi şi pe socrii lor?

El o luă în braţe cu duioşie.

• Ţi se întâmplă să te ia gura pe dinainte, Lydia. Nu ai nici un motiv să fii geloasă.

Îi dădu un mic sărut plin de remuşcare, o atingere uşoară pe lobul urechii lui.

• Ştiu. Cu toate acestea, Alfred, nu cred că aş fi fost câtuşi de puţin geloasă pe mama ta. Aş fi vrut să o cunosc.
• A fost o fiinţă foarte chinuită, spuse el.

Soţia sa îl privi cu interes.

• Deci asta e amintirea pe care ţi-a lăsat-o... o fiinţă chinuită... interesant.

El continua visător:

• Îmi amintesc că era mai tot timpul bolnavă... Plângea adesea... Scutură din cap. Era lipsită de voinţă.

Privindu-l, ea murmură foarte încet:

• Ce ciudat...

Însă, în momentul în care el îi întoarse o privire întrebătoare, ea scutură repede din cap şi schimbă subiectul:

• De vreme ce nu ni se îngăduie să ştim cine sunt misterioşii invitaţi, voi ieşi să-mi termin treaba în grădină.
• S-a făcut foarte frig, draga mea, şi bate un vânt pătrunzător.
• Mă voi îmbrăca gros.

Ea ieşi din cameră. Alfred Lee, rămas singur, stătu câteva minute fără să facă vreo mişcare, încruntându-se, apoi se duse către fereastra cea mare din capătul camerei. Afară era o terasă care se întindea pe toată lungimea casei. Acolo, după vreo câteva minute, o văzu apărând pe Lydia, care căra un coş gol. Purta o pelerină largă. Lăsă coşul jos şi începu să-şi facă de lucru la un bazin din piatră cubică care depăşea cu puţin nivelul solului.

Soţul ei se mulţumi să privească pentru un timp. În cele din urmă, ieşi din cameră, îşi aduse o haină şi un fular şi ieşi pe terasă printr-o uşă laterală. Trecu pe lângă alte bazine de piatră, de forme diferite, aranjate ca nişte grădini în miniatură de mâinile îndemânatice ale Lydiei.

Una dintre ele înfăţişa o scenă din deşert, cu nisip galben şi fin, un pâlc de palmieri verzi făcuţi din lut colorat şi o caravană de cămile cu două-trei figurine înfăţişând arabi. Fuseseră construite şi câteva case primitive şi sărăcăcioase din plastilină. Mai era o grădină italiană cu terase şi straturi de flori făcute din ceară roşie. Exista, de asemenea, şi o grădină arctică, cu bucăţi de sticlă verde ce închipuiau aisberguri şi un mic grup de pinguini. Apoi venea o grădină japoneză cu câţiva frumoşi arbori pitici, o oglindă ce reprezenta o apă şi poduri modelate din plastilină.

Ajunse în cele din urmă lângă ea şi se opri, privind-o cum trebăluieşte. Pregătise hârtie albastră şi o acoperise cu sticlă, împrejur se aflau grămezi de bolovani. Pentru moment, ea scotea nişte pietricele dintr-o gentuţă şi le aranja în aşa fel încât să reprezinte o plajă. Printre pietre punea mici cactuşi.

Lydia îşi şopti:

• Da, aşa e foarte bine, exact cum am vrut.

Alfred începu:

• Ia spune-mi, care e ultima operă de artă?

Ea tresări, căci nu-l auzise venind.

• Asta? Asta e Marea Moartă, Alfred. Îţi place?

El întrebă însă:

• Cam aridă, nu? Mă gândesc că acolo ar trebui să fie mai multă vegetaţie.

Ea dădu din cap.

• Asta e ideea pe care mi-am făcut-o eu despre Marea Moartă. Ştii, e moartă...
• Nu e atât de atrăgătoare precum unele dintre celelalte.
• Nici nu trebuie să fie în mod special atrăgătoare.

Pe terasă răsunară zgomote de paşi. Un majordom destul de în vârstă, cărunt şi uşor gârbovit, se îndrepta înspre ei.

• Doamna George Lee la telefon, doamnă. Întreabă dacă ar fi în regulă ca ea şi domnul George să ajungă mâine pe la cinci şi douăzeci?
• Da, transmite-i că ar fi perfect.
• Mulţumesc, doamnă.

Majordomul se grăbi să se retragă. Lydia se uită în urma lui cu o expresie îmblânzită.

• Dragul de Tressilian! Ce om de încredere! Nu-mi pot imagina ce ne-am face fără el.

Alfred fu de acord.

• Face parte din vechea şcoală. E în serviciul nostru de aproape patruzeci de ani. Ne este tuturor extrem de devotat.

Lydia încuviinţă din cap.

• Da, aşa e. E precum bătrânii scutieri credincioşi din poveşti. Sunt convinsă că nu s-ar da înapoi de la nimic dacă ar trebui să protejeze pe cineva din familie!

Alfred încuviinţă.

• Cred că da... Da, cred că aşa ar face.

Lydia netezi ultima grămăjoară de pietricele.

• Aşa, spuse ea, e gata.
• Gata?

Alfred părea descumpănit. Ea râse.

• Pentru Crăciun, prostuţule! Pentru Crăciunul acesta drăguţ pe care-l vom petrece în familie.