PDF Crima din Mesopotamia de Agatha Christie carti politiste autori straini

Crima din Mesopotamia de Agatha Christie

Prefaţă

de Dr. Giles Reilly

 

Întâmplările istorisite aici au avut loc acum vreo patru ani. Date fiind împrejurările, este necesar, după părerea mea, ca o relatare corectă să fie adusă la cunoştinţa publicului. Au existat tot felul de zvonuri, care de care mai prosteşti şi mai ridicole, care sugerau că ar fi fost ascunse dovezi importante şi alte lucruri de genul acesta. Astfel de interpretări eronate au apărut mai ales în presa americană.

Fireşte, era de dorit ca relatarea să nu aparţină vreunuia dintre membrii expediţiei, căci s-ar fi putut crede, pe drept cuvânt, că nu este obiectivă.

Prin urmare, i-am propus domnişoarei Amy Leatheran să preia această sarcină. Este cu certitudine persoana potrivită. Are o reputaţie profesională impecabilă, nu a avut nici un fel de legături anterioare cu expediţia în Irak a Universităţii Pittstown, aşa că, prin urmare, nu este părtinitoare, şi a fost un martor ocular raţional şi cu spirit de observaţie. Nu mi-a fost uşor să o conving pe domnişoara Amy Leatheran să preia această sarcină — de fapt, a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut în cariera mea — şi, chiar şi după ce a terminat, a fost ciudat de reticentă să îmi arate manuscrisul. Am aflat că aceasta se datora în parte unor remarci critice pe care le făcuse cu privire la fiica mea, Sheila. I-am alungat această îngrijorare, asigurând-o că, întrucât, în zilele noastre, copiii îşi critică în mod liber părinţii în scris, părinţii sunt de-a dreptul încântaţi când şi odraslele lor au parte de mustrări! Cealaltă obiecţie era legată de extrema modestie pe care o arăta în privinţa stilului său literar. Spera ca eu să fac „corecturile de gramatică şi toate cele necesare”. Eu însă m-am împotrivit să schimb până şi cel mai mic cuvânt. După părerea mea, stilul domnişoarei Leatheran este viguros, aparte şi cât se poate de adecvat. Dacă îl numeşte pe Hercule Poirot „Poirot” într-un paragraf şi „domnul Poirot” în celălalt, această variaţie este deopotrivă interesantă şi suges­tivă. La un moment dat „îşi aduce aminte de buna-cuviinţă”, ca să spun aşa (iar surorile medicale ţin foarte mult la eti­chetă), iar în clipa următoare povesteşte cu interesul unui om obişnuit — fără bonetă şi manşete albe!

Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi iau liberta­tea de a scrie un prim capitol — ajutat de o scrisoare pe care una dintre prietenele domnişoarei Leatheran a avut gentileţea de a mi-o pune la dispoziţie. Acest capitol se vrea un fel de frontispiciu — cu alte cuvinte, schiţează caracterul naratorului.

 

Capitolul 1 – Frontispiciu

 

 

În holul hotelului Tigris Pilace din Bagdad, o soră medi­cală încheia o scrisoare. Stiloul îi aluneca repede pe hârtie.

 

... Draga mea, cred că asta este tot. Trebuie să recunosc că a fost interesant să văd puţin lumea — deşi eu, una, nu aş da niciodată Anglia pe altă ţară. Nu ţi-ar veni să crezi ce murdărie şi ce îmbulzeală e în Bagdad — şi defel romantic, cum ai putea crede citind O mie şi una de nopţi! E drept că pe malul fluviului e foarte frumos, însă oraşul în sine este îngrozitor — şi nu găseşti nici un magazin decent. Maiorul Kelsey m-a dus prin bazare, care, fireşte, sunt foarte pitoreşti -, dar sunt atâtea gunoaie şi atâta zgomot de la tigăile de aramă în care tot bat, încât te apucă durerea de cap -, şi nu am văzut nimic ce aş putea folosi, afară doar dacă aş fi convinsă că sunt perfect curate. Când e vorba despre tigăi de aramă, trebuie să fii cu mare băgare de seamă la cocleală.

O să-ţi scriu să îţi dau de veste dacă iese ceva cu servi­ciul acela despre care vorbea doctorul Reilly. Spunea că domnul acela american este acum în Bagdad şi că s-ar putea să vină să mă vadă în după-amiaza aceasta. E pentru soţia lui — are „halucinaţii”, cel puţin aşa s-a exprimat doctorul Reilly. Nu mi-a spus nimic altceva, şi fireşte că toată lumea ştie ce înseamnă de obicei asta (sper totuşi că nu e vorba despre droguri!) Bineînţeles că doctorul Reilly nu a zis nimic, dar avea aşa o privire — ştii la ce mă refer. Profesorul Leidner este arheolog şi face săpături undeva în deşert pentru un muzeu american.

Draga mea, o să mă opresc aici. Iar ceea ce mi-ai poves­tit despre micuţa Stubbins a fost absolut senzaţional! Ce a zis sora-şefă?

Gata pentru acum.

A ta pentru totdeauna,

Amy Leatheran

 

Puse scrisoarea într-un plic şi o adresă sorei Curshaw, de la spitalul St Cristopher’s, Londra.

Tocmai când punea capacul la stilou, unul dintre băieţii de serviciu se apropie de ea.

— A venit un domn să vă vadă. Profesorul Leidner. Sora Leatheran se întoarse. Observă un bărbat de înălţime mijlocie, cu umerii uşor lăsaţi, cu barbă brună şi ochi blânzi şi obosiţi.

Profesorul Leidner zări în faţa lui o femeie de treizeci şi cinci de ani, cu o ţinută dreaptă, încrezătoare. Văzu un chip prietenos, cu ochi albaştri uşor ieşiţi din orbite şi cu păr şaten, lucios. Arăta, constată el, exact aşa cum trebuia să arate o soră care se ocupa de cazuri de boli nervoase. Veselă, robustă, perspicace şi cu picioarele pe pământ.

„Sora Leatheran, îşi spuse, este nimerită.”

 

Capitolul 2 – Facem cunoştinţă cu Amy Leatheran

 

 

Nu pretind că sunt scriitoare şi nici că ştiu ceva despre scris. Fac asta doar pentru că m-a rugat doctorul Reilly, iar când doctorul Reilly te roagă ceva, parcă nu-ţi vine să-l refuzi.

— O, dar, domnule doctor, am spus eu, nu am talent la scris — absolut deloc.

— Prostii, a răspuns el. Dacă te ajută, gândeşte-te la asta ca la nişte fişe ale pacienţilor.

El, fireşte, se poate gândi aşa.

Doctorul Reilly a continuat. A spus că e neapărată nevoie de o relatare simplă, fără înflorituri, a afacerii de la Tell Yarimjah.

— Dacă o va scrie cineva direct interesat, nu va fi con­vingătoare. Lumea o să creadă că e de partea unuia sau a altuia.

Şi, fireşte, avea dreptate şi în privinţa asta. Eu eram din afară, ca să zic aşa.

— De ce n-o scrieţi dumneavoastră, domnule doctor? am întrebat.

— Eu nu am fost la faţa locului, dar dumneata ai fost. În plus, a adăugat el cu un oftat, n-o să mă lase fiica mea. Felul în care se supune năpârstocului ăluia de fată a lui este de-a dreptul ruşinos. Mai că îmi stătea pe limbă să îi spun asta, când i-am văzut licărirea din privire. Asta era cel mai supărător la doctorul Reilly. Nu ştiai niciodată dacă glumea sau nu. Întotdeauna vorbea rar şi pe un ton melanco­lic, dar jumătate din timp era o notă de amuzament în ceea ce spunea.

— Ei bine, am zis eu cam cu ezitare, cred că aş putea face asta.

— Fireşte că poţi.

— Doar că nu ştiu de unde să pornesc.

— Există un precedent foarte bun. Începe cu începutul, mergi până la sfârşit, apoi încheie.

— Nici măcar nu ştiu când şi unde a început totul, am spus eu şovăitoare.

— Crede-mă, soră, începutul nici nu se compară cu cât de greu îţi va fi să te opreşti. Cel puţin aşa mi se întâmplă mie ori de câte ori trebuie să ţin un discurs. Trebuie să mă apuce cineva de pulpana hainei şi să mă silească să mă dau jos de la tribună.

— O, glumiţi, domnule doctor.

— Sunt cât se poate de serios. Deci cum rămâne?

Mai era ceva care mă frământa. După ce am ezitat câteva clipe, am zis:

— Ştiţi, domnule doctor, mă tem că s-ar putea să fac pe alocuri nişte comentarii destul de personale.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, femeie, cu cât mai per­sonal, cu atât mai bine! Doar e o poveste despre oameni vii, nu despre manechine! Fă comentarii personale, fii părtini­toare, fii răutăcioasă, fii cum vrei! Scrie cum îţi vine! După aceea, vei putea scoate bucăţile care sună a calomnie. Începe să scrii. Eşti o femeie cu capul pe umeri, iar relatarea dumitale va fi fără doar şi poate una de bun-simţ.

Asta a fost tot, iar eu am promis că îmi voi da toată silinţa.

Şi încep, dar, cum îi ziceam şi domnului doctor, nu prea ştiu de unde să o apuc.

Pesemne că ar trebui să spun câteva vorbe despre mine. Am treizeci şi doi de ani şi mă numesc Amy Leatheran. Mi-am făcut ucenicia la spitalul St Christopher, şi după aceea am fost doi ani la maternitate. Am lucrat şi în particular — timp de patru ani am muncit la sanatoriul domnişoarei Bendix din Devonshire Place. Am venit în Irak cu doamna Kelsey. Avusesem grijă de ea când se născuse copilul. Acum venea la Bagdad cu soţul ei şi angajaseră deja o doică pentru copil, o femeie care lucrase câţiva ani aici, la nişte prieteni de-ai lor. Copiii se întorceau acasă pentru a merge la şcoală, iar doica se învoise să intre în serviciul doamnei Kelsey după plecarea lor. Doamna Kelsey avea o sănătate delicată şi era foarte îngrijo­rată de perspectiva unei călătorii aşa de lungi cu un copil atât de mic, aşa că maiorul Kelsey mi-a propus să o să însoţesc şi să mă ocup de ea şi de copil. Urma să îmi plătească drumul înapoi dacă nu găseam pe nimeni care să se întoarcă în Anglia şi să aibă nevoie de o soră medicală.

Ei, nu cred că e nevoie să îi descriu pe cei din familia Kelsey — copilul era adorabil, iar doamna Kelsey, foarte drăguţă, deşi mai degrabă genul agitat. Mi-a plăcut foarte mult călătoria. Nu mai mersesem niciodată atât de mult cu vaporul.

Printre pasageri era şi domnul Reilly. Un bărbat cu părul negru, cu faţa prelungă, care zicea tot soiul de lucruri amu­zante cu glas scăzut şi trist. Cred că îi plăcea să mă ia peste picior, şi făcea cele mai incredibile afirmaţii doar ca să vadă dacă le înghit. Era chirurg civil într-un loc numit Hassanieh — la o zi şi jumătate depărtare de Bagdad.

Eram în Bagdad de vreo săptămână, când m-am întâlnit din întâmplare cu el şi m-a întrebat când aveam să plec de la familia Kelsey. I-am răspuns că era o coincidenţă ciudată să mă întrebe tocmai asta, căci familia Wright (prietenii pe care i-am pomenit mai devreme) urma să plece înapoi în Anglia mai devreme decât fusese plănuit, iar doica lor putea intra imediat în serviciul doamnei Kelsey.

Mi-a spus că auzise despre familia Wright şi de aceea mă întrebase.

— De fapt, soră, s-ar putea să am o slujbă pentru dumneata.

— Un caz?

— Nu prea poate fi numit caz. E vorba despre o doamnă care are — cum să spun — halucinaţii...

— O! am exclamat eu.

(Se ştie îndeobşte ce înseamnă asta — alcool sau droguri!)

Doctorul Reilly nu mi-a dat alte explicaţii. A fost foarte discret.

— Da, a spus el. O anume doamnă Leidner. Soţul ei e ame­rican — mai precis, american de origine suedeză. Conduce o mare expediţie arheologică americană.

Şi mi-a povestit cum membrii acestei expediţii făceau săpături în locul unde fusese un mare oraş asirian, cam ca Nineveh. Casa în care stăteau nu era de fapt departe de Has­sanieh, însă era o zonă izolată, iar profesorul Leidner îşi făcea de ceva vreme griji în privinţa sănătăţii soţiei sale.

— Nu a fost foarte explicit, dar se pare că are atacuri repe­tate de panică.

— Rămâne cumva singură peste zi cu localnicii? am întrebat.

— A, nu, e multă lume în jur — vreo şapte sau opt per­soane. Nu cred să fi stat vreodată singură în casă. Dar, după câte se pare, a intrat într-o stare ciudată. Leidner are o mulţime de treburi pe cap, însă e nebun după soţia lui şi e îngrijorat din pricina stării în care se află. S-ar simţi mai bine dacă ar şti că e cineva responsabil şi cu bune cunoştinţe în domeniu care o supraveghează.

— Şi ce crede doamna Leidner despre toate acestea?

Doctorul Reilly a răspuns pe un ton grav:

— Doamna Leidner este o femeie încântătoare. Rareori are aceeaşi părere despre ceva două zile la rând. Dar, una peste alta, este de acord. Este o femeie bizară, a adăugat el. Plină de afecţiune şi, din câte cred eu, o mincinoasă de primă clasă — însă Leidner pare într-adevăr convins că e ceva care o sperie de moarte!

— Şi dumneavoastră ce v-a spus doamna Leidner, dom­nule doctor?

— A, păi nici nu m-a consultat! Oricum nu-i place de mine — din mai multe motive. Leidner e cel care a venit la mine cu această propunere. Ei bine, soră, ce zici de planul ăsta? O să mai vezi câte ceva din ţara asta înainte să te întorci acasă — săpăturile vor dura încă vreo două luni. Iar excavaţiile sunt o treabă foarte interesantă.

Am ezitat câteva clipe, întorcând problema pe toate feţele.

— Păi, am zis, cred că o să încerc.

— Splendid, a spus doctorul Reilly, ridicându-se. Leidner e în Bagdad acum. O să-i dau de veste să vină şi să vadă dacă poate aranja lucrurile cu dumneata.

Profesorul Leidner a venit la hotel în aceeaşi după-amiază. Era un bărbat de vârstă mijlocie, genul destul de agitat şi de şovăitor. Avea un aer blând, amabil şi cumva neajutorat.

Părea foarte devotat soţiei lui, dar a fost foarte vag cu privire la problemele pe care le avea aceasta.

— Vezi dumneata, a zis el, trăgându-se de barbă, ca şi cum ar fi fost încurcat, într-un mod care, aveam să descopăr mai târziu, îi era caracteristic, soţia mea are o puternică stare de nelinişte. Sunt... sunt foarte îngrijorat din pricina ei.

— Este sănătoasă fizic? am întrebat.

— Da — a, da, cred că da. Nu, nu cred că e vreo problemă din punct de vedere fizic. Însă... Însă... Îşi imaginează tot felul de lucruri.— Ce fel de lucruri? m-am interesat eu.

Dar nu mi-a răspuns la întrebare, ci s-a mulţumit să mur­mure, confuz:

— Se ambalează din orice... temerile ei nu au nici un temei.

— Temeri privitoare la ce, profesore Leidner?

A zis vag:

— A, sunt doar... nişte atacuri de panică.

„Zece la unu că e vorba despre droguri, mi-am spus în sinea mea. Iar el nici nu-şi dă seama! O mulţime de bărbaţi păţesc aşa. Doar se întreabă de ce nevestele lor sunt atât de agitate şi îşi schimbă atât de brusc dispoziţia.”

L-am întrebat dacă doamna Leidner era de acord cu venirea mea.

S-a luminat la faţă.

— Da. Am fost surprins. Foarte plăcut surprins. Mi-a spus că este o idee foarte bună. Că se va simţi mai în siguranţă.

Această exprimare mi s-a părut ciudată. „Mai în sigu­ranţă.” O exprimare cât se poate de stranie. Am început să mă gândesc că doamna Leidner ar putea reprezenta totuşi un caz de boală mentală.

Profesorul Leidner a continuat, cu un soi de entuziasm copilăresc:

— Sunt convins că o să te înţelegi foarte bine cu ea. Este într-adevăr o femeie absolut fermecătoare. A zâmbit dezar­mant. Simte că dumneata îi vei fi de mare ajutor. Am simţit şi eu acelaşi lucru de îndată ce te-am văzut. Arăţi, dacă îmi permiţi îndrăzneala, atât de minunat de sănătoasă şi de plină de bun-simţ. Sunt convins că eşti persoana potrivită pentru Louise.

— Nu putem decât să încercăm, profesore Leidner, am zis eu, plină de voioşie. Sper să îi pot fi de ajutor soţiei dumneavoastră. Poate că o nelinişteşte prezenţa localnicilor şi a negrilor?

— O, nu, nicidecum. Scutură din cap, amuzat de o astfel de presupunere. Soţiei mele îi plac foarte mult arabii — apreciază

simplitatea şi simţul umorului pe care aceştia le vădesc. E a doua campanie la care ia parte — suntem căsătoriţi de mai puţin de doi ani, dar deja vorbeşte destul de bine araba. O vreme n-am mai spus nimic, apoi am încercat din nou.

— Nu-mi puteţi spune absolut nimic despre ceea ce o înspăimântă pe soţia dumneavoastră, profesore Leidner? l-am întrebat.

S-a codit. Apoi a zis încet:

— Sper, cred... că îţi va spune singură. Altceva n-am mai izbutit să scot de la el.

 

Capitolul 3 – Bârfe

 

 

A rămas stabilit să merg la Tell Yarimjah săptămâna următoare.

Doamna Kelsey tocmai se instala în casa de la Alwiyah, şi m-am bucurat că o pot ajuta.

Cât am stat acolo, am auzit una sau două aluzii la expe­diţia condusă de profesorul Leidner. Un prieten de-al doamnei Kelsey, un tânăr comandant de escadron, şi-a ţuguiat buzele, surprins, şi a exclamat:

— Frumoasa Louise. Deci asta e ultima! S-a întors spre mine. Aşa îi spunem noi pe aici. E cunoscută ca Frumoasa Louise.

— Asta înseamnă că e chiar atât de atrăgătoare? am întrebat.

— Dacă e să îi dai crezare. Ea crede că e într-adevăr aşa!

— Nu fi răutăcios, John, a zis doamna Kelsey. Ştii prea bine că nu e singura care crede asta! O mulţime de oameni s-au îndrăgostit pur şi simplu de ea.

— Poate că ai dreptate. E trecută de prima tinereţe, dar este destul de seducătoare.

— Şi tu ai fost înnebunit după ea la un moment dat, a spus doamna Kelsey, râzând.

Comandantul de escadron a roşit şi a recunoscut, cumva ruşinat:

— Păi ştie cum să se facă plăcută. Cât despre Leidner, el venerează şi pământul pe care calcă -, iar restul membrilor expediţiei trebuie să facă la fel! Asta aşteaptă de la ei!

— Câţi sunt în total? m-am interesat eu.

— De toate felurile şi de toate naţiile, a răspuns comandan­tul de escadron, vesel. Un arhitect englez, un părinte francez din Cartagina — el se ocupă de inscripţii, tăbliţe şi alte lucruri din astea. Şi apoi mai e domnişoara Johnson. Şi ea e engle­zoaică; e, ca să zic aşa, omul bun la toate. Şi un bărbat mic şi îndesat care se ocupă de fotografii — el e american. Şi familia Mercado. Dumnezeu ştie ce naţie sunt: italieni sau spanioli, ceva! Ea e destul de tânără — o creatură perfidă — şi, vai, cât o urăşte pe Frumoasa Louise! Şi mai sunt şi vreo doi tineri. Asta-i tot. O adunătură de ciudaţi, dar, una peste alta, nişte oameni drăguţi — nu-i aşa, Pennyman?

Se adresa unui bărbat în vârstă, care stătea cufundat în gânduri şi învârtea în mână un pince-nez.

Acesta a tresărit şi a ridicat privirea.

— Da, da, foarte drăguţi. Asta dacă îi iei unul câte unul. Fireşte, Mercado e puţin excentric...

— Are o barbă aşa stranie, a adăugat doamna Kelsey. Genul acela de barbă firavă şi parcă mototolită.

Maiorul Pennyman a continuat fără să o bage în seamă:

— Tinerii sunt amândoi de treabă. Americanul e destul de tăcut, iar englezul vorbeşte puţin cam mult. Curios, de obicei e exact pe dos. Leidner însuşi e un bărbat minunat — aşa de modest şi de rezervat. Da, luaţi unul câte unul, sunt toţi nişte oameni foarte drăguţi. Dar, dintr-un motiv sau altul, sau poate că e doar închipuirea mea, ultima dată când am trecut pe acolo am avut impresia că era ceva în neregulă. Nu ştiu precis ce anume... Parcă nimeni nu se purta firesc. Atmosfera era tensionată. Ca să înţelegeţi mai bine — erau cam prea politicoşi când îşi dădeau unul celuilalt untul. Înroşindu-mă puţin, pentru că nu-mi prea place să îmi expun părerile, am spus:

— Când oamenii stau închişi într-un loc prea mult timp, încep să se calce pe nervi. Ştiu asta din spital.

— E adevărat, a zis maiorul Kelsey, însă campania de-abia a început, e prea devreme ca să se fi creat deja animozităţi.

— O asemenea expediţie este, probabil, ca viaţa reală, numai că în miniatură, a intervenit maiorul Pennyman. Are propriile bisericuţe, rivalităţi şi invidii.

— Pare că sunt mulţi nou-veniţi anul acesta, a spus maio­rul Kelsey.

— Să vedem. Comandantul de escadron i-a numărat pe degete. Tânărul Coleman e nou, la fel şi Reiter. Emmott a fost şi anul trecut, la fel şi familia Mercado. Părintele Lavigny este nou-venit. II înlocuieşte pe profesorul Byrd, care e bolnav şi nu a putut ajunge. Carey, fireşte, e dintre cei vechi. E parte din expediţie de la bun început, de acum cinci ani. Domnişoara Johnson e aproape la fel de veche ca şi Carey.

— Întotdeauna am crezut că la Tell Yarimjah oamenii se înţeleg atât de bine, a remarcat maiorul Kelsey. Parcă erau o familie fericită — ceea ce e cu adevărat surprinzător, dacă stai să te gândeşti la natura umană! Sunt sigur că sora Leatheran e de acord cu mine.

— Păi, am zis eu, nu ştiu să nu aveţi dreptate! Am văzut atâtea certuri în spital, şi adesea izbucneau de la lucruri mărunte, de la o dispută pentru o ceaşcă de ceai.

— Da, oamenii tind să devină foarte meschini în astfel de împrejurări, a spus maiorul Pennyman. Totuşi, mie mi se pare că în acest caz e vorba despre altceva. Leidner este un om atât de blând şi de modest, cu un tact remarcabil. Întotdeauna a reuşit să păstreze veselia printre oamenii lui şi să îi facă să se înţeleagă bine între ei. Şi, cu toate acestea, şi eu am simţit deunăzi acea tensiune.

Doamna Kelsey a râs.

— Şi nu vă daţi seama de explicaţie? Sare în ochi!

— Ce vreţi să spuneţi?

— Doamna Leidner, de bună seamă.

— Ei, hai, Mary, a zis soţul ei, e o femeie fermecătoare, nu e defel genul care să se certe.

— N-am spus că ar fi certăreaţă. Doar provoacă certe!

— În ce fel? Şi de ce ar face-o?

— De ce? De ce? Pentru că se plictiseşte. Nu e arheolog, e doar nevastă de arheolog. Se plictiseşte din cauză că nu găseşte nimic să o intereseze, şi atunci îşi creează propriile evenimente dramatice. Se amuză făcându-i pe ceilalţi să se dondănească.

— Mary, habar nu ai despre ce vorbeşti. Doar îţi imaginezi ce se întâmplă.

— Bineînţeles că doar îmi imaginez! Dar o să descoperi că am dreptate. Nu degeaba Frumoasa Louise arată ca Mona Lisa! Poate că nu vrea să facă nici un râu, însă îi place să vadă ce se întâmplă.

— Îi este devotată lui Leidner.

— O! Nu mă refeream la intrigi vulgare. Dar femeia asta este o allumeuse.

— Femeile sunt atât de drăguţe unele cu altele, a spus maiorul Kelsey.

— Ştiu. Scorpie, scorpie, scorpie, asta ziceţi voi, bărbaţii, însă de cele mai multe avem dreptate în privinţa semenilor de acelaşi sex.

— Chiar şi aşa fiind, a intervenit maiorul Pennyman, gân­ditor, presupunând că toate bănuielile răutăcioase ale doamnei Kelsey sunt adevărate, nu cred că asta ar putea justifica acea ciudată senzaţie de tensiune, de calm dinaintea furtunii. Am avut impresia că furtuna poate izbucni în orice moment.

— Să n-o speriem pe soră, a zis doamna Kelsey. Urmează să se ducă acolo peste trei zile, iar ce spuneţi dumneavoastră o s-o facă să se răzgândească.

— A, nicidecum, nu mă sperii dintr-atât, am replicat eu, râzând.

Cu toate acestea, m-am gândit mult la ceea ce auzisem. Mi-am adus aminte de acele cuvinte ciudate ale profesorului Leidner — „mai în siguranţă”. Oare teama secretă a soţiei sale, nemărturisită sau poate exprimată, producea această reacţie asupra celorlalţi? Sau tensiunea (ori poate cauza necunoscută a acesteia) producea această reacţie asupra nervilor ei?

Am căutat în dicţionar cuvântul allumeuse, pe care îl folosise doamna Kelsey, dar nu am înţeles la ce se referea.

„Ei bine, mi-am zis în sinea mea, trebuie să aştept şi să mă lămuresc singură.”