Stiinta intre adevar si aberatie de Joe Schwarcz
CUPRINS
Suc de portocale versus Red Bull
Osteoartrita – atât de multe posibilităţi, atât de puţin timp
Fiţi binevenite, dragi alge marine!
Listă de recomandări pentru prevenirea cancerului
Atenţie! Nu renunţaţi la vaccinuri!
Aşadar, există vreo soluţie pentru riduri?
Cum aducem verdele în curăţătoria CHIMICĂ?
Nu tot ce este verde se mănâncă
Curiozitatea lui Oprah: polistirenul
Ce nu se învaţă la facultatea de drept
Cum să speli rufele cu nişte mingi
Adevărul iese întotdeauna la iveală
Pe vremea când Coca era într-adevăr numărul unu
Adevărata poveste a vitaminei B6
Supa mea sănătoasă, dar cancerigenă
Limitele experienţelor pe animale
Să tragem concluziile potrivite
Despre autor
JOE SCHWARCZ, doctor în chimie, este şeful Catedrei pentru Ştiinţă şi Societate a Universităţii Megill, Montreal, Canada, unde ţine cursuri de nutriţie, sănătate şi aplicaţii ale chimiei în viaţa cotidiană. Printre multe alte distincţii, i-au fost acordate premiile Meneil de către Royal Society of Canada şi Grady-Stack de către American Chemical Society, în acest din urmă caz Joe Schwarez fiind singurul laureat de altă naţionalitate decât americană. Schwarez este gazda unor emisiuni săptămânale la posturile de radio CJAD din Montreal şi CFRB din Toronto şi scrie un articol săptămânal pentru The Gazette (Montreal). Este, de asemenea, autorul mai multor lucrări devenite bestseller.
INTRODUCERE
Iată o remarcă ce m-a lăsat fără cuvinte: „Am mai multă încredere în vaci decât în chimişti”. Nu, aceste cuvinte memorabile nu au fost rostite de vreun actor, ci de un emerit profesor de nutriţie şi educaţie de la Teacher’s College de la Universitatea Columbia – o instituţie deloc de neglijat.
Doamna profesoară Joan Gussow şi-a exprimat neîncrederea în chimişti atunci când a fost întrebată dacă preferă margarina sau untul. S-a pronunţat pentru unt, motivând neimplicarea chimiştilor în producţia acestuia, dar eu presupun că o îngrijorau grăsimile nesaturate introduse prin hidrogenare în margarină. De fapt, chiar şi cu aceste neajunsuri, margarina conţine mai puţine grăsimi dăunătoare arterelor decât untul.
Doamna Gussow sugera că lucrurile iau o întorsătură urâtă atunci când chimiştii intră în joc. În unele cazuri poate că este adevărat, dar în cursa dintre avantajele şi dezavantajele manipulării chimice… ei bine, o astfel de cursă nu există. Sloganul original al companiei Dupont „Lucruri mai bune pentru o viaţă mai bună… prin chimie” este la fel de adevărat astăzi, ca şi la lansarea din 1935.
În anii 1960 şi 1970, percepţia generală despre chimie s-a schimbat. Dacă până atunci chimia era ştiinţa nobilă care ne adusese medicamentele, fibrele şi plasticul, aceasta a ajuns să fie asociată cu napalmul, Agentul Portocaliu[1] şi poluarea. „Chimicale” a devenit un cuvânt urât, astfel încât unii chimişti au ajuns să propună înlocuirea lui cu „substanţe” în comunicarea cu publicul. În 1982, reputaţia chimiei decăzuse într-atât, încât Dupont a simţit că trebuie să renunţe la particula „prin chimie” din sloganul său. Acest lucru se întâmpla la doar optsprezece ani după ce compania pusese în scenă, la Târgul Mondial de la New York, din 1964, un spectacol de tip Broadway musical cu titlul „Minunata Lume a Chimiei”. A fost un spectacol extraordinar. Ştiu asta pentru că l-am văzut de mai multe ori – lucru deloc surprinzător dacă te gândeşti că a rulat de patruzeci şi opt de ori pe zi!
Totul pe scena Dupont era făcut dintr-un material nou inventat: uşile aveau vopsea pe bază de răşini alchidice şi clanţe din poliacetal, tavanul era din fluorură de poliviniliden, podelele erau acoperite cu nailon şi scaunele cu clorură de poliviniliden. Cortina de poliester s-a ridicat pentru a face loc dansatorilor în costume colorate de spandex, care dansau cu pantofi de poliuretan pe o scenă lucind de acrilat. Erau demonstraţii cu vopsea care nu curge sau care îşi schimba culoarea şi fibre de nailon scoase direct din eprubete.
Chiar şi un comerciant din afara pavilionului intrase în febra chimiei. Stând în picioare pe o platformă improvizată, proslăvea minunile cuţitului din oţel carbon, despre care se presupunea că luceşte şi taie la fel de bine o eternitate, datorită conţinutului de crom, vanadiu şi molibden. Era un adevărat showman din câte îmi amintesc, folosind unul din cuţitele minune pentru a tăia cu uşurinţă în jumătate un pachet întreg de cărţi de joc. La ora aceea nu am înţeles partea cu chimia, dar am fost îndeajuns de impresionat încât să cumpăr cuţitul pe care îl mai am şi astăzi. Deşi nu am simţit vreo nevoie imperioasă de a tăia cărţi de joc cu el, cuţitul îmi aminteşte cât de ingenioasă este chimia şi poate mă va ajuta chiar să îi redau ceva din strălucirea de altădată.
Aşadar, ce fac chimiştii până la urmă? Dacă e să fim tradiţionalişti, am spune că sunt interesaţi de materie şi de transformările pe care le suportă aceasta. Şi pentru că materia este orice lucru care ocupă un loc şi are o masă proprie, pe chimişti îi interesează cam totul. Îi interesează structura celulelor şi relaţia dintre acestea şi proprietăţile lor, îi interesează ce chimicale există şi unde, dar mai mult decât orice îi interesează manipularea moleculelor pentru crearea unor materiale noi şi folositoare.
Aţi vrea să ştiţi dacă un măr conţine antioxidanţi sau reziduuri de pesticide? Sau dacă apa de băut conţine plumb? Dacă cosmeticele dumneavoastră conţin estrogen? Sau dacă aveţi agenţi de ignifugare în sânge? Sau plastifianţi în mâncarea semipreparată? Sau poate vreţi să ştiţi dacă există vreo diferenţă de licopen între roşiile normale şi cele organice? Ei bine, un chimist are toate răspunsurile. Aţi vrea să aflaţi dacă vreo pulbere albă necunoscută conţine spori de antrax sau dacă vreun atlet are urme de droguri în urină? Sau dacă un infractor are urme de praf de muniţie pe mâini? Sunaţi un chimist.
Specialiştii în chimie analitică sunt cu adevărat uimitori. Imaginaţi-vă ce înseamnă să poţi detecta prezenţa unei substanţe cu o concentraţie de unu la un triliard. Asta ar însemna o picătură de alcool într-o cantitate de apă dintr-un şir de vagoane-cisternă întinse pe o distanţă de zece mile. La fel de impresionanţi sunt şi chimiştii care creează baterii, adezivi, cerneluri, filtre de apă, procese de reciclare pentru hârtie şi plastic, cipuri de silicon pentru computere, detectoare de fum şi de monoxid de carbon şi carburant pentru rachete. Tot ei găsesc şi posibilităţi de a înlocui grăsimile nesaturate din mâncare, lucru care o preocupă atât de mult pe doamna profesor Gussow şi nu numai.
Apoi sunt chimiştii care se specializează în materiale sintetice. Medicamentele, coloranţii, detergenţii, agenţii de ignifugare, noii refrigeranţi şi aditivii pentru creşterea eficienţei benzinei sunt domeniul lor. Ingeniozitatea chimiştilor care lucrează cu polimeri ne-a adus plasticul pentru pungile de sânge, lentilele de contact, CD-urile, blaturile de bucătărie, panourile solare şi valvele artificiale, dar şi costumele ignifugate pentru pompieri şi vestele antiglonţ care salvează vieţile poliţiştilor.
Contribuţia chimiştilor la calitatea vieţii noastre este incredibilă, dar am fi naivi să credem că aceste lucruri nu vin cu nişte riscuri. În viaţă totul se plăteşte: astăzi suntem îngrijoraţi că avem plastifianţi în sânge, că aerul conţine dioxină, apa conţine produse secundare din procesul de clorinare, iar mâncarea reziduuri de pesticide. Adevărul este însă că dacă am aflat despre aceste lucruri, asta se datorează dezvoltării unor tehnici chimice sofisticate, iar dacă avem nevoie de soluţii, acestea vor veni tot din partea chimiştilor. Merită să mai spunem şi că oricâte probleme ar fi creat manipularea chimică, acestea sunt cu siguranţă mai mici decât cele care au fost rezolvate cu ajutorul ei.
În această lucrare explorăm rolul chimiei în viaţa noastră, navigând prin istorie, şi implicările ei în alimentaţie şi sănătate şi încercăm să pescuim câteva dintre ideile bizare pe care oamenii le-au formulat din cauza înţelegerii greşite a acestei discipline. Voi încerca să construiesc o imagine realistă şi obiectivă a ceea ce pot şi nu pot face moleculele, şi o voi face separând adevărul de aberaţie. Iar dacă nu v-am câştigat încrederea până la sfârşit – ei bine, discutaţi despre toate aceste lucruri şi cu o vacă.
[1] „Agent Orange”, în limba engleză în original – ierbicid şi defoliant folosit de armata Statelor Unite în războiul din Vietnam ca parte a strategiei de a ataca ecosistemul bazat pe plante al unei zone. Efectele sunt estimate la sute de mii de morţi şi copii născuţi cu dizabilităţi. (n. trad.)
