Istoria secreta a omenirii de Os Kuhlen
SISTEMUL OCULT DE DOMINARE A LUMII
Motto:
„Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi.“
Evanghelia după Ioan (8, 32)
PREFAŢĂ
„Neştiutul nu reprezintă neapărat alte galaxii sau sisteme planetare. El poate fi o civilizaţie paralelă terestră de care ne desparte un decalaj în timp, fie doar o secundă sau un decalaj spaţial nesesizat de noi în spaţiul tridimensional. Neştiutul poate fi o altă dimensiune încă de neimaginat, o civilizaţie străină existentă în noi şi printre noi, care nu poate fi evidenţiată de simţurile noastre imperfecte, incomplete.“
Doru Davidovici, Lumi galactice
Unul din conceptele fundamentale care stau la baza complexului edificiu social al civilizaţiei contemporane, acela de evoluţie, a căpătat, la sfârşitul celui de al doilea mileniu, o semnificaţie aproape universală, în pofida existenţei unor numeroase angoase ce continuă să stăpânească oamenii obişnuiţi, semn al alienării din ce în ce întâi profunde a acestora. Este, oare, îndreptăţită această viziune exclusivistă ce îşi pune amprenta asupra tuturor domeniilor de activitate? Judecând după variaţia temporală a raportului dintre influenţa elementelor de ordin material şi cea a elementelor de ordin spiritual, raport care ar trebui să stea la baza evaluării tuturor civilizaţiilor, concluzia evidentă este aceea că omenirea actuală a ales calea confortului material în detrimentul „confortului“ spiritual.
Insecuritatea crescândă a societăţii, în general, şi a fiecărui individ, în particular, dau dovadă efemerităţii existenţei umane şi amplifică temerile eshatologice până aproape de paroxism. Dintre toate întrebările care iau naştere din extraordinara fervoare intelectuală, una se repetă obsedant: „Suntem singuri în Univers?"
Încercând să răspund acestei cerinţe stringente, m-am străduit, în cartea de faţă, să conturez cât mai fidel complexa structură a Universului şi să liniştesc spiritele anxioase, argumentând ideea conform căreia existenţa civilizaţiilor humanoide, în zone mai apropiate sau mai îndepărtate ale Cosmosului, este o legitate susţinută de cele mai modeme teorii astrofizice.
Mai mult chiar, dezvoltarea completă a profundelor semnificaţii rezultate din interpretarea acestor teorii, conduce la crearea unei veritabile breşe în modul clasic de percepţie a locului şi rolului omului în cadrul Universului, oferindu-ne prilejul de a descoperi un câmp de investigaţii nebătătorit încă de literatura de anticipaţie, acela al existenţei civilizaţiilor hiperspaţiale. Realitatea şocantă ce ni se dezvăluie, dincolo de implicaţiile aride ale acestor teorii, relevă nu numai faptul că civilizaţia noastră nu este singura de pe această planetă, cât mai ales ideea că dezvoltarea ei este supervizată în mod constant de fiinţele hiperspaţiale (din păcate, negative), prin intermediul unui complex Sistem de Control al Omenirii.
Considerând că Marele Plan există, voi numi suprastructura care veghează permanent la actualizarea şi transpunerea să în practică, Piramida Ocultă şi voi încerca să dezvălui care sunt ipoteticele premise ale formării şi evoluţiei acesteia, dar şi să prezint câteva din principalele elemente ale sistemului instaurat de organizaţia ocultă pentru controlul evoluţiei civilizaţiei umane, a căror esenţă poate fi rezumată în doar două cuvinte: mistificarea realităţii. Pentru toţi cei care sunt în căutarea Adevărului, se va spune lucrurilor pe nume: minciună a căpătat în societatea modernă un statut oficial şi privilegiat, iar orice încercare de a spulbera aparenţele unui sistem perfect este pedepsită prin metode demne de mult-blamata Inchiziţie. Toate informaţiile referitoare la structura planetei, la trecutul omenirii şi chiar la pseudo-mediatizatul fenomen OZN, sunt permanent supuse unei cenzuri severe de către o armată întreagă de specialişti, al căror unic scop este susţinerea unei versiuni oficiale, impuse pe căi oculte.
Piramida Ocultă, unica structură veritabilă şi completă de putere, este similară unei construcţii piramidale, cu singura deosebire că piatra sa unghiulară nu aparţine acestei lumi, cel puţin nu a celei pe care o recunoaştem în prezent. În acest sens, voi aduce argumente care contestă actuala viziune asupra istoriei – viziune impusă prin mijloace de propagandă – conturând imagini ale unor civilizaţii ce au precedat-o pe cea de faţă. Totodată voi zugrăvi un tablou mult mai vast decât cel oferit de „clasicele" ipoteze referitoare la existenţa civilizaţiilor extraterestre, nu din spirit contestatar, ci pentru a arăta că noi nu suntem singurii în măsură să purtăm numele de civilizaţie terestră. De altfel, termenul de extraterestru denotă un egocentrism exacerbat al actualei civilizaţii, posibil să fi fost cultivat în mod expres.
Am fost obişnuiţi să credem că Istoria nu este altceva decât un şir aleatoriu de evenimente, un joc al Hazardului fără un ţel precis. Cu toate acestea, a fost acceptată ideea existenţei unei anumite continuităţi a culturilor preistorice, care au apărut, s-au dezvoltat, au involuat şi apoi au dispărut şi care, deşi au fost distruse, asimilate sau uitate, ne-au lăsat moştenire peste timpuri şi decadenţă, o astronomie veche de mii de ani, o simbolistică bogată, ca sinteză a înţelepciunii din vremurile respective şi o artă reprezentativă şi diferenţiată, ce nu a putut fi clasificată şi nici înţeleasă în întregime. Arheologii descoperă frecvent noi probe, din sfere de civilizaţie date uitării, care, de cele mai multe ori, sunt greu de catalogat, deşi cercetarea lor ar putea avea o influenţă covârşitoare asupra istoriei lumii. Dincolo, însă, de ceea ce ar putea fi pus sub semnul inerţiei lumii ştiinţifice, se pare că există anumite forţe care acţionează în sensul promovării unei politici de ignorare a dovezilor materiale stânjenitoare. Specialiştii se lasă mereu atraşi de conceptul culturilor autonome, fără a se întreba cine are interesul să îl promoveze, şi susţin apodictic că anterior sumerienilor nu au existat culturi superioare, iar toţi oamenii care au trăit înainte trebuie încadraţi sferei „primitivilor“.
O studiere mai atentă a dovezilor istorice ne arată, însă, că vechile populaţii nu erau primitive, în sensul convenţional al cuvântului, ci erau doar altfel decât noi. Frecvent, cunoştinţele lor au fost atribuite contactului intim cu natura, imperiului necesităţii, sau altor factori care unifică sub un numitor comun cercetările şi modalităţile de punere în practică. Ştiinţa oficială pune sub semnul întâmplării multe din descoperirile aşa-zisei epoci preistorice, dar experienţele făcute de câţiva curioşi au demonstrat că întâmplarea nu are decât un rol secundar în evoluţie. S-a constatat, de exemplu,
că atunci când se aruncă în foc bucăţi de aramă sau de orice alt minereu, nu se întâmplă absolut nimic, deoarece metalul nu se topeşte. Modul cel mai simplu de obţinere a aramei este topirea pulberii de malahit într-un vas de pământ închis ermetic, iar obţinerea fierului este mult mai anevoioasă şi mai complicată.
La fel de improbabile sunt şi ipotezele referitoare la caracterul întâmplător al aclimatizării rapide a plantelor de cultură la condiţii noi, al domesticirii animalelor, al începuturilor ceramicii, ba chiar şi ce referitoare la caracterul întâmplător al apariţiei celor mai fine tehnici de prelucrare a pietrei din neolitic, care şi astăzi depăşeşte posibilităţile noastre, nu numai în ridicarea construcţiilor megaliticc, dar chiar şi în cioplirea ţepuşelor ritualice maya. S-a ajuns, astfel, la ceea ce Claude Levi-Strauss a numit paradoxul neolitic, ce susţine ideea că omul din epoca respectivă s-a perfecţionat atât de mult în îndemânare şi în stăpânirea capacităţilor creatoare de civilizaţie, încât elanul lui creator şi spiritul inventiv a stagnat pe parcursul următoarelor milenii şi s-a trezit iar la viaţă abia o dată cu ştiinţele moderne. Hiatusul a fost pus pe seama trecerii de la modul de gândire ezoteric la modul de gândire ştiinţific.
Cum însă, întâmplarea este moneda pe care cei deştepţi o vând celor naivi, aspectul se rezumă, în cele din urmă, la studiul problemei filosofice a raportului dintre determinism şi libertate, atât la nivel individual, cât şi la nivel social. Istoria consemnează existenţa unor oameni cu totul deosebiţi, care au marcat diversele etape fundamentale ale evoluţiei civilizaţiei umane şi care au putut anticipa cu o deosebită clarviziune evenimente ce s-au petrecut ulterior, întocmai cum le-au prezis. Consideraţi a fi profeţi, vizionari sau magi, lor le-au fost atribuite fapte remarcabile şi cunoştinţe ieşite din comun. Capacitatea lor de a prevedea viitorul a fost pusă, de cele mai multe ori, pe seama capacităţilor paranormale ale acestora sau a inspiraţiei divine, alte justificări nefiind admise ca posibile.
Deşi, în general, explicaţia remarcabilelor anticipaţii a fost cantonată în zona psihicului uman şi a resurselor sale necunoscute, este foarte posibil ca sursa cunoştinţelor lor uimitoare să fi fost cât se poate de terestră, dacă luăm în calcul ipoteza existenţei unui plan după care omenirea îşi desfăşoară evoluţia, şi despre care aceştia au aflat într-o mai mare sau mai mică măsură. Acest punct de vedere, bănuit, dar despre care nimeni nu îndrăzneşte să rostească un cuvânt, ce porneşte de la premisa conform căreia respectivii indivizi ar fi aparţinut unor societăţi secrete ce aveau acces la planurile de evoluţie ale umanităţii, implică însă o ipoteză sensibilă şi anume: existenţa unui plan ocult de guvernare a lumii. De cele mai multe ori, ei au fost reduşi la tăcere, deoarece pedeapsa pentru dezvăluirea etapelor Marelui Plan nu a fost alta decât moartea. Chiar şi atunci când unele aspecte erau dezvăluite, cu preţul unor mari sacrificii, majoritatea oamenilor a continuat să le ignore, sperând că ele nu se vor îndeplini.
De ce s-au pus proorocirile pe seama inspiraţiei divine? Credinţa în Dumnezeu dădea o mai mare greutate respectivelor afirmaţii, iar oamenii le luau în seamă cu cea mai mare seriozitate. Analizând, însă, vieţile marilor vizionari, prooroci şi profeţi, ne dăm seama că mai întotdeauna ei s-au aflat într-un puternic conflict, atât cu conducerile existente, cât şi cu popoarele decăzute din punct de vedere moral. Să fie o întâmplare că marii vizionari au fost aproape întotdeauna nişte spirite rebele, nonconformiste şi radicale, care şi-au jertfit viaţa pentru afirmarea idealurilor în care credeau? Puţin probabil. Pentru cei care au avut acces la tainele Lumii, pentru cei care au risipit, chiar şi parţial, vălurile Mayei, societatea nu mai reprezenta decât un teren de luptă, de înfruntare inegală în titanica încercare de a trezi spiritele adormite ale fraţilor de acelaşi neam.
„Dee afirma, mai ales, că proiecţia lui Mercator nu este decât o primă aproximare. După dânsul, Pământul nu este perfect rotund, ci este format din mai multe sfere suprapuse, alineate de-a lungul unei alte dimensiuni. Între aceste sfere ar exista puncte sau chiar suprafeţe de comunicaţie şi în acest fel Groenlanda s-ar întinde la infinit deasupra altor pământuri decât al nostru. Dee a insistat chiar, pe lângă regina Elisabeta, ca Anglia să ocupe Groenlanda, pentru a avea acces la alte lumi.“
Jacques Bergier, Cărţile blestemate
Universul a fascinat dintotdeauna fiinţa umană, indiferent de gradul său de dezvoltare materială sau spirituală. Răspunzând unui impuls firesc de cunoaştere şi perfecţionare, omul s-a dedicat iară şi iară, cu o râvnă din ce în ce mai profundă, pentru a descoperi şi a redescoperi oglindirea infinitului mare în infinitul mic şi a infinitului mic în infinitul mare, sperând că în acest fel va mai fi făcut încă un pas spre împlinirea dezideratului exprimat de sintagma devenită celebră, „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ – un pas către regăsirea veritabilei origini a fiinţei umane, aceea a recunoaşterii versului unic, a Uni-Versului, exprimată atât de simplu şi de genial în Sfânta Evanghelie după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“.
Inexorabila curgere a timpului, ce a marcat nu numai apariţia şi dispariţia unei întregi pleiade de civilizaţii, a demonstrat, prin modificarea treptată a modului de percepţie a Universului, că însăşi cunoaşterea este un proces evolutiv guvernat de legi proprii. Pentru antici, totul era fix şi măsurabil, iar lumea era limitată în ambele sensuri: atomii se situau într-o extremitate, iar sfera stelelor fixe în cealaltă. Arhimede calculase chiar câte boabe de nisip pot intra în sfera stelelor fixe. Epoca modernă a înlăturat complet viziunea anticilor, ştiinţa demonstrând că nu există, de fapt, o sferă a stelelor fixe şi că nu există nici măcar cer. Ceea ce se numeşte în mod convenţional cer nu reprezintă altceva decât imaginea ce rezultă din împrăştierea luminii în păturile superioare ale atmosferei.
Cea mai simplă definiţie pe care au reuşit să o dea astronomii moderni Universului poate fi rezumată astfel: „Universul reprezintă tot ceea ce putem observa“. Acesta constituie Universul observabil, ce conţine toate stelele şi galaxiile, de la cele mai apropiate, până la cele mai îndepărtate, care pot fi detectate prin recepţionarea radiaţiilor pe care le emit. Conform unei definiţii mai cuprinzătoare, Universul reprezintă tot ceea ce poate fi observat, plus tot ceea ce ar mai putea exista. Acesta este Universul întreg, care formează în principal obiectul unor studii matematice şi filosofice, prin extrapolarea datelor obţinute din studierea Universului observabil. O a treia definiţie ar cuprinde partea Universului întreg care este descrisă de legile cunoscute ale fizicii. Acesta este Universul fizic, o extensie a Universului observabil, ce include zone ce nu pot fi observate direct, dar a căror prezenţă se poate deduce prin efectele lor asupra unor entităţi observabile. Evident, în cadrul Universului fizic sunt luate în considerare doar acele regiuni care pot fi analizate în mod ştiinţific. Universul fizic este obiectul de studiu al cosmologiei, ştiinţa care caută să răspundă la una din problemele fundamentale care se pun: există o limită a Universului, sau acesta este infinit? Apariţia radiotelescoapelor a dus la mărirea rezoluţiei telescoapelor obişnuite şi, implicit, la mărirea Universului observabil. Se poate aprecia că ritmul descoperirilor face ca dimensiunile sale să se dubleze aproximativ la fiecare 5 ani.
După cum arată Cecil Folescu în lucrarea Ce este Universul?[1], geometria Universului este o problemă care i-a preocupat pe mulţi astronomi, matematicieni şi fizicieni. Primul model ştiinţific al Universului a fost elaborat de Isaac Newton, la începutul secolului al XVIII-lea. El a încercat să aplice teoria gravitaţiei întregului Univers, presupunând o geometrie euclidiană, dar a întâmpinat o serie de dificultăţi, dintre care cea mai mare problemă a constituit-o aceea că Universul, considerat a fi un spaţiu ce conţine materie, ar trebui să se întindă la infinit, deoarece dacă ar fi finit, atunci, potrivit legii gravitaţiei, el ar trebui să se contracte spre un punct central. Cu alte cuvinte, un Univers finit ar fi instabil. Mai recent a fost pusă în evidenţă o altă dificultate a modelului newtonian, cunoscută sub numele de paradoxul lui Olbers. Acesta se poate sintetiza printr-o întrebare destul de simplă, încât la prima vedere nici nu ar merita să fie pusă: de ce este cerul negru noaptea? Un răspuns lapidar ar fi: pentru că Soarele a apus. Şi totuşi, astronomul H. Olbers a arătat că dacă Universul s-ar întinde la infinit, atunci cerul nopţii nu ar apărea întunecat, ci ar trebui să fie extrem de strălucitor sau cel puţin tot atât de strălucitor cât suprafaţa unei stele. Aceasta ar însemna că într-un Univers infinit, cerul ar avea aproximativ strălucirea discului solar, dar într-un asemenea Univers nu ar exista diferenţă între zi şi noapte şi nu ar putea fi detectat nici măcar Soarele. În concluzie, s-a presupus că ori Universul nu este infinit, ori nu este omogen.
Teoria generală a relativităţii, elaborată de Albert Einstein şi apariţia teoriei supergravitaţiei au avut implicaţii deosebit de profunde pentru civilizaţia secolului XX, permiţând dezvoltarea unor noi concepte teoretice, atât în domeniul microcosmosului, cât şi în cel al macrocosmosului. Mă refer aici îndeosebi la două concepte îngemănate, provenite din dezvoltarea geometriilor neeuclidiene, şi anume la noţiunea de continuum spaţio-temporal şi la aceea de multidimensionalitate. Aprofundarea studiilor teoretice şi cercetarea amănunţită a implicaţiilor teoriei supergravitaţiei în domeniul macrocosmosului a desăvârşit schimbarea imaginii clasice referitoare la percepţia Universului. Pentru a exemplifica afirmaţiile, voi face apel la câteva imagini sugestive.
Din datele pe care ni le pune la dispoziţie ştiinţa la ora actuală, cunoaştem faptul că planeta Pământ este un obiect cosmic tridimensional, a cărui suprafaţă este evident bidimensională. Luând cazul unui marinar aflat în mijlocul oceanului, se poate considera că acesta se limitează doar la observarea a doar două din cele trei dimensiuni ale Pământului. Indiferent pe unde călătoreşte, cât timp este în larg, el observă doar apa care-l înconjoară, perspectiva sa fiind întotdeauna aceeaşi. Situaţia marinarului este, din acest punct de vedere, foarte asemănătoare cu cea a unui călător cosmic. Presupunând că Universul este o hipersferă cvadri-dimensională, în care trei dimensiuni reprezintă spaţiul, iar a patra timpul, ne putem da seama cu uşurinţă că noi trăim, de fapt, permanent pc suprafaţa unei hipersfere, sau cu alte cuvinte, trăim în prezent Asemenea marinarului, nu contează cât de departe călătorim, noi vom rămâne pe aceeaşi suprafaţă (marinarul rămâne permanent pe suprafaţa oceanului şi noi rămânem în prezent), iar perspectiva noastră este întotdeauna aceeaşi.
În acest mod, o simplă privire a cerului înstelat se transformă într-o veritabilă scrutare a trecutului Universului, deoarece în momentul observaţiei, bolta cerului prezintă stele situate la depărtări de mulţi uni-lumină de Terra. Deşi ni se pare că privim stelele aşa cum sunt, de fapt privim în hipersferă, către un trecut mai mult sau mul puţin îndepărtat. Imaginile obţinute cu ajutorul radiotelescoapelor relevă faptul că marginile Universului sunt egal distanţate faţă de Terra (15 miliarde de ani-Iumină) în toate direcţiile. Mulţi cercetători consideră, de aceea, că perspectiva centrală este rezultatul structurii cvadri-dimensionale a Universului cunoscut.
Astronomia modernă porneşte în construcţiile sale teoretice de la câteva principii fundamentale[2], verificate permanent de numeroasele observaţii efectuate cu mijloace tehnice deosebit de performante. Unul din principiile fundamentale ale astronomiei îl reprezintă principiul cosmologic, ce statuează axioma conform căreia nu există poziţii speciale în Univers. Conform acestui principiu, toate poziţiile observatorilor din Univers sunt echivalente, perspectiva din orice zonă a sa fiind una a centrului. De exemplu, chiar dacă un observator parcurge distanţe mari într-o navă spaţială, el va rămâne întotdeauna în centrul Universului, deoarece oricât de mult ar călători, nu se va depărta de centrul acestuia, pentru simplul motiv că marginile Universului nu pot fi atinse niciodată. Un alt principiu fundamental, printre ale cărui consecinţe se regăseşte şi fundamentarea teoriei pluralităţii lumilor locuite, îl reprezintă principiul antropic.
Deşi, la prima vedere, conceptul aminteşte de teoriile precoperniciene antropocentrice, care situau omul în centrul Universului, el reprezentând, de fapt, o reacţie a lumii ştiinţifice contemporane faţă de o supunere extremă la principiul copernician. Altfel spus, principiul afirmă că, deşi poziţia omului în Univers nu este neapărat centrală, ea are totuşi un caracter special şi privilegiat, acesta fiind sensul unui „antropocentrism“ modern. Metoda de analiză a Universului are la bază aşa-numitul principiu antropic, formulat în 1961 de astronomul Robert Dicke, în urma analizei unor lucrări ale fizicianului P. A. M. Dirac. Enunţul său este următorul: „Universul are proprietăţile pe care le are şi pe care omul le poate observa, deoarece dacă ar fi avut alte proprietăţi, omul nu ar fi existat ca observator“. Astronomul R. Dicke a arătat că valoarea vârstei Hubble a Universului este condiţionată de existenţa omului. Într-adevăr, este esenţială cerinţa ca vârsta Universului să fie suficient de mare pentru a da timp formării elementelor grele, din care este alcătuit, în ultimă instanţă, corpul uman. Având în vedere că totuşi omul există, vârsta Hubble nu ar putea avea altă valoare decât cea de acum, deci relaţiile numerice ale lui Dirac nu se pot aplica oricăror universuri, ci doar celui pe care îl observăm astăzi.
Idei similare anterioare au fost formulate încă din anii ’50 de astrofizicianul G. Idlis, care a intuit că legile fizicii din Universul nostru sunt astfel materializate încât fac posibilă existenţa atomilor, stelelor, planetelor şi a vieţii. Un alt astrofizician sovietic, A. Zelmatov, a afirmat că omul este un martor al proceselor naturale de un anumit tip, deoarece procesele de tipuri diferite se petrec fără martor, în timp ce astronautul englez Paul Davies a afirmat că, pur şi simplu, omul nu ar putea exista în alte universuri. Pornind de la condiţiile care au fost necesare pentru apariţia vieţii şi a omului pe Terra, este evident că planeta noastră este locul ideal, ce conţine o cantitate abundentă de apă, aflată „întâmplător“ în stare lichidă. De regulă, se spune că viaţa a apărut pe Pământ deoarece condiţiile de mediu i-au determinat apariţia. Prin prisma principiului antropic se procedează însă la un raţionament invers, anume că însăşi prezenţa vieţii şi a fiinţelor inteligente poate avea un caracter explicativ şi nu numai pentru cazul local al unei planete, ci pentru întregul Univers.
Din punct de vedere teoretic, se poate uşor imagina un Univers diferit de cel observat. Astfel, anumite studii ştiinţifice au arătat că o modificare extrem de mică a valorilor unor constante fizice ar duce la apariţia unui Univers în care elementele chimice nu se pot forma, ori la unul în care toate stelele ar fi gigantice fierbinţi, cu o viaţă foarte scurtă. În aceste universuri, apariţia unor forme inteligente de viaţă ar fi foarte improbabilă. Faptul că Universul real posedă observatori, aduce anumite restricţii multitudinii de căi prin care acesta ar fi putut evolua şi asupra legilor fizicii care-i guvernează dezvoltarea, aspecte ce confirmă principiul antropic. Cu toate acestea, legătura dintre existenţa omului, sub aspect biologic, şi legile generale ale fizicii este greu de sesizat şi de aceea nu toată lumea ştiinţifică a acceptat oportunitatea şi chiar valabilitatea sa.
O grupă de similitudini ce există între domeniul fizic şi cel biologic se referă la dimensiunile corpurilor semnificative din Univers. După cum arata Cecil Folescu în lucrarea Ce este Universul[3], atunci când avem de-a face cu valori ale dimensiunilor pe un domeniu foarte larg (de exemplu, un atom şi o galaxie), se poate considera că o dimensiune intermediară tipică, media geometrică a celor două valori extreme, deoarece media aceasta este mult mai reprezentativă decât media aritmetică. Aplicând-o în cazul Universului, se constată că diametrul Pământului reprezintă media geometrică dintre mărimea întregului Univers observabil şi diametrul unui atom. De asemenea, masa unui om este media geometrică dintre masa Terrei şi cea a unui proton. Lăsând loc şi afirmaţiei că poate fi vorba şi de nişte coincidenţe pur întâmplătoare, trebuie spus că, pe baza valorilor forţelor electromagnetică şi gravitaţională din universul actual, există motive serioase pentru a argumenta că o fiinţă inteligentă, care să poată realiza ceea ce face omul pe Pământ, trebuie să aibă exact dimensiunile pe care le are corpul uman.
Se poate pune întrebarea: dacă setul de constante fizice ale universului este unic, deci cu o probabilitate de apariţie extrem de mică, cum de s-a ajuns tocmai la acest set particular? Se întrevăd două răspunsuri posibile. Primul are în vedere ideea că Universul ar fi avut nenumărate cicluri de expansiune-comprimare, dar că fiecare ciclu fi decurs cu un set specific de constante, iar omul a apărut şi trăieşte în acel ciclu în care constantele fizice s-au combinat astfel încât proprietăţile rezultate fac posibilă existenţa structurilor complexe şi a organismelor vii. Al doilea răspuns face apel la cunoştinţe de mecanică cuantică, mai exact la interpretarea funcţiei de undă, afirmând că lumea materială este alcătuită din nenumărate universuri paralele, fiecare caracterizat de un set propriu de constante, iar omul există în acel univers în care proprietăţile conduc la organisme vii. În particular, este vorba despre interpretarea funcţiei de undă care descrie mişcarea unei particule elementare şi care afirmă că pătratul amplitudinii funcţiei de undă reprezintă, de fapt, probabilitatea de a găsi particula într-un anumit punct şi la un anumit moment dat. Dar nu cumva faptul că probabilitatea de a găsi particula şi în alte puncte din spaţiu este diferită de zero sugerează mai degrabă că particulă poate exista în toate acesle puncte? Un răspuns afirmativ la aceasta ultimă întrebare constituie aşa-numita interpretare în mai multe lumi, potrivit căreia funcţia de undă descrie o infinitate de lumi, din care în timpul unei măsurători este selecţionată doar una singură. Fiind vorba de o infinitate, dispare caracterul special şi unic al lumii în care trăim, ca fiind un element al unei mulţimi infinite.
Şi totuşi, unicitatea se aplică nu numai Universului, ci şi planetei noastre. Pământul se află la o distanţă de Soare care îi pennite să primească o cantitate optimă de energie. La acestea se adaugă şi alţi factori importanţi: existenţa apei, compoziţia chimică a atmosferei originare şi atracţia gravitaţională. De asemenea, în galaxia noastră există o zonă specială care oferă condiţiile cele mai favorabile apariţiei vieţii – aşa-numitul cerc corotaţional, o adevărată „centură a vieţii“, în care se află, desigur, şi sistemul solar. Mai mult chiar, Soarele este localizat între două braţe spirale ale galaxiei, departe de ameninţarea radiaţiilor distructive ale novelor care explodează destul de des în aceste braţe.
Sensul principiului antropic este clar: omul există deoarece Universul are anumite proprietăţi. El se poate reformula şi fără o referinţă directă la om: dacă ar fi avut proprietăţi diferite, apariţia structurilor complexe ar fi fost imposibilă. De exemplu, dacă masa unui electron ar fi fost de trei ori mai mare, un atom de hidrogen ar fi avut o viaţă doar de o lună, iar dacă ar fi fost de patru ori mai mare, durata existenţei sale ar fi fost doar de 24 de ore. Evident, într-un astfel de Univers nu ar putea exista nici atomi, nici molecule, cu atât mai puţin viaţă organică.
