111 teorii ale conspiratiei de Jamie King
Teoriile conspiraţiei prezentate în această carte sunt doar atât: teorii care au fost exprimate public la un moment dat. Ele nu au o bază reală, sunt reproduse doar pentru amuzament şi nu trebuie interpretate literal.
Introducere
FORMA TIPICĂ A UNEI TEORII a CONSPIRAŢIEI sună cam în felul următor; există în mijlocul nostru o societate secretă cu puteri nebănuite… membrii ei sunt străini de toate lucrurile în care credem şi sunt pe punctul de a lua lumea în stăpânire… sunt depravaţi din punct de vedere sexual… sunt capabili de cele mai odioase crime cunoscute oamenilor.
Credinţa în teoriile conspiraţiei presupune mai mult decât simpla credinţă într-un complot tainic. Este un sistem de teorii, conform cărora evenimentele din această lume sunt controlate în secret de un grup de manipulatori extrem de puternici din spatele scenei. Deşi nu prea se poate face nimic în privinţa acestei aparente corupţii, cel puţin putem avea satisfacţia de a fi desluşit ce se întâmplă.
Desigur, se poate spune că obsesia teoriilor conspiraţioniste nu reuşeşte decât să ilustreze paranoia care sufocă societatea de azi. Vorbăria pe tema conspiraţiilor este considerată o formă de paranoia, şi, în mare măsură, chiar aşa şi este. Dar, în realitate, istoria a demonstrat cu prisosinţă că politicienii mint, preşedinţii mint şi birocraţii mint. Dacă rămânem în continuare naivi şi acceptăm tot ceea ce ni se spune, adevărul nu va ieşi niciodată la iveală. Devine nu doar interesant şi revelator, ci chiar de o importanţă absolută să punem sub semnul întrebării autoritatea şi, mai exact, pe reprezentanţii autorităţii.
De ce putem accepta că Barack Obama este cel care susţine că este? Sau că CIA l-a asasinat pe preşedintele statului Chile, dar nu şi că ar fi capabilă să-şi asasineze propriul preşedinte? De ce putem accepta că guvernele ar face experimente asupra cetăţenilor lor cu plutoniu, sifilis şi gaze paralizante, dar nu ne gândim că ar fi dispuse să folosească virusul SIDA? De ce l-a acceptat populaţia germană pe Hitler ca fiind de încredere?
Teoriile conspiraţioniste nu sunt noi. Se crede că Împăratul Nero a creat o poveste complicată pentru a-i face pe creştini vinovaţi de incendierea Romei. Hitler era maestru în acest gen de înscenări. Şi, fără îndoială, atunci când conspiraţiile nu reuşesc să prezică exact evenimente mondiale, acest lucru reuşeşte doar să le demonstreze credibilitatea. Dubla cacialma este rafinată până când devine o artă.
Nu se poate nega faptul că multe dintre punctele de cotitură ale civilizaţiei occidentale au fost însoţite adesea de controverse. Numeroase evenimente majore, indiferent dacă acest lucru a avut efecte pozitive sau negative, păreau că sunt orchestrate de oameni din spatele cortinei, care deţin elementele-cheie ale controlului asupra lumii. Descoperiri şocante, mergând adesea până în vremuri străvechi, pot influenţa chiar şi felul în care gândeşte şi se comportă lumea occidentală de astăzi. Iar asta fără a mai vorbi de dezvăluiri terifiante privind moartea lui Michael Jackson, de exemplu, şi teoria că ar mai fi în viaţă sau. Adevărul despre locul unde se află pasagerii de la bordul blestematei curse către Paris, AF 447, din mai 2009. Citiţi mai departe…
11 septembrie
SE SPUNE CĂ „RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORII” a început pe 11 septembrie 2001. Dar este oare imposibil ca războiul să fi început înainte de această dată? Unii oameni susţin că guvernul SUA a fost complice la evenimentele din 11 septembrie, fie pentru că nu a luat măsurile necesare pentru a le preveni, fie – mai grav – pentru că le-ar fi plănuit activ. Indiferent care ar fi adevărul, există numeroase ipoteze că evenimentele din acea zi nu se potrivesc cu versiunea populară, cunoscută de toţi. De fapt, există chiar şi o organizaţie dedicată investigării versiunii oficiale, Mişcarea pentru Adevărul asupra 9/11, care insistă chiar şi azi ca atacurile să fie investigate din nou.
Ceea ce este incontestabil este faptul că susţinerea publica faţă de „războiul împotriva terorii” a fost considerabil mai puternică după aceste atacuri decât ar fi fost la 10 septembrie 2001. E posibil să fi fost permisă executarea atacurilor pentru a determina publicul să susţină un război care ar fi fost, altfel, de neconceput? Au fost numeroşi cei care au subliniat posibilitatea ca evenimentele din 11 septembrie să fi fost o reproducere a episodului Pearl Harbor, un atac asupra unei baze navale americane care, conform unor păreri, a fost permis intenţionat de către oficialii americani pentru a sprijini agenda războinică a preşedintelui Roosevelt. Dar o comparaţie şi mai sinistră a fost făcută de cei sceptici în privinţa motivelor administraţiei George W. Bush. Ei susţin că ceea ce s-a întâmplat seamănă mai mult cu episodul incendierii Reichstagului, clădirea Parlamentului Republicii Germane, din 27 februarie 1933, incendiere orchestrată, se pare, de Adolf Hitler. Acesta a pus incendiul pe seama comuniştilor care unelteau împotriva statului. Dar mulţi istorici sunt de acord că incendiul a fost declanşat intenţionat de un membru al Ministerului Prusac de Interne, la ordinele lui Hitler. Imediat după incendiu, Hitler a declarat starea de urgenţă, suspendând drepturile şi libertăţile civile normale ale cetăţenilor şi învestind guvernul cu autonomie completă. Acest moment a marcat începutul sfârşitului pentru valorile democratice şi a anunţat instaurarea dictaturii naziste.
La 3 octombrie 2001, Congresul a aprobat Actul Patriotic al lui Bush, o lege care limita libertăţile civile ale cetăţenilor SUA şi permitea trimiterea în închisoare fără judecată a oricărei persoane considerată de guvern o potenţială ameninţare la adresa securităţii. Mai mult, presiunea publică şi politică de a răzbuna atacurile creştea tot mai mult şi se potrivea perfect agendei „Proiectului pentru un nou secol american”. Acesta era un document strategic înaintat de un grup de neoconservatori în septembrie 2000, propunând o nouă abordare pentru a impune dominaţia globală a SUA în secolul XXI. Printre cei care au susţinut acest document s-au numărat Dick Cheney, vicepreşedinte; Donald Rumsfeld, ministru al apărării; Paul Wolfowitz, adjunctul său; Jeb Bush, fratele lui George (W.) şi guvernator al Floridei şi Lewis Libby, şeful echipei de campanie electorală a lui Bush din 2000, care lucra la Casa Albă la acea vreme.
Cea mai interesantă parte a documentului se referă la reaşezarea forţelor militare americane pe glob. În raport se menţionează că, din cauza unor constrângeri politice şi publice, această restructurare radicală nu poate fi îndeplinită decât printr-o abordare treptată, cu excepţia cazului în care s-ar produce „un eveniment catastrofal şi catalizator precum un nou Pearl Harbor”.
Însă, în pofida tuturor acestor amănunte, rămâne întrebarea cum ar fi putut guvernul şi agenţiile sale să pregătească şi să execute un atac atât de complex fără a trezi suspiciuni puternice în mass-media. Cea mai probabilă explicaţie este că atacurile au fost plănuite de Osama Bin Laden şi al-Qaeda, dar agenţiile de spionaj americane nu au fructificat informaţiile primite şi nu au luat măsurile ce se impuneau pentru a împiedica atentatele. Dovezi ale eşecului lor, indiferent dacă intenţionat sau rezultat din incompetenţă, au apărut frecvent în urma anchetelor desfăşurate de Congres, dar fără vreo probă de netăgăduit. Pe de altă parte, birourile CIA şi cele ale departamentului antiterorism din New York se aflau în Clădirea 7 a World Trade Center şi au fost, prin urmare, distruse odată cu orice dovezi potenţial-incriminatoare.
Suspiciunile privind agenţiile de spionaj sunt doar parte din neîncrederea legată de evenimentele acelei zile, care s-au răsfrânt ulterior în întreaga lume. În ziua atacurilor, măsurătorile geologice din New York au indicat cea mai mare intensitate a activităţii seismice ca producându-se cu puţin timp înainte de prăbuşirea Turnurilor Gemene, şi nu când acestea au ajuns la sol. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să concluzioneze că turnurile au fost aruncate în aer cu explozivi plasaţi sub clădiri şi nu din cauza cantităţii enorme de combustibil care a luat foc după explozia celor două avioane de linie, opinie susţinută şi de faptul că Turnurile Gemene au făcut implozie în loc să se prăbuşească în lateral.
John Farmer, fost procuror general al New Jersey şi consultant senior în cadrul Comisiei 9/11, a publicat o carte intitulată The Ground Truth. Farmer susţine că versiunea oficială a evenimentelor se bazează pe depoziţii şi pe documente false, fiind în mare măsură neadevărată. El afirmă că „la un anumit nivel din cadrul guvernului, la un moment dat… s-a ajuns la un acord să nu se spună adevărul despre ceea ce s-a întâmplat… Casetele (Apărării Aeriene NORAD) conţineau o poveste radical diferită de ceea ce ni se spusese nouă şi publicului timp de doi ani. Nu e doar o problemă de interpretare”. Părerile sale par să fie confirmate de şeful comisiei 9/11, Thomas Kean: „Nici până în prezent nu ştim de ce NORAD (Comandamentul Aerospaţial Nord-American) ne-a spus ceea ce ne-a spus, era pur şi simplu atât de departe de adevăr…”. Cu toate acestea, nici Kean, nici Farmer nu oferă explicaţii alternative pentru 9/11 şi, cu atât mai puţin, informaţii despre cei care s-au aflat în spatele evenimentelor, iar afirmaţiile lor se pierd în vârtejul enigmelor care înconjoară 9/11.
Şi dovezile de la Pentagon dau naştere la întrebări tulburătoare. De ce a fost Pentagonul lovit într-o aripă a clădirii care, întâmplător, era goală în ziua atacului, fiind în renovare? De ce nu s-au găsit urme vizibile ale unui avion printre resturi? De ce nu au fost trimise avioane militare care să intercepteze avionul deturnat decât după ce al treilea avion a lovit Pentagonul, deşi în SUA este obligatoriu prin lege să se trimită avioane de vânătoare de câte ori un avion comercial se abate semnificativ de la traseul de zbor? Cum de existau atâtea informaţii despre deturnători şi cum de acestea au fost date publicităţii de către FBI într-un răstimp atât de scurt după atacuri, inclusiv detalii despre un paşaport descoperit ca prin miracol în mijlocul resturilor de la Turnurile Gemene? De ce sunt încă în viaţă cel puţin şase dintre cei care, se presupune, au deturnat avioanele? Şi cum se face că listele de pasageri, făcute publice, nu conţin niciun nume arab?
Soarta celui de-al patrulea avion, zborul 93 al United Airlines, a dat naştere şi el la controverse – acest avion s-a prăbuşit pe un câmp lângă Shanksville, Pennsylvania, după ce pasagerii s-au revoltat. A fost singurul dintre cele patru avioane care nu şi-a atins ţinta. O teorie populară sugerează că, de fapt, acest avion a fost doborât de un avion de vânătoare american. De ce? Pentru că pasagerii descoperiseră adevărul în legătură cu complotul şi interveniseră cu succes – guvernul nu putea permite să rămână supravieţuitori care ar fi putut să-i arate cu un deget acuzator.
Aceste întrebări dau naştere la suspiciuni serioase în privinţa versiunii oficiale a ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001. Pe lângă aceste afirmaţii tulburătoare, evenimentele de la 9/11 au generat şi o mulţime de teorii adiacente încă şi mai bizare. De exemplu, conspiraţia Windings susţine că şi compania Microsoft a fost implicată într-o oarecare măsură. Selectând caracterele „Windings” în Microsoft Word şi tastând „q33ny”, apar un avion, două clădiri, un craniu şi oase încrucişate şi steaua lui David. Susţinătorii acestei teorii afirmă că „q33ny” ar fi fost seria de zbor a unuia dintre avioanele deturnate. Nu a fost aşa. Dar teoria face, în continuare, carieră, iar unii merg chiar până acolo încât să citească mesaje antisemite în legătură cu New York City. Dacă scriem „NYC” cu caractere Windings, apar un craniu cu oase, steaua lui David şi un semn de încurajare, pe care adepţii teoriei îl citesc drept un îndemn subliminal la uciderea evreilor din New York.
David Icke ne-ar cere să credem că de vină sunt extratereştrii reptilieni care-şi pot schimba forma, controlând toate echipele guvernamentale din lume. Oricare ar fi adevărul, praful ridicat de evenimentele acelei zile fatidice nu dă semne că s-ar aşterne în viitorul apropiat.
Apogeul petrolului
SINTAGMA „APOGEUL PETROLULUI” sau „vârful petrolului” se referă la momentul în care producţia mondială de petrol va atinge punctul său maxim, urmat, apoi, de un declin al ratei de extracţie, încheiat cu epuizarea resurselor. Acest concept a intrat în atenţia publicului după ce unii adepţi ai teoriilor conspiraţiei au afirmat că ideea este răspândită de un grup de elită alcătuit din politicieni, lideri şi personaje din industria petrolului, cu scopul de a crea un deficit artificial care să determine o creştere a preţurilor la mărfuri.
Cei care adoptă această perspectivă vorbesc despre presupuse dovezi ştiinţifice care demonstrează că petrolul este, de fapt, o resursă inepuizabilă, precum şi de rapoarte confidenţiale ajunse cumva în domeniul public, redactate de companii din industria petrolieră şi de date neconcordante din puncte de producţie cheie, care susţin ipoteza unei conspiraţii. Ei cred că aceasta a fost concepută de un grup puternic pentru a-şi păstra controlul asupra unei populaţii dependente de petrol şi pentru a-şi păstra buzunarele burduşite.
Cum ar trebui să interpretăm dovezile ştiinţifice prezentate de amatorii de conspiraţii care pretind că petrolul este o resursă abiotică regenerabilă şi nu una finită, rezultată din materie biologică descompusă pe parcursul unei lungi perioade de timp? Dacă s-ar descoperi că planeta îşi reface stocurile de petrol, nu s-ar ajunge ca puterea şi bogăţiile celor mai importante ţări şi companii producătoare de petrol din lume să se subţieze considerabil? Dacă ar fi să-i încolţim pe aceşti jucători puternici, ce ar face ei? Şi-ar proteja propriile interese şi socoteli, asta e sigur.
Cinicii atrag atenţia asupra fluctuaţiilor misterioase de producţie din zăcământul de petrol de pe Eugen Island 330, din Golful Mexic. Descoperit în 1973, acest zăcământ producea iniţial 15000 de barili pe zi, înainte ca rata producţiei să se reducă până la 4000 de barili în 1989. Însă, mai târziu, producţia a revenit la 13000 de barili pe zi. Ce se afla în spatele acestor variaţii? Oare să însemne acest lucru că zăcământul se regenerează, distrugând astfel complet teoria unui apogeu al petrolului, susţinută de organizaţii precum OPEC, FMI şi nenumărate alte conglomerate majore, guvernamentale sau petroliere?
S-a speculat că şi companiile petroliere în sine ştiau că teoria unui apogeu al petrolului era falsă. Conspiraţioniştii afirmă că au văzut rapoarte în care se descriu strategii pentru crearea intenţionată a unui deficit artificial şi pentru a creşte preţurile, documente redactate de Mobil, Chevron şi Texaco. Se zvoneşte că a circulat un memoriu al companiei Chevron care avertiza că profiturile vor fi afectate, dacă se păstrează niveluri înalte de extracţie.
Ultimul război împotriva Irakului a fost considerat de mulţi ca fiind o invazie motivată de petrol. E posibil oare ca guvernul SUA, condus de Bush şi amicii săi din industria petrolului, să se fi folosit de această ocazie pentru a impune un control şi mai accentuat asupra resurselor de petrol ale lumii, acordându-le astfel şi mai multă putere tuturor celor implicaţi, asupra consumatorilor înspăimântaţi de teoria privind apogeul petrolului? Să fi fost acesta motivul pentru care administraţia americană s-a străduit atât de mult să boicoteze tehnologiile pentru producţia unor carburanţi alternativi?
Companiile petroliere, organizaţiile guverna- mentale şi globale majore s-au întrecut toate să combată aceste teorii, dar descoperirea făcută de British Petroleum, care a găsit uriaşe rezerve de petrol în Golful Mexic în septembrie 2009, la doar câteva zile după ce Iranul anunţase, şi el, o descoperire şi mai mare, de 8,8 miliarde de barili, ridică noi semne de întrebare în privinţa certitudinilor promovate de cei care au cel mai mult de pierdut dacă se descoperă că petrolul este mai abundent decât se credea. Aceste descoperiri ale unor resurse de petrol, alături de altele din Uganda, vestul Groenlandei şi Brazilia, contribuie toate la contrateoria conform căreia apogeul petrolului este doar un ghem de minciuni.
Asediul de la Waco
LA 28 FEBRUARIE 1993, Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc (ATF) încerca să pună în aplicare un mandat de percheziţie la ferma sectei Branch Davidian de la Mount Carmel, lângă Waco, Texas. S-au tras focuri de armă şi patru agenţi au fost ucişi, precum şi şase susţinători ai lui David Koresh, liderul grupului davidian. Pe durata următoarelor 51 de zile, FBI a ţinut centrul sub asediu, tensiunea crescând periculos în 19 aprilie, când FBI a iniţiat un atac şi a izbucnit un incendiu care a distrus complexul, provocând moartea a 76 de oameni, inclusiv a lui David Koresh.
Dar de ce a acţionat FBI-ul astfel? Versiunea oficială este că, spre sfârşitul asediului, agenţii erau îngrijoraţi că oamenii din interior ar putea pregăti o tentativă de sinucidere în masă, în pofida faptului că liderul sectei, Koresh, nu sugerase nimic de genul acesta în timpul negocierilor. Existau şi informaţii potrivit cărora înăuntrul complexului aveau loc abuzuri asupra copiilor, ceea ce a determinat FBI-ul să facă pasul decisiv.
Texanul Steve Stockman a scris un articol în care prezenta o teorie a conspiraţiei conform căreia autorităţile administraţiei Clinton au luat cu asalt acea comunitate într-o încercare de a obţine susţinere pentru promulgarea unor legi de control asupra armelor. Susţinătorii lui Koresh din interiorul fermei erau cu siguranţă bine dotaţi la capitolul arme de foc.
Conform lui Peter Boyer, care a scris o analiză revelatoare asupra tragicului raid al ATF şi dezastruosului atac al FBI, oficialii FBI au profitat de ignoranţa proaspăt numitului procuror-general Janet Reno, care pur şi simplu nu avea suficiente informaţii despre situaţie şi i-au ascuns planuri şi informaţii vitale. Susţinând că David Koresh îi abuza pe copiii din interiorul complexului, FBI i-a forţat practic mâna lui Reno, pentru ca aceasta să comande un atac paramilitar asupra fermei. Nu ştim dacă au existat sau nu abuzuri asupra copiilor. Ceea ce ştim este că rezultatele atacului au fost dezastruoase.
Atentatele asupra apartamentelor din Rusia
ÎNTRE 4 ŞI 16 SEPTEMBRIE 1999, cinci bombe au explodat în patru clădiri de apartamente din Moscova, Buinaksk şi Volgodonsk, provocând moartea a aproape 300 de oameni şi rănirea altor câteva sute. Seria de atacuri a semănat teamă în toată Rusia şi a fost subiect al controverselor de atunci încolo.
Guvernul rus, condus de preşedintele Boris Elţin şi de primul ministru Vladimir Putin, s-a grăbit să arunce vina pe umerii rebelilor ceceni, acuzaţi că organizaseră atacurile în replică la rezistenţa statului în faţa eforturilor lor de a-şi câştiga independenţa, dar alţii susţin că nici statul în sine nu a fost în afara suspiciunilor.
Mulţi cred că atentatele au fost orchestrate de FSB, serviciul secret rus (succesor al KGB) pentru a intensifica susţinerea publicului faţă de un al doilea război în Cecenia, care începuse în august, şi pentru a grăbi ascensiunea fostului lor şef, Vladimir Putin, la fotoliul de preşedinte.
Poreclită Operaţiunea Succesorul, această presupusă lovitură de stat şi-a atins scopul. După ce, la sfârşitul lui 1999, Elţin s-a retras înainte de termen, spre surprinderea tuturor, Putin a ajuns în cea mai înaltă funcţie din stat la mai puţin de un an de la atentate, asigurându-şi o victorie uşoară datorită unui val de popularitate creat, parţial, de accelerarea acţiunilor directe în Cecenia şi apelului pentru reînnoirea solidarităţii naţionale.
Această teorie a fost sprijinită de câţiva oligarhi şi refugiaţi politici anti-Kremlin, inclusiv de omul de afaceri miliardar exilat Boris Berezovski şi de fostul ofiţer FSB Aleksandr Litvinenko, care şi-a publicat convingerile în cartea Blowing up Russia: Terror from Within.
Au apărut dovezi care arată că un agent FSB închiriase subsolul unuia dintre blocurile de apartamente care a fost atacat în septembrie 1999, în timp ce adepţii conspiraţiilor menţionează şi schimbarea bruscă şi radicală de atitudine a autorităţilor faţă de utilizarea explozibilului militar RDX, susţinând că este o dovadă suplimentară a implicării guvernului. Iniţial, statul a afirmat că bombele fuseseră confecţionate din RDX, dar după ce s-a descoperit că această substanţă nu putea fi obţinută decât dintr-o bază a statului foarte bine protejată, guvernul şi-a schimbat declaraţiile şi a negat că se găsise această substanţă.
Mai mult, o tentativă de a arunca în aer un bloc de apartamente din Riazan, cu doar câteva zile înainte de ultimul atac din Volgodonsk, a fost identificată ca fiind orchestrată de agenţi FSB. După ce iniţial a negat, şeful FSB şi-a cerut scuze şi a recunoscut activitatea agenţiei sale, afirmând că agenţii implicaţi desfăşurau un exerciţiu de antrenament într-un moment prost ales.
Iuri Şcekocihin şi Serghei Iuşenkov, doi membri importanţi ai unei comisii independente însărcinată să ancheteze rolul FSB în aceste atentate, au sfârşit amândoi în mod misterios în 2003, în vreme ce jurnalista Anna Politkovskaia a fost ucisă în octombrie 2006, în timp ce desfăşura o anchetă pe acelaşi subiect. Litvinenko a murit în circumstanţe suspecte în Londra, mai târziu, în cursul aceluiaşi an.
Cu toate acestea, acuzaţiile nu au fost direcţionate doar spre guvernul rus. Liderul militar al Khattab, care are legături cu grupările teroriste Armata de Eliberare din Daghestan şi Armata Islamică a Daghestanului, este indicat, de unii, drept vinovat. Se zvoneşte că a lansat aceste atacuri în replică la ofensiva militară rusă din Daghestan şi Cecenia şi din apropierea acestor regiuni, în perioada de dinainte de atentate.
Alţii afirmă că grupul anticonsumism al Scriitorilor Revoluţionari ar fi fost adevăratul vinovat. Se crede că FSB a descoperit o notă în mijlocul rămăşiţelor blocurilor de apartamente care fuseseră aruncate în aer, notă ce provenea de la această organizaţie şi prin care atentatul era asumat, fiind înfăptuit în semn de protest faţă de răspândirea rapidă a consumismului de tip capitalist pe întreg teritoriul fostei ţări comuniste.
Atentatele de la Londra din 7 iulie
Terorismul a trecut pragul Marii Britanii pe 7 iulie 2005, când patru bombe au explodat în sistemul de transport public al Londrei, ucigând 56 de oameni şi rănind mulţi alţii. Atacurile au fost atribuite de îndată organizaţiei al-Qaeda, dar şi azi există dubii privind adevăratul autor al acestor atrocităţi.
Trei bombe au fost detonate la interval de mai puţin de un minut între ele, în trei garnituri de metrou din Londra, la o oră de vârf a dimineţii, provocând un număr considerabil de morţi şi răniţi, iar o a patra bombă a explodat, aproape o oră mai târziu, într-un autobuz etajat din piaţa Tavistock.
După atacuri, au circulat peste tot rapoarte conform cărora autori ar fi fost patru atentatori musulmani sinucigaşi, toţi cu descendenţă britanică, care urmăreau să îi pedepsească pe britanici pentru implicarea ţării în războiul din Irak. Opinia publică era consternată şi nu a durat mult până când presa a ajuns la concluzia că exista o legătură între atentate şi al-Qaeda.
Cu toate acestea, pe măsură ce trecea timpul şi ieşeau la iveală noi detalii, versiunea oficială a evenimentelor a devenit din ce în ce mai contestată. Unii adepţi ai teoriilor conspiraţiei cred că atentatele au fost orchestrate de serviciile britanice de spionaj cu scopul de a genera mai multă susţinere pentru războiul din Irak.
Aceşti oameni fac referire la faptul că există presupuse dovezi care demonstrează că bombele fuseseră plasate sub garniturile de metrou şi nu detonate din interior. Se crede că unul dintre martorii oculari a fost avertizat să fie atent la o gaură formată în locul unde se aflase bomba – podeaua garniturii fusese împinsă în sus şi sfâşiată, sugerând o forţă masivă de dedesubt. Pentru a amplasa explozivii ar fi fost nevoie de acces special la sistemul de metrouri şi este foarte puţin probabil ca acuzaţii să fi avut un astfel de acces. Să fi fost atentatorii sinucigaşi doar ţapi-ispăşitori acoperindu-i pe adevăraţii făptaşi?
Există şi teorii conform cărora guvernul britanic s-a folosit de un exerciţiu antiterorist pentru a masca executarea atentatului. Se presupune că o companie britanică de management a situaţiilor de criză executa un exerciţiu de antrenament în Londra în acea dimineaţă, pentru a testa instructajele privind potenţiale atacuri teroriste asupra oraşului şi că serviciile britanice de spionaj s-au folosit de acest lucru pentru a-şi pune în aplicare operaţiunea mai sinistră.
Şi ce ar trebui să înţelegem din faptul că în mijlocul rămăşiţelor exploziei s-au găsit documente de identificare ale atentatorilor sinucigaşi, complet neatinse? Cum este posibil să fi rezistat exploziilor? Au fost oare amplasate acolo de agenţi MI5 după eveniment?
Adepţii conspiraţiilor se arată suspicioşi şi faţă de faptul că guvernul britanic a anunţat că aceşti terorişti veniseră la Londra de la Luton cu un tren care fusese, de fapt, anulat. Le scăpase ceva conspiratorilor? De ce nu funcţionau camerele de supraveghere de pe autobuz? De ce ministrul israelian de finanţe de la acea vreme, Benjamin Netanyahu, a decis să-şi anuleze o vizită în una din zonele care aveau să fie aruncate în aer în acea dimineaţă? E posibil ca MI5 să fi avertizat serviciul secret israelian Mossad în legătură cu atentatele?
Alţii cred că CIA a executat atentatele, pentru un câştig financiar. În urma atacurilor s-au câştigat sume considerabile la bursă de către cei care au profitat de căderea lirei sterline. Valoarea monedei, care era deja în pantă, a scăzut şi mai dramatic după aceste atentate. Se crede că evenimente similare s-au petrecut şi după atacurile de la 11 septembrie. Mai există şi unii care susţin că tranzacţiile pot fi urmărite până în biroul serviciilor americane de spionaj.
Atentatele din trenul de la Madrid
ÎN 11 MARTIE 2004, LA 7:39 DIMINEAŢA mai multe explozii au avut loc în trenurile de navetişti din Madrid. Bombele au ucis 191 de persoane şi au rănit altele 1800. Ca o consecinţă a acestor atentate, partidul conservator aflat la putere, Partido Popular, a pierdut conducerea ţarii.
În perioada imediat următoare atacurilor, guvernul spaniol condus de Jose Maria Aznar a susţinut cu fermitate că responsabilitatea atentatelor revine grupului terorist basc ETA, organizaţie care a provocat moartea a peste 800 de persoane în cursul luptelor sale violente pentru afirmare naţională, începând cu sfârşitul anilor ’60.
În zilele care au urmat, statul a continuat să îşi afirme convingerea, în ciuda unui volum tot mai mare de probe care sugerau că atentatele teroriste fuseseră executate de militanţi islamici. Acest refuz încăpăţânat de a accepta că vina nu aparţine grupării ETA a fost privită cu ochi foarte răi de către publicul spaniol. Furia a atins un asemenea nivel încât ţara s-a confruntat cu proteste în masă împotriva guvernului. Votul din cadrul alegerilor generale, organizate la doar câteva zile după atentatele din tren, a înlăturat de la putere guvernul pro-SUA al lui Jose Maria Aznar, reorientând electoratul către Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, condus de Jose Luis Rodriguez Zapatero.
Cu toate acestea, legăturile cu al-Qaeda nu au fost niciodată demonstrate pe deplin şi mai există unele teorii privind implicarea ETA. Conform uneia dintre acestea, ETA şi militanţii islamici au colaborat la organizarea atentatelor, programându-le exact înainte de alegeri pentru a elimina de la putere guvernul lui Aznar, susţinător al războiului din Irak, şi pentru a şubrezi susţinerea faţă de invazia orchestrată de Bush/Blair. Dacă aşa au stat lucrurile, au avut mare succes, deoarece unul dintre primele acte ale noului guvern Zapatero a fost să promită retragerea trupelor spaniole din Irak. Dar până în ziua de azi, ziare centrale importante din Spania continuă să susţină speculaţii privind implicarea ETA.
Alţii cred că faptul că mulţi dintre atentatori erau marocani indică o implicare a serviciilor secrete din Maroc. Spania îşi reimpusese cu forţa stăpânirea asupra micii insule Perejil, aflată în largul coastei nord-africane, în iulie 2002, în urma unei tentative a Marocului de a ridica pretenţii teritoriale asupra sa şi se zvoneşte că ostilitatea determinată de această acţiune agresivă a convins serviciile de spionaj marocane să ţină secrete informaţii care ar fi putut preveni atentatele de la Madrid, ba e posibil chiar să fi colaborat la organizarea lor.
Mai simplu, unii consideră că aceste atacuri teroriste au reprezentat o parte mai violentă şi îndrăzneaţă a unei lovituri de stat organizată de partidul socialist, deoarece în urma atentatelor Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, în frunte cu Zapatero, a câştigat cu uşurinţă alegerile de la 14 martie, în mijlocul unui val de susţinere naţională. Momentul atacurilor, foarte oportun pentru principalul partid din opoziţie, este un factor important pentru numeroşi observatori.
Atentatul din Oklahoma City
ATENTATUL DIN OKLAHOMA CITY este complet năucitor, iar autorităţile s-au străduit să descopere motivul care a generat atâta violenţă. Printre sugestii s-a numărat o răzbunare pentru incidentul tragic de la Waco, precum şi un complex complot anti-Clinton, dar acţiunile par să fi fost mai mult decât excesive, dacă aşa au stat lucrurile.
În cadrul unei conferinţe video intitulată „America în pericol”, Mark Koernke a afirmat că Naţiunile Unite au lansat o invazie a SUA, declarând că trupele ONU se strecurau în SUA şi se ascundeau în baze militare secrete. Şi care era sediul central al acestor baze secrete? Nici mai mult nici mai puţin decât statul Oklahoma. Koernke pretindea şi că bandele urbane erau „antrenate, echipate şi dotate cu uniforme” pentru a fi trimise în prima linie în invazia SUA.
În opinia lui Koernke, Statele Unite aveau să fie desfiinţate, iar ţara urma să fie împărţită în zece regiuni, sub pumnul de fier al ONU. Mai mult, ca parte a planului de cucerire, trupele ONU intenţionau să-i închidă pe cetăţenii americani în 43 de „lagăre de detenţie”, localizate în diverse puncte din ţară. „Şi”, a adăugat el, „centrul pentru prelucrarea deţinuţilor din jumătatea de vest a Statelor Unite este Oklahoma City”.
Ziarele au relatat că atentatorul, Timothy James Meveigh, executat ulterior, a fost unul dintre bodyguarzii care l-au păzit pe Koernke la apariţia sa din Florida, cu un an înainte. Dacă Meveigh şi colaboratorii săi la conspiraţie erau atât de apropiaţi de Koernke cum susţine presa, pare posibil ca atentatul din Oklahoma City să-şi fi propus să distrugă definitiv presupusul complot al ONU de a-i închide pe americani în lagărele de concentrare menţionate mai sus.
În orice caz, este greu de crezut că Meveigh şi Terry Nichols, celălalt bărbat condamnat pentru atentat, au fost în stare să organizeze singuri un act de terorism de o asemenea amploare. De unde ar fi putut să facă rost de atâta îngrăşământ şi combustibil pentru maşinile de curse, fără să trezească suspiciuni când le cumpărau? Ce ar putea motiva doi oameni să execute o atrocitate de o asemenea dimensiune? Cu siguranţă nu doar mesajul antiguvernamental pe care se credea că încercau să-l transmită.
Mulţi susţinători ai teoriei conspiraţiei vorbesc despre cercetările efectuate la locul exploziei şi, în special, despre daunele suferite de clădire. Mai multe rapoarte, printre care şi un raport independent realizat în 1997, sugerează că trebuie să fi existat explozivi suplimentari, plasaţi efectiv în interiorul clădirii, pentru ca aceasta să se prăbuşească aşa cum a făcut-o. Doar explozibilul din camionetă, se spune în raport, nu ar fi fost suficient pentru a provoca distrugeri structurale atât de masive ca acelea care s-au produs. Analiza seismografelor din apropiere sugerează că au existat două trepidaţii, detaliu pe care adepţii teoriei conspiraţiei îl consideră o dovadă a faptului că mai existase un dispozitiv, gata instalat în clădire. Această presupusă instalare anterioară a unui al doilea dispozitiv indică accesul la informaţii din interior şi sugerează că au fost implicaţi mai mulţi oameni, nu doar cei doi bărbaţi. Camerele de securitate din zonă s-au întrerupt şi ele cu puţin timp înainte de eveniment, reactivându-se exact la timp pentru a surprinde explozia. Coincidenţă sau operă a unui expert în domeniu? Poate că a existat o întreagă organizaţie în spatele atentatului, iar cei doi bărbaţi condamnaţi nu au fost decât ţapii ispăşitori?
Unii amatori de conspiraţii afirmă că este posibil ca grupul din spatele atentatului să fi avut legături cu persoane aflate în cele mai înalte poziţii în stat; mai exact, cu preşedintele Bill Clinton însuşi. Ei sugerează că acesta fie a aflat din timp despre complot şi nu a făcut nimic pentru a-l împiedica, fie a comandat chiar el întreaga operaţie, pentru a compromite imaginea despre mişcarea paramilitară pe care se credea că o susţine Meveigh. Deşi nu există nicio probă care să-l lege pe Clinton de explozie, acest lucru ar explica presupusa existenţă a unui al doilea dispozitiv exploziv – cine ar fi avut o libertate mai mare de mişcare pentru a putea instala în secret o bombă decât agenţi ai guvernului pregătiţi să facă exact acest lucru?
Alţii cred că e posibil ca în spatele atentatului să se fi aflat influenţe străine – poate că Nichols luase legătura cu cel care a organizat atentatele de la World Trade Center din 1993, furgonul pe care l-au închiriat provenind de la aceeaşi companie utilizată şi pentru atentatele cu maşini-capcană executate în trecut de grupări teroriste străine.
Deşi s-au redeschis anchete asupra tragediei de fiecare dată când se descopereau noi dovezi despre existenţa unei conspiraţii în spatele atentatului, nu vom mai putea niciodată să-l întrebăm pe Meveigh care este versiunea sa, deoarece a fost executat prin injecţie letală în 2001.
