Misterele timpului de Ion Tudor
PREFAŢĂ
Matematicianul Ion Tudor a scris o carte răscolitoare, de mare interes pentru orice intelectual umanist, iubitor de aventuri spirituale şi de călătorii cu viteze supraluminice, până la porţile eternităţii.
Cartea ne invită la explorarea misterelor timpului, luminându- ne cu farurile supraluminoase ale unei teorii cutezătoare şi creatoare, de-a dreptul înnebunitoare, asupra transcenderii meta-, de fapt, asupra trecerii dincolo, în altă dimensiune. Cât de puţine studii şi cercetări există astăzi consacrate timpului! De ce? Motivul principal rezidă în complexitatea şi subtilitatea deosebită a acestui orizont epistemic.
A scrie astăzi o carte despre marile mistere ale timpului este o aventură de basm privitoare la trecerea pe CELĂLALT TĂRÂM, tărâmul zmeilor. Poate că este mai mult decât o aventură, este chiar o erezie sau o blasfemie. Să ne mai mângâiem cu credinţa filosofului Bertrand Russell: „Fiecare mare idee porneşte cu o blasfemie“. Atacarea acestei teme într-un mod atât de neconvenţional mi se pare vine să umple un gol, o gaură neagră a cunoaşterii.
Ion Tudor este un virtuoz al experimentului mintal şi al speculaţiei metafizice fecunde. Cartea nu mi se pare dificilă întrucât abstracţiile sunt îmbrăcate în metafore revelatorii. Dacă îndrăznim să gândim împreună şi deodată cu autorul, cartea devine o lectură fascinantă. Nu este o lectură uşoară deoarece ne solicită „a new mindscape“ (Maruyama), adică o nouă privire a minţii, ba chiar o schimbare a cadrului mintal global. Învăţăm să privim universul cu alţi ochi, îndrăznim să deschidem cel de-al treilea ochi, ochiul lăuntric.
În concepţia epistemologului Gaston Bachelard (1986) „nu există ştiinţă decât despre ceea ce este ascuns“. Însă, gândirea şi creaţia avangardistă nu se mulţumeşte doar cu „a scoate din ascundere“ un spaţiu (Martin Heidegger) ordinea ocultată şi a o explica că pe o ordine manifestă, ci cutează să parcurgă şi drumul reversibil, adică întrevede ascunsul şi transcendentul în ceea ce este vizibil, imanent. Tocmai acest efort creator îl tentează şi îl înflăcărează pe autor care se dovedeşte a fi un eretic în sensul cel mai nobil al acestui termen, adică un eretic care deconstruieşte pentru a reconstrui mai trainic, nu un demolator furios. El nu priveşte înapoi cu mânie, ci priveşte înainte cu încredere şi seninătate.
Acceptarea de către mine, un cercetător psiholog, a provocării de a scrie o prefaţă la o carte semnată de un matematician, nu este tot o erezie? În apărarea mea ca psihosinergetician este interesulul meu cognitiv, care nu s-a stins nicio clipă în ultimele două decenii pentru câmpurile tematice ale fizicii cuantice, ale fizicii LASER-ului şi ale probabilităţii matematice (în 1984 am elaborat un proiect de psihologie cuantică, iar în 1991 – primul proiect european de psihologie sinergetică).
Parcurgând, cu sârg şi fără prejudecăţi cartea profesorului Ion
Tudor, în primul rând m-a impresionat lărgimea, aproape fără margini, a orizontului său de cunoaştere, ştiinţific şi metaştiinţific.
Perspectivele autorului sunt multivariate: matematica, fizica relativistă şi cuantică, sinergetica, genetică, filosofia, psihologia, poezia, mistică, etc. Se pare că nu poţi deschide porţile grele şi zăvorâte ale tărâmurilor de dincolo fără o astfel de trudnică pregătire enciclopedică. M-au impresionat, de asemenea, frecventele sale transferuri şi conexiuni în aria conceptelor şi teoriilor psihologice, mai ales ale psihologiei transpersonale şi ale psihosinergeticii. Este foarte interesantă intrarea autorului în rezonanţă conceptuală cu cercetările psihotanatologului Ionel Mohârţă asupra fundamentelor sonoluminiscenţe ale spiritului. M-a încântat calitatea metafizică a imaginaţiei creatoare a autorului, un matematician vizionar şi un filosof al timpului, care ne invită într-o călătorie până la graniţele lui dincolo!
De-a lungul timpului, o seamă de savanţi au meditat transcendental asupra relaţiei dintre fizic şi mental. A.S.Eddington, fizician şi astronom celebru în lucrarea să filosofică „The nature of physical world“ demonstrează că lumea fizică are un substrat spiritual. La fel James Jeans (fizician, matematician şi astronom), în cartea sa
„The mysterious universe“ (1961), afirmă şi el că substratul universului este de natură mentală.
Mecanica cuantică ne dezvăluie o lume foarte asemănătoare cu viaţa psihică. Cuantiştii au abolit concepţia ceasornicărească asupra lumii, substituind imaginea unei materii care se descompune în
„rotiţe“ din ce în ce mai mici, cu aceea a unui ţesut dinamic în care interacţionează varii câmpuri.
În anii ’50, fizicianul filosof David Bohm proiecta o mecanică cuantică ca un caz limită a unei mecanici subcuantice, care se referea la un nivel de realitate mai profund de cât cel cuantic. D. Bohm împreună cu Jean-Pierre Vigier au lansat teoria subnivelelor. În
psihologie, la suprafaţa conştiinţei răbufnesc tot felul de mistere pe care nu le putem decripta decât cercetând subconştientul!
Metafizicianul Ion Tudor zburdă dezinvolt prin subnivele şi supranivele (cuantice, ADN, cosmice, spirituale, etc.) pentru că îşi exploatează potenţialele imaginaţiei sale conceptuale, care – după Bernard d’Espagnat – se dobândeşte printr-o psihosinergie dinamică între raţionalitate şi creativitate ştiinţifică. El ni se dezvăluie ca un performer al abstractizărilor abstractizatoare, dar fertile care-l conduc până la descoperirea FUNCŢIEI TRANSCENDENTALE, o funcţie matematică a traiectoriei timpului, apt să facă trecerea spre o altă dimensiune, un tărâm al tinereţii fără bătrâneţe. Prin aceasta autorul trece de la infinit la transinfinit şi deopotrivă de la conştiinţă la transconştiinţă, adică o conştiinţă a transcenderii şi cosmizării.
Ni se explică limpede că nu distanţa ne desparte de posibilitatea transcenderii către un alt univers, ci viteza luminii. Trebuie spart şi perforat un „zid al luminii“. Fiecare om are un simetric al său în Alt Univers, unde timpul se scurge invers faţă de timpul nostru, iar spaţiul este o imagine în oglindă a spaţiului nostru. Autorul are tentaţiile timpului invers, e fascinat de vitezele supraluminice şi de nostalgia nemărginirii. El neagă linearitatea timpului: ce este la stânga este şi la dreapta, ce este jos este şi sus. Timpul impregnează şi reformează perpetuu Universul. Timpul este memoria spaţiului. Iar Universul este Multivers sau, mai bine zis, Megavers pe care putem să ni-l imaginăm că pe un pachet de cărţi de joc, cărţile fiind fibraţi, adică lumi întreţesute. Universul este multidimensional, de aceea şi conştiinţa Lui este multidimensională. Porţile de trecere între paliere sunt „găuri de vierme“.
Îl descoperim pe Mihai Eminescu ca fizician şi metafizician al relativităţii şi al Timpului cosmic fără graniţe. Pentru relativitatea eminesciană (cu două decenii mai tânără ca cea einsteiniană), depun mărturie poeziile „La steaua…“, „Luceafărul“, „Scrisoarea I“ şi povestea „Sărmanul Dionis“.
Ion Tudor este un cercetător care depăşeşte limitele ştiinţei, dar care nu-l uită şi nu-l părăseşte nicio clipă, pe Dumnezeu. La pagina 26 stă scris „Ştiţi sau aţi auzit că mulţi îl caută pe Dumnezeu în ceruri, că ar vrea să meargă la el cu o navă cosmică? Dar El nu locuieşte în depărtare. Împărăţia Lui nu este la cine ştie câte milioane de ani-lumină, undeva în depărtate hăuri galactice, ci în inimile noastre“. Transcendentul divin de află mult mai aproape decât şi-ar putea închipui cineva.
Omul a început să se despartă de Dumnezeu odată cu Renaşterea. O idee cu care sunt total de acord. Într-adevăr, Renaşterea pare a fi fost un progres, dar de fapt a fost mai mult un regres şi datorită accepţiunii mecaniciste care i s-a dat ideii de continuu spaţio- temporal. Iată ce scrie autorul al pagina 50: „Scoaterea dimensiunii spirituale din ecuaţia Universului, a dus, în ştiinţa apuseană, începând cu renaşterea, la îndumnezeirea a tot ce reprezintă ştiinţă şi tehnică şi la marginalizarea conceptelor de Dumnezeu, Duh, Suflet, Spirit, a credinţei în acestea…“. Ulterior, de abia după 1687, Sir Isaac Newton va susţine că Dumnezeu este prezent etern în întreaga lume şi în cea văzută şi în cea nevăzută.
De pe poziţii autentic creştine şi profund umaniste, Ion Tudor afirmă că Dumnezeu pătrunde prin toate structurile materiale şi nemateriale şi reînnoind neîncetat propria Creaţie, între care briliantul ei – Sufletul Uman (pagina 56). Sufletul omenesc urcă sau coboară prin conul supraluminic. Sufletul izvorăşte din inimă. Inima este centrul spiritual al Fiinţei noastre. Această idee rezonează cu scripturile Sfinţilor Părinţi şi cu filosofiile Evului Mediu european (Aura din jurul capului lui Hristos pe care scrie ON, adică Fiinţă, este expresia radiantă a Minţii ce conţine Timpul).
Patternurile–urile ADN tranzitează din mediul lor bioenergetic în planul mai subtil al vieţii psihice, până la nivelul Conştiinţei, fiind modulate de bătăile inimii. Iată ce ne învaţă autorul: „Dar impulsurile inimii, de pildă, par a ajunge în câmpul conştienţei, nemaivorbind că anumite gânduri pot de-a dreptul să facă inima să tresalte, fie de bucurie, fie să se strângă de supărare sau amărăciune. Aceste impulsuri ajung până la ultima celulă, până la ADN, sub formă sonoră, cunoscută ca având reverberaţii în filmele de holograme sonoluminiscenţe, pe care le modulează, intervenind pe această cale în întreg psihismul uman “ (pagina 123-124).
În deplină consonanţă cu experienţele psihologiei transpersonale ale lui Stanislav Grof („Psihologia viitorului, lecţii din cercetarea modernă asupra conştiinţei“, Editura Elenă Franscisc, Publ., Bucureşti, 2005) care demostrează posibilităţile de expansiune ale conştiinţei („conştiinţa extinsă“), experienţe care deschid canale de comunicare cu divinul este şi conul superluminic – o poartă de trecere spre alte lumi ori alte paliere existenţiale.
Ion Tudor ne relevă un continuum spaţio-temporal 5-D. Trecerea dincolo şi înapoi devine posibilă, înlesnită de o anumită funţie matematică de transcendere (funcţie calculată riguros – vezi anexele cărţii).
Găurile negre sunt porţi de trecere. Şi în corpul uman s-au descoperit găuri negre! Aflăm astfel că porţile de trecere spre dincolo sunt şi în interiorul nostru.
Traiectoria timpului este reprezentată de funţia transcendentală şi este spirală de aur.
Din cartea lui Ion Tudor învăţăm, încă o dată, că fizicianul nu poate ignora sufletul, după cum psihologul, aflat astăzi în avangarda ştiinţei, nu mai poate ignora fizica, în speţă, fizica cuantică. E adevărat că omul şi sufletul său au alte legi decât materia fizică. Dar oare nu există, în ascundere, şi legităţi comune? Este evident că umanul este influenţat de contextul cuantic, de interacţiunea cu preumanul. David
Bohm căutând ordinea ascunsă, dincolo de cea manifestă, ordinea înfăşurată, dincolo de ordinea desfăşurată, susţinea în 1985, că teoria cuantică ne dezvăluie un Univers în a cărui ordine implicată este cuprinsă şi conştiinţa. În ultima analiză, substanţa este deopotivă materială şi spirituală, ceea ce l-a îndreptăţit pe psihologul Carl Gustav Jung să se refere la Unus Mundus.
Ideile penetrante ale metafizicianului creştin Ion Tudor se află în consonanţă odoblejiană cu învăţăturile şamanice care ne sugerează că universul fizic nu este decât o sclipire de o clipă într-un context mult mai vast, că realitatea profundă se întemeiază pe un plan spiritual
(vezi Ion Mânzat „Psihologia transei şamanice“, Editura Aldomer,
Bucureşti, 1999). Institutul de cercetări Monroe din Statele Unite demonstrează experimental existenţa stărilor de conştiinţă şamanică, care (culmea!) sunt de natură cuantică!
Psihologii transpersonalişti contemporani (Stanislav Grof,
Charles Târţ, Ken Wilber, Marc-Alain Descamps, etc.) demonstrează realitatea conexiunii (a sinergiei) dintre „human mind“ şi „universal mind“. Transpersonaliştii explorează înăuntrul adânc al omului până când înăuntru devine dincolo.
Împreună şi deodată cu eminentul metafizician Ion Tudor, remarcăm astăzi o deplasare de la ştiinţa clasică (iniţiată de René
Descartes), spre ştiinţa nouă asupra calităţii. Este ştiut că, din punct de vedere cantitativ (dimensional), ştiinţa clasică carteziană admitea infinitul mare (macrocosmos) şi infinitul mic (micocosmos). Neclasic putem admite şi un al treilea infinit (de ex., transconştiinţa, conştiinţa cosmică). Aceasta este un infinit complex (său complex infinit), în care interioritatea se exteriorizează pentru a interioriza exterioritatea, încercând să unifice într-un singur câmp spiritul şi fizicul.
Spre finalul cărţii autorul ne prezintă, pe scurt, teoria transcendenţei, propria sa teorie asupra timpului reversibil şi spiritual,
fundamentat matematic prin funcţia transcenderii. Autorul formulează clar şi în stil academic 16 ipoteze, 18 principii şi 6 operaţii. Axa centrală este teza transcendenţei care subliniază virtuţile universale ale conştiinţei cosmice şi divine. Ne rămâne ideea că timpul este un rezonator universal şi spiritual.
În încheiere, mi-aş permite să observ că printre rândurile cărţii se poate bănui un vis curat de adolescent îndrăgostit. Îndrăgostit până peste urechi de misterele Timpului. Ştiţi care este însă tema visului?
Este „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Acesta este visul de aur al ştiinţei, al misticii, al filosofiei. Acesta este visul şi speranţa sfântă a lui Ion Tudor, este visul unui om cu dorire de nemurire.
Coperta cărţii ne întâmpină cu un ceas aşezat între două aripi de înger alb. Să fie oare Timpul un înger? Ce ar fi dacă…?
Bucureşti, 21 nov. 2006
Prof. Univ. Dr. Ion Mânzat
PROFESOR HONORIS CAUSA,
Preşedintele Asociaţiei Române de Psihologie Umanistă şi Transpersonală
PARTEA I
TIMPUL ESTE MEMORIA SPAŢIULUI
Pe când eram copil mă visam într-o sferă puternică ce mă apăra de o mare învolburată în vreme de furtună, îmi închipuiam sfera cu două straturi, care alunecau unul peste celălalt, menţinându-mă în poziţia verticală, deşi sfera exterioară se mişca aşa cum îi dicta marea cea vijelioasă.
În faţa şi în spatele meu se deschideau două conuri, cuplate ca o clepsidră. Acestea erau albastre şi mă atrăgeau cu o mişcare spiralată, dar sfera mă apăra, deşi oriunde o conduceam, conul rămânea mereu în faţa mea, ca o atracţie fantomatică, într-o rotaţie hipnotică.
A mai trebuit o revelaţie de moment a unei seri de vară, plus câteva reflecţii ulterioare bazate pe teoria relativităţii, referitoare la un experiment simplu, ca aventura cunoaşterii să prindă viaţă.
Raţionamentele care au urmat m-au condus la rezultate abracadabrante care se situează la confluenţa dintre fenomenalitatea fizică, unele consideraţii cu caracter filosofic şi argumente de psihologie transpersonală.
Am căutat răspunsuri la întrebări care frământă omul de la naştere până la moartea sa fizică.
Ce este sufletul, unde stă memoria organismului, cum circulă gândurile sub formă de filme de holograme sonoluminiscenţe, care sunt nervii sufletului, cum circulă sufletul prin corp şi în afara lui?
Am găsit că aura este expresia radiantă a acestui adevărat aparat de emisie-recepţie, creierul, care este alimentat cu unităţi informaţionale provenite din ADN. Purtătorii acestor formaţiuni informaţionale triadice provenite din scintilaţiile (scânteierile)
ultraslabe, din bazele excitate ale ADN – ului, sunt solitonii (unde solitare care îşi păstrează forma).
Filiaţia informaţională a sufletului se vădeşte a fi una mascată de lumină, sunet şi solitoni, sub impulsurile ritmice generate de inimă, ca motor modulator în frecvenţă şi amplitudine a informaţiei codificate în ADN..
Despre suflet, se afirmă în toate religiile lumii, ca fiind imaterial, arhetip prezent în bagajul de acasă al oricărui om.
Informaţia triadică se regăseşte în informaţia primordială
ADN, a numerelor cuantice: magnetic, spinorial şi gravitaţional, care caracterizează o cuantă (particulă elementară). Am elaborat pentru a găsi calea sufletului, un plan temporal, frate geamăn cu efectul
Doppler (Hubble) relativist.
Apoi, ca din neant s-a ivit conul superluminic, pe unde sufletul urcă sau coboară, după cum pierde sau câştigă masă-înainte şi înapoi pe con (direct sau pe o traiectorie spiralată înfăşurată pe con).
Dintr-un hăţiş de calcule am dedus bazele fizico-matematice ale fractalităţii (ceea ce este în mare este şi în mic, iar ceea ce este în mic este şi în mare).
Altfel spus, fiecare parte a întregului reflectă pe acesta şi întregul reprezintă fidel fiecare parte a sa, oricât de mică, mergând până la nivel cuantic, până la nivel spinorial… la fel ca în cunoscutele fotografii holografice…
Era Cerul care mă privea prietenos într-o noapte de iunie, cam pe la sfârşitul anilor 2000. Desişul stelelor era fabulos, amintind de vechi mitologii orientale.
O stea pulsa extraordinar, devenea pentru cinci minute o uriaşă flamă electrică, aprinsă parcă de o mână nevăzută, după care se stingea un minut-două şi iar se aprindea fulminant, atingând mărimea unui sfert din Lună.
Acest spectacol, pe care l-am urmărit în jurul orei 4 dimineaţa, a fost cea mai spectaculoasă demonstraţie astronomică de forţă din ceea ce mi-a fost dat să văd vreodată pe bolta Cerului.
Era o stea neutronică ce se transformase într-o Supernovă?
Era explozia iniţială a unei stele care dându-şi ultima suflare urma să devină o supergrea gaură neagră?
Avea această super stea în compania să, dar nevăzută, o gaură neagră deja formată ce sorbea steaua murindă?
N-am să ştiu probabil niciodată cu câte zeci de mii de ani înainte se petrecuse această dramă cosmică.
Spectacolul stelar la care asistasem avusese probabil nevoie de multe, foarte multe mii de ani, ca lumina să să ajungă până la mine, după cine ştie câtă cale de aventuroasă călătorie cosmică.
Priveam într-o zi de la fereastră. Două dâre încrucişate lăsate de avioane mi-au lăsat şi mie o cruce în inimă şi-n minte.
Din subconştient, fără vreo analiză a Eului, fără nicio cenzură a venit inspiraţia. Simplă, puternică, intuitivă: dacă timpii realizaţi de cele două avioane ar fi reprezentaţi de acele dâre de fum albicios?
De ce dârele de fum?
Pentru că ele erau amintirea avioanelor în mişcare, trecută şi de acum, apusă. Erau exact ca timpul ce se scurge, lăsând în urma lor două dâre evanescente în rapidă evaporare.
Doi timpi încrucişaţi… Ca două drepte… Dar două drepte nu dau un plan?
Un… plan, cu dâre temporale… ca timpi?
Acum vedeam planul temporal învârtindu-se prin spaţiu, intersectându-se cu acesta şi generând mărimile fizice cunoscute.
Extaziat de viziune, parcă ieşisem din trupul meu propriu… Dârele se estompau, dar vedenia persista.
De obicei multe idei îmi treceau prin cap şi cu scurgerea timpului, le uitam… Nu a fost cazul şi cu aceasta. Două axe temporale, perpendiculare… desenam mereu… şi nicio funcţie care să vină să le lege, să le dea o lege de funcţionare… mult dorită funcţionabilitate…
După un an am mai făcut un pas: am ales o funcţie liniară, da, o banală funcţie de gradul I.
Mergea şi nu prea mergea. Am început să mă gândesc la relativitate. Aici, dacă nu aveai ceasornic la tine, nu te puteai baza să întrebi pe vreun trecător „cât este ceasul“. De la relativitatea specială am învăţat că fiecare lucru are timpul lui în funcţie de viteza cu care se deplasează.
Aici am găsit doi timpi fundamentali ce caracterizează punctul de vedere al unui observator ce urmăreşte un observat, plecat în voiaj faţă de observator, cu viteză relativă v.
Observatorul are ceasornicul lui, iar observatul îl are pe al său.
Observatorul are timpul măsurat de ceasornicul său, timpul observatorului, iar observatul are un alt timp, măsurat de propriul său ceasornic, numit timpul propriu. Dar între timpul propriu şi timpul observatorului există o relaţie. Ea provine din relativitate şi descrie relaţia dintre timpul observatorului şi timpul propriu, în funcţie de viteza de deplasare a observatului. În limite clasice, viteza abservatului este mai mare ca zero şi mai mică decât viteza luminii, socotită ca fiind maximă, dar numai în Universul Nostru.
Spun aceasta pentru că în Teoria Relativităţii, şi nu numai acolo, există în spaţiul-timp hiperconic, cu două regiuni numite Alt Univers. Ce va fi fiind acolo, vă veţi întreba?
Einstein ne spune că, acolo, în Alt Univers, vitezele sunt supraluminice.
Aceste două regiuni vor face obiectul discursului acestei cărţi.
Presupunând relativitatea obişnuită, s-a arătat că o particulă ce se mişcă superluminic, ar putea avea energie şi impuls reale, deci măsurabile.
O Teorie a Timpului, ca plan, aceasta era ideea care nu-mi dădea pace.
Dar, cum putem să ne închipuim ceva dintr-un Alt Univers? Se poate ajunge acolo?
Ei bine, părerea mai multor oameni de ştiinţă, mai ales în ultimii ani, este că pentru a trece (a transcende), dincolo nu este suficient să parcurgem o distanţă.
Mulţi îşi închipuie această distanţă că fiind uriaşă.
Dar nu distanţa ne desparte de posibilitatea transcenderii către un Alt Univers, ci viteza luminii, pe care niciun corp cu masă de repaus nenulă nu o poate atinge, pentru că altfel masa lui de mişcare ar tinde teoretic către infinit.
Vă invit să descoperim împreună posibile răspunsuri la aceste întrebări în paginile cărţii.
DINAMICA SUFLETULUI – TIMPUL
„Vezi colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Aşa sprijină el lumea şi vecia într-un număr“.
Mihai Eminescu- Scrisoarea I
În Teoria Specială a Relativităţii am găsit că timpii care carac- terizează un observator, care urmăreşte un observat, plecat în voiaj faţă de observator, cu viteză relativă v, pot fi consideraţi distincţi.
Observatorul are timpul măsurat de ceasornicul său, timpul observatorului, iar observatul are un alt timp, măsurat de propriul său ceasornic, numit timpul propriu.
Dar între timpul propriu şi timpul observatorului există o relaţie pe care o numim funcţie. Ea provine din relativitate şi descrie relaţia dintre timpul observatorului şi timpul propriu, în funcţie de viteza de deplasare a observatului. În limite clasice, viteza observatului este mai mare ca zero şi mai mică decât viteza luminii, aceasta fiind socotită că maximă, atenţie – doar în Universul Nostru.
În mediul subcuantic, Louis de Broglie, Bohm, Vigier,
Blohinţev, Drăgănescu, Constantinescu, ş.a., consideră că anumite particule ar putea să depăşească viteza luminii. Presupunând relativitatea obişnuită, s-a arătat că o particulă ce se mişcă superluminic, ar putea avea energie şi impuls reale, deci măsurabile
(1960-1967, George Feinberg, Sudar Shan, C. Billaniuk).
O Teorie a Timpului, ca plan, dar cu totul altfel parametrizată, găsim şi la Arthur Wilcox, în cartea sa, „Călătorie la marginea eternităţii“.
Dar, cum putem să ne închipuim ceva dintr-un Alt Univers?
Se ajunge acolo, mai uşor sau mai greu, o să vă întrebaţi, şi pe bună dreptate!
Ei bine, părerea mai multor oameni de ştiinţă, mai ales în ultimii ani, este că pentru a trece (a transcede) dincolo, nu este suficient să parcurgem o distanţă.
Mulţi îşi închipuie această distanţă că fiind foarte mare.
Dar nu distanţa ne desparte de posibilitatea transcendenţei către un Alt Univers, ci viteza luminii, pe care niciun corp cu masă de repaus nenulă nu o poate atinge, pentru că altfel masa lui de mişcare ar tinde teoretic către infinit.
Există (după Arthur Wilcox) un aşa-numit zid al luminii (la noi, Planul Luminos, Barierele Universului), care trebuie trecut, străbătut. Şi cum altfel am putea depăşi un zid al luminii, decât depăşind viteza luminii. Facem astfel primul pas, acela de a ajunge pe
Planul Luminos, după care, cu un mic efort, intrăm în zona vârfului atractor al Hiperconului Superluminic (G.Feinberg), ce ne va duce, cu viteză superluminică în Alt Univers („Relativitate superluminică“-
Régis Dutheil, 1972).
Unii autori, cum ar fi Leo Vuyk, mai numesc zidul luminii încă şi Oglindă sau Superoglindă.
Şi eu am am avut ideea unei Oglinzi.
BARIERELE UNIVESULUI – ZIDUL LUMINII SUPEROGLINDA
Ideea de bază, atunci când vrem să abordăm un asemenea subiect, izvorăşte din aserţiunea unanim acceptată, că în lumea de dincolo, timpul, spaţiul şi materia sunt diferite de tot ceea ce nouă, pământenilor ne era cunoscut.
Aşa cum era deja ştiut de la Einstein, avem foarte cunoscută, formula care exprimă transformarea energiei în materie, şi invers:
E=me².
Cunoscutul om de ştiinţă, Leo Vuyk, ne lasă să aflăm din studiul său1, că Universul Nostru nu este altceva decât o imensă reflectare într-o Super-Oglindă Cosmică a unui Alt Univers.
În opinia sa fiecare om are un simetric al său în Celălalt
Univers, unde timpul se scurge invers (matematic vorbind), faţă de
Timpul Nostru, iar Spaţiul nu este altceva decât o Imagine în Oglindă a Spaţiului Nostru.
Ceasul de la mâna noastră stângă, este pe mâna imaginarului Nostru Eu, doar un ceas pe mâna sa dreaptă. Şi toate acestea fără ca Noi să avem măcar habar de asta… Şi iată cum: dacă primii fotoni
(cele mai rapide particule din Universul Nostru), de la Marele Bang au pornit foarte aproape de momentul iniţial, probabil că acum, ei formează o pătură aproape sferică, cea mai avansată spaţial în
Universul Nostru.
Această pătură fotonică înconjoară Universul Nostru şi nimic, nici chiar ceilalţi fotoni, plecaţi ulterior, nu o pot ajunge, nicidecum străbate. Din această cauză, timpul acestei pături fotonice stă pe loc faţă de oricare Observator din Interiorul Universului Nostru.
Pătura luminică târăşte timpul primordial cu ea.
Iată ceva pe care nici timpul nu o poate depăşi în cadrul
Universului Nostru – pătura luminică generată iniţial de Big Bang.
Mai trebuie oare, să ne întrebăm de unde a apărut ideea vitezelor supraluminice?
Omul şi-a dorit dintotdeauna – din pură dorinţă de cunoaştere
— Să ştie ce este dincolo.
1 „The outlines of a Theory of Everything, with Cosmological Non-Local CPT Symetry at a Distance between Mirror Universes“.
El a avut tentaţiile timpului şi a luminii, fascinaţia marilor viteze şi nostalgia nemărginirii.
Orice barieră l-a incitat… barierele vitezelor, ale timpului, ale
Propriului Univers.
S-a întrebat mereu, dacă, şi cum poate trece, cum poate transcende limitele propriului Univers, propriile limite… dacă există aşa ceva…
Dar haideţi să vedem cum funcţionează materia, materia-forţă, materia-interacţiune (Stephen Hawking, „Scurtă istorie a timpului“), în faţa Superoglinzii sau la ce serveşte Superoglinda.
Modelul nostru nu are pretenţia că ar fi infailibil sau că ar da răspunsurile ultime la întrebările acestea despre spaţiu şi timp care au preocupat omenirea din toate vremurile.
Este numai o încercare de a repune pe tapet probleme care de acum au devenit clasice, şi pe care vom încerca să le elucidăm împreună în rândurile sau printre rândurile acestui volum.
De ce teoria sincronicităţii a lui Jung (intervenţia conştiinţei în mecanica cuantică), calea de abordare a realului, dă rezultate mai bune decât metoda experimentală? De ce are loc experienţa lui Alain Aspect? De ce există senzaţia?
Sincronizarea evenimentelor nu mai prezintă de la apariţia Relativităţii încoace vreun impediment, ceasornicele, indiferent de referenţial, putând fi sincronizate, aşa cum arată Măricel Agop şi
Nicolae Mazilu, discipolii lui Nicholas Ionescu-Pallas în cartea lor
„Fundamente ale fizicii moderne“ (Ed. Junimea, Iaşi, 1989).
Cât despre intervenţia sincronicităţii în Mecanica Cuantică, orice încercare de sincronizare experimentală s-a soldat cu un eşec, principiul de incertitudine al lui Heisenberg răpind posibilitatea discernabilităţii simultane între orice pereche de mărimi cuantice
(conştiinţa, după noile cercetări: Peter Gariaev ş.a., iar la noi în ţară
Ion Mânzat, „Psihologia Sinergetică“, 1999, Ionel Mohârţă, „Teoria pulsaţiilor sonoluminiscenţe“, 2005, având un profund substrat cuantic).
Şi aş face aici referire la incertitudinea localizare-viteză, energie-timp, măsurătorile uneia dintre componentele unei perechi, modificând aproape instantaneu pe cealaltă. Şi pentru că a venit vorba de aproape instantaneu, acest fenomen este exotic chiar şi pentru mecanica cuantică (experimentele lui Alain Aspect, Sudbery 1997,
Bouwmeester et al.1997).
După un scurt contact a două particule cuantice, acestea rămân în legătură informaţională, chiar după o puternică separare spaţială!
Or, se ştie, chiar o masă de repaus nulă, nu implică şi o masă de mişcare nulă. Ca atare, particulele odată separate, pornite ca din tun pe traiectorii hiperbolice separate, capătă o masă de mişcare ce nu poate fi neglijată.
Dar stupoare! Ele vor fi în continuare legate prin radiaţia gravitaţională ce stăpâneşte Universul şi a cărei viteză de propagare a fost estimată de Tom Van Flandern (Univ. Washington, SUA), în articolul „What the experiments say“, dincolo de incredibila valoare de 2 x 10 10 x c (c ≈ 300.000 km / s), viteză ce permite cu uşurinţă menţinerea contactului informaţional între particulele considerate, chiar după ce acestea s-au depărtat la o distanţă suficient de mare, astfel ca însăşi lumina să devină incapabilă de a le menţine în legătură (explicaţie elaborată împreună cu bunul meu prieten, Ionel Mohârţă).
Din oceanul de particule, unde şi vibraţii cosmice, multe dintre acestea ajung în corpul omenesc, prin organele sale de simţ, pe căi mai mult sau mai puţin cunoscute biofizicii. O mare parte se erijează în stimuli ai acestora (ochiul, urechea, limba, nasul, pielea). Comportarea duală, corpuscular-ondulatorie a acestor stimuli de o mare varietate şi complexitate permite pătrunderea undelor sub formă de spectre Fourier, via meridiane energetice, până în intimitatea celulelor, şi mai departe până la ADN-ul acestora. Ele sunt întârziate de „releul- computer“ care este creierul, în scopul nesuprapunerii ori a suprasolicitării canalelor de percepţie.
Transformatele Fourier se desfac în marea de celule pe căi radio (între celule), luminoase şi sonice, pe trasee ADN mitocondriale şi nucleare, pe căi de comunicaţie de mare viteză, formând senzaţiile, întârziate doar de creier pentru realizarea dezideratelor de nesuprapunere, nesuprasolicitare şi discernabilitate (diferite senzaţii nu au loc perfect simultan).
Planul Temporal este un posibil răspuns la una dintre întrebările fireşti, referitoare la scurgerea timpului, legat imanent de frecvenţa vibraţiilor ce ne bombardează în fiecare moment corpul.
Ideea de bază izvorăşte din negarea liniarităţii timpului. Cu un act reflex, am introdus noţiunea de plan temporal. Mai târziu am explicat noţiunea de dualism corpuscul-undă prin această prismă.
Aşa că iniţial am scris.
Postulat: Planul Temporal are două dimensiuni.
