De dragul unui caine de Agatha Christie
Femeia cu ţinută de doamnă de la masa oficiului de înregistrare tuşi şi se uită la fata care stătea în faţa ei.
— Deci, refuzaţi slujba asta? A sosit abia dimineaţă. Cred că-i o parte frumoasă din Italia, un văduv cu un băieţel de trei ani şi o doamnă în vârstă, mama sau o mătuşă.
Joyce Lambert dădu din cap a refuz.
— Nu pot să părăsesc Anglia, spuse cu o voce obosită; am motivele mele. Numai dacă mi-aţi putea găsi un post de zilieră?
Vocea îi tremură uşor, întotdeauna i se întâmpla aşa, altfel se stăpânea bine. Ochii ei de un albastru închis se uitau rugători la femeia din faţa ei.
— E foarte dificil doamnă Lambert. Singurul fel de guvernantă cu ziua care se caută trebuie să aibă toate certificatele în regulă. Dumneata n-ai niciunul. Am sute ca dumneata în registrele mele, pur şi simplu sute. Făcu o pauză. Aveţi pe cineva acasă pe care nu-l puteţi lasă?
Joyce dădu din cap afirmativ.
— Un copil?
— Nu, nu e copil. Şi un zâmbet slab îi înflori pe faţă.
— Da, e o situaţie foarte nefericită. O să-mi dau toată osteneala, desigur…
Era clar că întrevederea se terminase. Joyce se ridică, îşi muşca buza ca să reuşească să nu izbucnească în lacrimi, în timp ce părăsea biroul îngheţat pentru a ieşi în stradă.
Nu trebuie – se admonesta ea cu seriozitate. Nu fi o idioată mică, smiorcăită. Intri în panică, asta faci, intri în panică. Niciodată n-a ieşit nimic bun când a-i cedat panicii. Este încă dimineaţa devreme şi o mulţime de lucruri se pot întâmpla. Mătuşa Mary va fi bună cel puţin pentru două săptămâni. Hai, fetiţo, capul sus şi nu-ţi lăsa rudele bogate să te aştepte.
O luă pe Edgware Road, străbătu parcul, apoi pe Victoria Street şi intră în magazinul „Army and Navy”. În hol se uită la ceas. Era exact unu şi jumătate. Se scurseră cinci minute şi-apoi o doamnă în vârstă, cu braţele pline de pachete, veni spre ea.
— Ah! Tu eşti Joyce. Mă tem că am întârziat câteva minute. Deservirea la restaurant nu mai e la fel de bună ca înainte. Ai luat masa, nu-i aşa?
Joyce ezită un minut, două, apoi spuse liniştită:
— Da, mulţumesc.
— Întotdeauna iau prânzul la douăsprezece şi jumătate, preciză mătuşa Mary, aşezându-şi în ordine pachetele. E mai puţin aglomerat şi aerul mai curat. Omleta de aici este excelentă.
— Chiar? Întrebă Joyce pe un ton slab. Simţea că abia mai putea să suporte să se gândească la omletă, la aburul fierbinte care se ridica din ea, la mirosul delicios! Îşi îndreptă cu hotărâre gândurile în altă parte.
— Arăţi sleită, fetiţo, o dojeni mătuşa Mary, care avea o siluetă rotunjoară. Nu te lua după curentul ăsta modern de-a renunţa la carne. Totul e o PROS-TI-E. O felie bună de muşchi nu dăunează nimănui.
Joyce se opri din a-şi spune „Nu mi-ar face nici un rău acum”. Numai dacă mătuşa Mary n-ar mai vorbi atât despre mâncare. Să-ţi trezească speranţe invitându-te să te întâlneşti cu ea la unu şi jumătate şi apoi să vorbească despre omletă şi friptură – o, câtă cruzime, câtă cruzime.
— Draga mea, continuă mătuşa Mary, am primit scrisoarea ta şi-a fost foarte drăguţ din partea ta să accepţi invitaţia. Ţi-am spus că mi-ar face plăcere să te văd oricând şi chiar aşa ar fi fost, dar s-a întâmplat ca tocmai să primesc o ofertă extrem de bună de a închiria casa. Prea bună ca s-o pierd şi oamenii îşi aduc vesela şi propria lor lenjerie. Pentru cinci luni. Se mută joi şi eu mă duc la Harrogate. Reumatismul meu m-a deranjat în ultimul timp.
— Înţeleg, spuse Joyce. Îmi pare foarte rău.
— Aşa că rămâne pentru altă dată. Întotdeauna îmi face plăcere să te văd, draga mea.
— Mulţumesc, mătuşă Mary.
— Să ştii că arăţi chiar sleită, o certă mătuşa Mary, studiind-o cu atenţie. Eşti şi slabă, eşti numai oase. Şi ce s-a întâmplat cu culoarea din obrajii tăi? Întotdeauna ai avut o mină sănătoasă. Mă tem că faci prea multă gimnastică.
— Am făcut multă gimnastică astăzi, spuse Joyce abătută. Se ridică. Bine, mătuşă Mary, trebuie să plec.
Şi-acum din nou înapoi, de data aceasta prin St. James Park, prin Berkeley Square, Oxford Street, în sus pe Edgware Road, pe lângă Praed Street, în punctul unde Edgware Road începe să devină altceva. Apoi, printr-o serie de străduţe murdare, până ajunse la o casă deosebit de întunecoasă.
Joyce deschise cu cheia ei şi intră într-un hol mic, îngheţat. Alergă sus pe scări până ajunse la ultimul palier. Se opri în faţa unei uşi de sub care se auzea un pufăit urmat imediat de o serie de chelălăieli şi scheunături vesele.
— Da, Terry dragă, stăpâna ta a venit acasă.
Când uşa s-a deschis un câine alb se repezi la fată – un terier lăţos, bătrân, cu blana foarte jerpelită şi aproape orb. Joyce îl strânse în braţe şi se aşeză pe duşumea.
— Terry dragă! Dragă, dragă Terry. Alint-o pe stăpâna ta, Terry; alint-o mult pe stăpâna ta!
Şi Terry ascultă, începând s-o lingă de zor pe faţă, pe urechi, pe gât, tot timpul dând din coada lui scurtă, furios.
— Terry dragă, ce-o să ne facem? Ce-o să se întâmple cu noi? O, Terry dragă, sunt aşa de obosită!
— Ei acum, domnişoară, se auzi o voce ironică în spatele ei. Dacă te vei opri să-l îmbrăţişezi şi să-l pupi pe câinele ăla, uite-o ceaşcă cu ceai bun fierbinte pentru tine.
— O, doamnă Barnes, ce bună sunteţi.
— Joyce se ridică în picioare. Doamna Barnes era o femeie înaltă, impunătoare. În spatele aparenţei unui dragon, ea ascundea o inimă neaşteptat de caldă.
— O ceaşcă de ceai fierbinte nu strică niciodată nimănui, declară doamna Barnes, făcându-se ecoul părerii generale a clasei sale.
Joyce sorbi recunoscătoare. Proprietăreasa ei o privi ocrotitor.
— Aţi avut noroc, domnişoară, adică doamnă, am vrut să spun?
Joyce clătină din cap, întunecându-se la faţă.
— Ah! Oftă doamna Barnes. Nu pare să fie ceea ce am putea denumi o zi norocoasă. Joyce tresări speriată.
— O, doamnă Barnes, nu vreţi să spuneţi…
Doamna Barnes dădea din cap amantă.
— Da, ăsta-i Barnes. Din nou şomer. Ce-o să ne facem, zău că nu ştiu.
— O, doamnă Barnes, trebuie, vreau să spun, aţi dori ca eu…
— Acum nu te mai frământa, draga mea. Îţi spun drept că m-aş fi bucurat dacă ai fi găsit ceva, dar dacă nu-i, nu şi basta. Ai terminat ceaiul? Să iau ceaşca.
— Încă nu.
— Aha! Exclamă doamna Barnes acuzator. Vrei să-i dai ce-a mai rămas javrei ăsteia de câine, te ştiu eu.
— O, vă rog, doamnă Barnes. Numai o picătură. Doar n-o să vă supăraţi, nu-i aşa?
— Ce rost ar avea să mă supăr. Eşti nebună după animalul ăsta rău. E aşa cum îţi spun, să ştii. Era cât pe-aci să mă muşte azi dimineaţă, pe cuvânt.
— O, nu, doamnă Barnes! Terry n-ar face asta.
— A mârâit la mine, şi-a arătat colţii, încercam doar să văd dacă s-ar putea face ceva la pantofii ăia ai dumitale.
— Nu-i place ca cineva să-mi atingă lucrurile. Crede că el trebuie să le păzească.
— Dar pentru ce e nevoie să gândească? Nu e treaba unui câine să gândească. Ar fi mai bine să stea la locul lui, legat în curte să alunge hoţii. Ce-i cu atâta alintare! Ar trebui să scăpaţi de el, domnişoară, asta-i părerea mea.
— Nu, nu, nu, niciodată. Niciodată!
— Cum vă place, spuse doamna Barnes. Luă ceaşca de pe masă, ridică farfurioara de pe duşumea, unde Terry tocmai îşi terminase porţia şi părăsi încăperea.
— Terry, îl chemă Joyce. Vino aici să stăm de vorbă. Ce ne facem, dragă?
Se aşeză în fotoliul şubrezit cu Terry în poală, îşi scoase pălăria şi se rezemă în el. Luă labele câinelui şi le aşeză pe umeri şi-l sărută cu drag pe nas şi între ochi. Apoi începu să-i vorbească încet, blând, răsucindu-i cu delicateţe între degete urechile.
— Ce ne facem cu doamna Barnes, Terry? Îi datorăm chiria pe patru săptămâni şi ea e aşa de înţelegătoare, Terry, aşa de înţelegătoare. Nu ne-ar da niciodată afară. Dar nu putem să profităm de bunătatea ei, Terry. Nu putem face asta. De ce nu vrea domnul Barnes să lucreze? Îl urăsc pe Barnes. Tot timpul e beat. Şi dacă te îmbeţi mereu, rămâi întotdeauna fără slujbă. Dar eu nu beau, Terry, şi totuşi sunt şomeră. Nu pot să te părăsesc, dragă. Nu pot să te părăsesc. Nu-i nici măcar cineva la care te-aş putea lăsa, cineva care să fie bun cu tine. Ai îmbătrânit, Terry, ai 12 ani şi nimeni n-are nevoie de un câine bătrân, care-i aproape orb şi puţin surd şi puţin, doar puţin, nervos. Eu ţin la tine, dragă, dar tu nu ţii la oricine, nu-i aşa? Mârâi. Asta din cauză că-ţi dai seama că lumea e împotriva ta. Suntem singuri, numai noi doi, nu-i aşa, dragă?
Terry o linse delicat pe obraz.
— Spune-mi ceva, dragă.
Terry mârâi încet, prelung ca un oftat, după care îşi puse nasul după urechea fetei.
— Tu ai încredere în mine, nu-i aşa, scumpule? Ştii că n-am să te părăsesc niciodată. Dar ce-o să ne facem? Suntem la pământ, Terry.
Se rezemă din nou în fotoliu, cu ochii pe jumătate închişi.
— Îţi aminteşti, Terry, vremurile fericite de odinioară? Tu, eu, Michael şi tăticu'. O, Michael, Michael! Era prima lui permisie şi a vrut să-mi dea un cadou înainte de-a se întoarce în Franţa. Şi eu i-am spus să nu fie extravagant. Apoi am plecat la ţară şi totul a fost o surpriză. Mi-a spus să mă uit pe fereastră şi tu erai acolo mergând pe potecă legat cu o funie lungă. Omuleţul nostim care te-a adus mirosea a câine. Şi cum vorbea: „O frumuseţe, asta e. Uitaţi-vă la el, doamnă, nu-i o minune? Mi-am spus că îndată ce doamna şi domnul o să-l vadă vor zice: Câinele ăsta-i o frumuseţe!”
A ţinut-o întruna aşa, încât mult timp te-am şi strigat „Frumosule”! O, Terry, erai aşa un căţeluş de scump, cu căpşorul într-o parte, dând din coada ta caraghioasă! Michael a plecat în Franţa şi eu te aveam pe tine – cel mai scump câine din lume. Tu ai citit toate scrisorile de la Michael împreună cu mine, nu-i aşa? Tu le miroseai şi eu spuneam: „De la stăpân” şi tu înţelegeai. Eram atât de fericiţi, atât de fericiţi. Tu, Michael şi cu mine. Dar acum Michael e mort şi tu eşti bătrân şi eu am obosit să-mi mai fac curaj.
Terry o linse.
— Erai acolo când a sosit telegrama. Dacă n-ai fi fost tu, Terry, dacă n-ar fi trebuit să continui să…
Rămase tăcută câteva minute.
— Şi de atunci am fost nedespărţiţi, împreună şi la bine şi la rău. Şi-au fost o mulţime de greutăţi, nu-i aşa? Acum iar am dat de greu. Mai sunt numai mătuşile lui Michael şi ele cred că-mi merge bine. Ele nu ştiu că el a pierdut toţi banii la jocuri de noroc. Nu trebuie să povestim nimănui despre asta. Nu-mi pasă, de ce să n-o fi făcut? Fiecare trebuie să aibă vreun defect. El ne-a iubit pe amândoi, Terry, şi asta-i tot ce contează. Rudele sale au fost întotdeauna înclinate să-l critice şi să spună lucruri urâte. N-o să le dăm noi şansa asta. Dar aş fi vrut să am şi eu nişte rude ale mele. E foarte ciudat să n-ai nici un fel de rudă. Sunt atât de obosită, Terry, şi mi-e groaznic de foame. Nu-mi vine să cred că am numai 29 de ani, mă simt ca la 69. De fapt nu sunt curajoasă, doar mă prefac că aş fi. Şi încep să am nişte idei groaznic de meschine. Am bătut tot drumul până la Ealing, ieri, s-o vizitez pe verişoara Charlotte Green. Am crezut că dacă ajung acolo la 12,30, ea cu siguranţă mă va invita la masă. Şi-atunci când am ajuns la adresa ei, m-am simţit ca şi cum cerşeam ceva. Pur şi simplu n-am putut. Aşa că am făcut cale-ntoarsă. Ceea ce-i o prostie. Trebuie să fii un cerşetor hotărât sau nici să nu te gândeşti la asta. Nu cred că am un caracter puternic.
Terry mârâi din nou şi-şi băgă nasul negru în ochii lui Joyce.
— Mai ai încă un nas drăguţ, Terry, rece ca îngheţata. O, te iubesc atât de mult! Nu pot să mă despart de tine. Nu pot să „scap” de tine, nu pot… Nu pot… Nu pot…
Limba caldă o lingea de zor.
— Tu înţelegi aşa de bine, dragă. Ai face orice ca să-ţi ajuţi stăpâna, nu-i aşa?
Terry se dădu jos şi se duse direct într-un colţ. Se înapoie aducând între dinţi un bol ponosit.
Joyce nu ştia ce să facă, să plângă sau să râdă.
Făcea singurul lui truc? Unicul lucru cu care credea că poate să-şi ajute stăpâna. O, Terry, Terry, nimeni nu o să ne despartă! Aş face orice. Chiar aş face? Aşa spui… Şi-atunci când ţi se arată ce-ai făcut, te scuzi: „N-am avut de gând să fac aşa ceva”. Aş face eu orice?
Se aşeză pe duşumea lângă câine.
— Vezi, Terry, asta-i situaţia! Guvernantele nu pot ţine câini şi domnişoarele de companie pentru doamnele vârstnice n-au voie să aibă câini. Numai femeile măritate pot avea, Terry, câini mici, scumpi, pufoşi pe care îi iau la cumpărături cu ele şi dacă una preferă un terier bătrân, orb, de ce nu?
Se opri să se mai încrunte şi în clipa aceea auzi o bătaie dublă de dedesubt.
— Cred că-i poşta.
Sări în picioare şi alergă jos pe scară, întorcându-se cu o scrisoare.
Ar putea fi… Numai dacă…
O deschise…
Dragă doamnă, Am cercetat tabloul şi, după părerea noastră, nu este un Cuyp autentic şi ca atare valoarea sa e practic nulă.
Ai dumneavoastră, Sloane and Ryder.
Joyce rămase ţintuită pe loc. Când începu să vorbească vocea i se schimbase.
— Asta e, spuse. S-a dus şi ultima speranţă. Dar nu o să ne despărţim. Există o soluţie şi ea nu va fi cerşitul. Terry dragă, am să plec. Mă întorc repede.
Joyce coborî în grabă treptele spre telefonul care se afla într-un loc întunecos. Acolo formă un anumit număr. O voce de bărbat îi răspunse şi tonul lui se schimbă când îşi dădu seama că era ea.
— Joyce, fata mea dragă. Haide să ne plimbăm, să luăm masa şi să dansăm în seara asta.
— Nu pot, îi spuse Joyce senină. N-am nimic potrivit de îmbrăcat.
Zâmbi tristă când se gândi la umeraşele goale din dulapul vechi.
— Ce-ar fi dacă aş veni acum să te văd? Care-i adresa? Doamne sfinte, unde-i asta? Ai cam sărăcit, nu-i aşa?
— Complet.
— Bine, văd că eşti foarte sinceră. Pe curând.
Trei sferturi de oră mai târziu, maşina lui Arthur Halliday se opri în faţa casei. O doamnă Barnes uluită îl conduse sus.
— Fata mea dragă, ce bârlog îngrozitor. Cum naiba de-ai ajuns în halul ăsta?
— Mândria şi alte câteva sentimente neprofitabile.
Vorbea destul de senină; îl privea pe bărbatul din faţa ei ironic.
Mulţi oameni spuneau de Halliday că e frumos. Era un bărbat înalt, lat în umeri, blond, cu ochi mici, de un albastru deschis şi cu o bărbie lată.
Se aşeză în fotoliul hodorogit care-i fusese oferit.
— Bine, spuse el gânditor. Aş zice că ţi-ai primit lecţia. Vreau să ştiu dacă animalul ăla muşcă?
— Nu, nu, e cuminte. L-am dresat ca pe un… Un câine de pază.
Halliday o măsură de sus în jos cu privirea.
— Gata să te scufunzi, Joyce, spuse încet. Aşa e?
Joyce dădu aprobator din cap.
— Ţi-am mai spus, fata mea dragă. Până la urmă obţin întotdeauna ceea ce vreau. Ştiam c-o să vină vremea să vezi unde-o să-ţi găseşti norocul.
— Am noroc că nu te-ai răzgândit, răspunse Joyce.
Se uită la ea neîncrezător. Niciodată nu ştiai prea bine la ce se referă Joyce.
— Vrei să te măriţi cu mine?
Ea dădu din cap afirmativ.
— Când doreşti.
— De fapt, cu cât mai repede, cu atât mai bine. El râse, uitându-se prin cameră. Joyce se înroşi.
— Apropo, am o condiţie.
— O condiţie?
Se uită la ea din nou bănuitor.
— Câinele meu. Trebuie să vină cu mine.
— Sperietoarea asta bătrână? Poţi să-ţi iei orice, fel de câine doreşti. Nu trebuie să faci economie.
— Eu îl vreau pe Terry.
— E în regulă. Fă cum îţi place.
Joyce îl privi drept în faţă.
— Ştii, nu-i aşa, că nu te iubesc? Câtuşi de puţin.
— Nu-mi fac eu griji din cauza asta. Nu sunt un tip platonic. Dar nici să fiu dus de nas, fata mea. Dacă te măriţi cu mine, te porţi cinstit.
Obrajii lui Joyce se aprinseră.
— O să merite banii tăi, spuse ea.
— Pot să te sărut acum?
El se apropie. Ea aştepta zâmbind. O luă în braţe, o sărută pe faţă, pe buze, pe gât. Ea nu fu nici rigidă, nici nu se retrase. În cele din urmă îi dădu drumul.
— Am să-ţi aduc un inel. Ce ţi-ar place, cu diamante sau perle?
— Un rubin, spuse Joyce. Cel mai mare rubin posibil, de culoarea sângelui.
— Stranie idee!
— Aş vrea să fie în contrast cu micile perle pe care Michael şi-a putut permite să mi le dăruiască.
— Ai mai mult noroc de data aceasta, nu?
— Spui foarte bine lucrurilor pe nume, Arthur.
Halliday plecă chicotind.
— Terry, linge-mă, linge-mă bine, pe toată faţa şi pe gât, mai ales pe gât.
Şi cum Terry o ascultă, ea murmură dusă pe gânduri:
— Foarte greu să mă gândesc la altceva, asta-i singura soluţie. Nu poţi să ghiceşti la ce mă gândeam, la gem, la gemul din magazinul unui băcan. Îmi spuneam: căpşuni, smochine, zmeură, prune goldane. Şi poate, Terry, se va sătura de mine destul de repede. Aşa sper, nu crezi? Se spune că aşa fac bărbaţii după ce te măriţi cu ei. Dar Michael nu s-ar fi plictisit de mine niciodată, niciodată, niciodată! O, Michael…
Joyce se sculă a doua zi dimineaţă cu inima grea ca plumbul. Oftă adânc şi, imediat, Terry, care dormea la picioarele ei, se duse la ea şi o sărută cu afecţiune.
— O, dragă, dragă! Trebuie să trecem şi prin asta. Numai de s-ar întâmpla ceva, Terry dragă. Nu-ţi poţi tu ajuta stăpâna? Ştiu c-ai face-o dac-ai putea.
Doamna Barnes îi aduse ceai, pâine cu unt şi o felicită din toată inima.
— Şi-acum, doamnă, când mă gândesc c-o să vă măritaţi cu gentlemanul acela. A venit într-un Rolls. Unul adevărat. L-a dat gata pe Barnes când a văzut un Rolls stând în faţa uşii noastre. De ce, mă rog, stă câinele ăla pe pervazul ferestrei?
— Îi place soarele, spuse Joyce. Dar e cam periculos. Terry, vino înăuntru.
— Dac-aş fi în locul dumitale, spuse doamna Barnes, i-aş pune capăt chinului în care e bietul de el şi i-aş cere domnului dumneavoastră să-mi cumpere unul din căţeluşii aceia de rasă pe care doamnele le poartă în manşoanele lor.
Joyce zâmbi şi-l chemă din nou pe Terry. Câinele se ridică cu greu şi, exact în momentul acela, se auzi de jos, din stradă, gălăgia pe care o făceau nişte câini care se luptau între ei. Terry îşi întinse gâtul şi începu să latre. Pervazul ferestrei era vechi şi şubred. El se clătină şi Terry, prea bătrân şi anchilozat ca să-şi regăsească echilibrul, căzu.
Cu un strigăt de durere, Joyce se repezi jos pe scări şi afară pe uşa din faţă. În câteva secunde îngenunchease lângă Terry. Scheuna de ţi se umplea inima de milă şi poziţia în care stătea arăta că era grav rănit. Se aplecă deasupra lui.
— Terry, Terry dragă, dragă, dragă, dragă… Cu multă greutate el încercă să dea din coadă.
— Băiatule, stăpâna ta te va face bine, băiete dragă!
O mulţime, compusă mai ales din băieţei, se îngrămădea în jur.
— A căzut de la fereastră, săracul.
— Vai, arată rău.
— Pare să-şi fi rupt spinarea. Joyce nu-i luă în seamă.
— Doamnă Barnes, unde-i cel mai apropiat veterinar?
— E Jobling din Mere Street, dacă l-aţi putea aduce aici…
— Un taxi.
— Permiteţi-mi.
Se auzi vocea plăcută a unui om mai în vârstă care tocmai coborâse dintr-un taxi. El îngenunche lângă Terry, Îi ridică buza superioară şi apoi îşi trecu mâna peste trupul câinelui.
— Mă tem că are hemoragie internă, spuse el. Nu pare să aibă oase rupte. Mai bine l-am duce la veterinar.
Împreună, el şi cu Joyce ridicară câinele. Terry chelălăi a durere. Colţii i se înfipseră în braţul lui Joyce.
— Terry, e în regulă, bătrâne.
Îl urcară în taxi şi porniră. Cu un aer absent, Joyce se legă la braţ cu o batistă. Terry, îndurerat, încerca s-o lingă.
— Ştiu dragă, ştiu. N-ai vrut să mă muşti pe mine. E-n ordine, Terry.
Îl mângâia pe cap. Bărbatul de lângă ea o privea, dar nu spunea nimic.
Sosiră la veterinar destul de repede şi-l găsiră. Era un om roşu la faţă, cu o atitudine insensibilă.
Se purta cu Terry atât de brutal încât Joyce simţea că-şi dă sufletul. Lacrimile i se rostogoleau pe faţă. Spunea mereu pe un ton scăzut, încurajator:
— E-n ordine, dragă. E-n ordine…
Veterinarul se îndreptă din şale.
— Imposibil să vă spun exact. Sunt nevoit să-i fac o examinare completă. Trebuie să-l lăsaţi aici.
— O, nu pot!
