Cu mistici si magicieni in Tibet de Alexandra David Neel
Capitolul I
“Deci ne-am înţeles. Îl las pe Dawasandup cu tine, ca translator. El te va însoţi la Gangtok”.
Este oare un om acela care îmi vorbeşte? Această fiinţă mică, cu piele galbenă, îmbrăcată într-o mantie de brocart portocaliu, cu un diamant strălucind pe turban, nu este mai degrabă un spirit coborât din munţii învecinaţi ?
Se spune că este un “Lama încarnat” şi prinţul moştenitor al tronului himalayan, dar eu pun la îndoială realitatea sa. Probabil va dispărea ca un miraj, cu micul bidiviu înşeuat şi cu grupul său de însoţitori, îmbrăcaţi în toate culorile curcubeului. El este o părticică din vraja în care am trăit aceste ultime 15 zile. Acest nou episod este din materia din care sunt plămădite visele. în câteva minute mă voi trezi într-un pat adevărat, într-o ţară nebântuită de spirite sau de “lama încarnaţi”, înveşmântaţi în mătase strălucitoare. O ţară unde oamenii poartă veşminte urâte, întunecate, şi care nu au haine galben-aurii şi şei încrustate cu argint.
Sunetul timpanelor mă face să pornesc. Două oboaie intonează o melodie melancolică. Tânărul spirit încalecă micul său cal de luptă; cavaleri şi scutieri sar în şeile lor.
“Te voi aştepta” spuse prinţul-lama, zâmbindu-mi graţios.
M-am auzit, ca şi când ascultam pe cineva, promiţând că voi porni în ziua următoare; şi mica trupă, cu muzicieni în frunte, dispare.
Când ultimele murmure ale melodiei se stingeau în depărtare, vraja de care fusesem cuprinsă s-a risipit.
Nu visasem. Totul era real. Sunt la Kalimpong, în Himalaya, iar interpretul care mi-a fost dat la sosire stă lângă mine.
Am mai relatat deja circumstanţele în care am ajuns în Himalaya. Raţiuni politice au determinat în acele timpuri ca Dalai Lama să caute refugiu pe teritoriul britanic. Am înţeles că perioada cât a fost reţinui la graniţa indiană este o ocazie unică pentru mine, pentru a obţine un interviu şi a căpăta informaţii de la el cu privire la tipul special de buddhism care predomină în Tibet.
Foarte puţini străini s-au apropiat vreodată de călugărul rege ascuns în lăcaşul său sacru, în Ţara Zăpezilor. Nici chiar în exil el nu a primit pe nimeni. În afara vizitei mele, a refuzat obsesiv audienţa oricărei femei - cu excepţia tibetanelor - şi consider că până în ziua de azi sunt singura excepţie de la regulă.
Părăsind Darjeeling devreme, în zorii trandafirii ai unei dimineţi răcoroase, am subapreciat dimensiunea consecinţelor intenţiei mele.
Mă gândeam la o scurtă cxcursie, la un interesant, dar succint interviu; dar în final m-am încurcat în hoinăreli care m-au ţinut în Asia patruzeci de ani încheiaţi. La începutul acestui lung şir de călătorii, figura lui Dalai Lama apare în jurnalele mele ca o gazdă binevoitoare care, văzând un străin în afara oraşului, îl invită pe domeniul său.
Aceasta, Dalai Lama a făcut-o în câteva cuvinte : “învaţă limba tibetană”, mi-a spus.
Dacă cineva poate să-i creadă pe supuşii săi, care îl numesc “Atotştiutor”, suveranul Tibetului a prevăzut consecinţele acestui sfat şi mi-a dat indicaţii în mod deliberat nu numai în legătură cu maeştrii mistici, ci şi cu necunoscuţii magicieni, încă mai ascunşi în minunata lui ţară.
La Kalimpong, regele-lama trăia într-o casă spaţioasă aparţinând preotului Rajahului din Bhutan. Pentru a-i da locului un aer măreţ, au fost plantate două şiruri de bambuşi înalţi, pe marginile unei alei. Pe fiecare stâlp fluturau steaguri cu inscripţia “Aum mani padme hum !”, sau “caii văzduhului”, înconjurată cu formule magice.
Suita suveranului exilat era numeroasă şi includea peste o sută de servitori.
Erau în majoritate angajaţi în interminabile şuşoteli, iar liniştea domnea în jurul locuinţei. Dar în zilele de sărbătoare, sau când urmau să fie primiţi vizitatori de seamă, o mulţime de oficiali sau particulari ocupaţi cu diferite treburi dădeau buzna din toate părţile, apărând pe la ferestre, încrucişându-se în curtea largă din faţa casei, grăbindu-sc ţipând agitaţi, şi toţi semănând remarcabil între ei, cu robele lor unsuroase, murdare, astfel încât un străin ar fi putut face cu uşurinţă greşeli penibile în legătură cu rangul lor.
Splendoarea, decorul şi eticheta de la Potala erau absente în acest ţinut al exilului. Cei ce au văzut această “tabără din marginea drumului”, unde capul teocraţiei tibetane aştepta recucerirea tronului său, nu-şi pot imagina cum
arăta curtea din Lhasa.
Expediţia britanică ce a pătruns în teritoriul sacru interzis şi a trecut în revistă capitala, în ciuda vrăjilor celor mai faimoşi magicieni, l-a determinat pe Dalai-Lama să înţeleagă că barbarii străini erau maeştri într-un sens material, prin dreptul celui mai puternic.
Invenţiile pe care le-a remarcat în timpul călătoriei sale în India l-au convins, de asemenea, de abilitatea lor în a înrobi şi a modela elemente materiale ale naturii. Dar convingerea sa că rasa albă este inferioară din punct de vedere al calităţilor mintale a rămas nezdruncinată. în această privinţă, el însuşi împărtăşea părerea tuturor asiaticilor - din Ceylon până în nordul Mongoliei.
O femeie din vest familiarizată cu doctrinele buddhiste i se părea un fenomen de neconceput.
Dacă mă pierdeam în discuţia cu el, ar fi fost mai puţin uluit. Realismul meu l-a surprins cel mai mult; dar când, în final, convins, s-a interesat politicos despre "mentorul” meu, am îndrăznit să-i spun că am putut învăţa despre Buddha numai de la un asiatic. Nu a fost uşor să-l conving că textul tibetan al uneia din cele mai apreciate cărţi buddhiste a fost tradus în Franţa înainte de a mă naşte eu. “A, bine”, murmură el în sfârşit, “dacă unii străini au învăţat într-adevăr limba noastră şi au citit cărţile noastre sacre, probabil că nu au pătruns înţelesul lor”.
Aceasta a fost şansa mea. M-am grăbit s-o prind.
“Desigur, am venit la dumneavoastră pentru a mă lămuri, căci presupun că aceste certe doctrine religioase ale Tibetului au fost neînţelese” am spus.
Răspunsul meu l-a flatat pe Dalai Lama. El a răspuns cu promptitudine la toate întrebările pe care i le-am pus şi apoi mi-a dat lungi explicaţii scrise asupra variatelor subiecte discutate de noi.
Prinţul din Sikkim şi escorta sa au dispărut şi tot ce mi-a rămas de făcut era să-mi ţin promisiunea şi să mă pregătesc de plecare la Gangtok. Dar mai era ceva de văzut, înainte de plecare.
Cu o seară înainte asistasem la binecuvântarea pelerinilor de către Dalai Lama, o scenă total diferită faţă de binecuvântarea pontificală de la Roma. Papa, cu simple gesturi, binecuvântează mulţimea; dar tibetanii sunt mult mai exacţi şi fiecare doreşte o binecuvântare individuală.
La lamaişti, în afară de maniera binecuvântării, diferă şi rangul social al acestora. Lama îşi pune ambele mâini pe capul celui care impune mai mult respect. în unele cazuri numai o singură mână, două degete, sau chiar un singur deget. La urmă vin binecuvântările date cu o uşoară atingere a capului cu panglicile colorate ataşate la un baston scurt.
În fiecare caz, oricum, există un contact direct sau indirect între lama şi adepţi. Acest contact acordat lamaiştilor este indispensabil, deoarece binecuvântarea oamenilor sau a lucrurilor nu era menita să atragă bunăvoinţa lui Dumnezeu, ci să le transfere în interiorul lor o putere benefică, emanată de Lama.
Marele număr al oamenilor care vin la Kalimpong pentru a fi atinşi de Dalai Lama m-a ajutat să-mi formez o părere despre răspândirea prestigiului său.
Procesiunii i-au trebuit câteva ore pentru a trece prin faţa lui şi am remarcat că nu numai lamaiştii, dar şi multă lume din Bengal şi Nepal, aparţinând sectelor Hindu, s-a alăturat mulţimii.
Am văzut câţiva, veniţi doar să privească, cuprinşi deodată de o fervoare ocultă, grăbindu-se să se alăture gloatei.
Urmărind scena aceasta, privirile mi s-au oprit asupra unui om aşezat pe pământ, într-o rână. Părul său încâlcit era răsucit în jurul capului ca un turban, în stilul comun al asceţilor Hindu. Totuşi trăsăturile lui nu erau ale unui indian şi purta veşminte monastice lamaiste murdare şi zdrenţuite.
Acest vagabond aşezat pe un săculeţ părea că observă mulţimea cu o expresie cinică.
I l-am arătat lui Dawasandup, întrebându-1 dacă are idee cine poate fi acest Diogene himalayan.
“Trebuie sa fie un naljorpa[1] „călător” mi-a răspuns el şi, văzând curiozitatea mea, interpretul amabil s-a dus la acel om şi a întreţinut o conversaţie cu el. Se întoarse la mine cu o faţă serioasă, zicând :
“Acest lama este un ascet peripatetic din Bhutan. Trăieşte ici-colo, prin peşteri, case părăsite sau sub copaci. A fost primit pentru câteva zile într-o mică mănăstire din apropiere.”
Când prinţul şi escorta sa au dispărut, gândurile mele s-au întors la vagabond. Nu aveam un plan stabilit pentru după-amiază; de ce n-aş merge la gompa (mănăstirea) unde locuicştc el, pentru a-l convinge să vorbească ? Îşi bătea oare joc, aşa cum părea, de Dalai Lama şi de credinţă ? Şi, dacă era aşa, atunci de ce ? S-ar putea să aibă motive interesante.
I-am comunicat dorinţa mea lui Dawasandup, care a fost de acord să mă insotească.
Am încălecat şi în curând am ajuns la gompa, care era doar o casă de ţară mai mare. În camera cu imagini sfinte l-am găsit pe naljorpa şezând pe o pernă în faţa unei mese joase, terminându-şi masa. Au fost aduse perne şi ni s-a oferit ceai.Era greu să începi o conversaţie cu ascetul, care, având gura plină cu orez, a răspuns amabilităţilor noastre cu un fel de mormăit. Am încercat să găsesc o frază pentru a sparge gheaţa, când ciudatul individ a izbucnit în râs şi a murmurat câteva cuvinte. Dawasandup părea stânjenit.
“Ce a spus ?” am întrebat.
“Iertaţi-mă, aceşti naljorpa uneori vorbesc brutal. Nu ştiu dacă o să traduc.”
‘Te rog. Eu sunt aici pentru a strânge date mai ales despre tot ce este curios şi original.”
“Bine - iertaţi-mă - a spus : “Pentru ce a venit această idioată ?”
O asemenea grosolănie nu m-a uluit prea tare, căci şi în India adevăraţii yoghini au obiceiul să insulte pe oricine se apropie de ei.
“Spune-i că am venit să-l întreb de ce lua în derâdere gloata care cerea binecuvântarea lui Dalai Lama ?”
“Se laudă cu propria lor importanţă şi cu importanţa a ceea ce fac ei.
Insecte agitându-se în balegă” – murmuă naljorpa printre dinţi.
Era neclar, dar era limbajul acestui fel de oameni.
“Dar dumneata eşti liber de toate pângăririle ?”
A râs zgomotos.
“Ei încearcă doar să cureţe haznalele. Eu mă tăvălesc în ele ca un porc. Le diger şi le redau ca praf de aur într-un pârâu cu apă limpede. Să modelezi stele din balegă, asta este Marea Creaţie.”
Evident prietenul meu se simţea bine. Acesta era modul său de a poza în supraom.
“Nu au dreptul aceşti pelerini să profite de prezenţa lui Dalai Lama, obţinând binecuvântarea lui ? Ei sunt oameni simpli, incapabili să aspire la cunoştinţele marilor doctrine.”
Dar naljorpa mă întrerupse.
“Pentru ca o binecuvântare să fie eficace, cel care o dă trebuie să posede puterea pe care pretinde că o împarte.
Ar avea nevoie Dalai Lama de soldaţi pentru a-i bate pe chinezi sau alţi duşmani, dacă ar poseda asemenea putere ?
Nu ar putea înlătura din ţară pe oricine ar dori şi nu ar putea înconjura Tibetul cu o barieră invizibilă, pe care nimeni n-ar putea-o trece?
Guru care s-a născut într-un lotus[2] a avut o asemenea putere şi binecuvântarea sa încă mai coboară asupra celor care îl venerează, chiar dacă au crezut că el trăieşte în depărtata ţară Rakshasas.
Eu sunt doar un umil discipol, dar...”
Mi s-a părut că umilul discipol era poate un mic nebun şi cu siguanţă îngâmfat, căci acel “dar...”era însoţit de o privire care sugera multe lucruri.
Interpretului meu răstimpul acesta nu i-a fost uşor. El îl respecta profund pe Dalai Lama şi nu-i plăcea să audă criticile. Pe de altă parte, omul care putea “crea stele din balegă” îi inspira o temă superstiţioasă.
Am propus să plecăm şi i-am înmânat lui Dawasandup câteva rupii pentru călător, să-i fie de ajutor în drumul său.
Acest cadou i-a displăcut lui naljorpa. A refuzat, spunând că deja primise mai multe provizii decât putea să care.
Dawasandup a crezut că e bine să insiste. A înaintat câţiva paşi, intenţionând să pună banii pe masă, lângă lama. Atunci l-am văzut clătinându-se, căzând pe spate, izbindu-se cu spatele de perete ca şi când ar fi fost împins violent.
El scoase un ţipăt şi se ţinu de stomac. Naljorpa se ridică rânjind ironic şi părăsi camera.
“Mă simt ca şi când aş fi primit o lovitură teribilă” spuse Dawasandup.
“Lama este iritat, cum îl calmăm ?”
“Hai să mergem” am zis. “Lama probabil că nu are nimic de a face cu asta. Presupun că ai probleme cu inima şi este bine să consulţi un doctor.”
*
Palid şi tulburat, interpretul nu a răspuns nimic. Intr-adevăr, nu mai era nimic de zis. Ne-am întors, dar n-am fost în stare să îl încurajez.
În ziua următoare Dawasandup şi cu mine am plecat spre Gangtok.
Poteca de măgari pe care am urmat-o se afunda în Himalaya, ţară sacră, pe care vechi tradiţii indiene o populează cu faimoase legende, magicieni aspri, asceţi şi zeităţi.
Staţiunile de vacanţă înfiinţate de străini pe marginile acestei ţări a înălţimilor, încă nu i-au modificat aspectul. Câteva mile mai departe de hotelurile unde lumea vestică se întreţine cu orchestre de jazz şi muzică de dans, începe domeniul pădurilor virgine.
Învăluită într-o ceaţă mişcătoare, o armată fantastică de copaci, de un verde palid, pare a străjui cărarea îngustă, avertizând sau ameninţând călătorul cu gesturi enigmatice. Din văile joase, înmormântate sub vegetaţia luxuriantă, şi până în munţii semeţi, acoperiţi cu zăpezi eterne, întregul ţinut se află sub vraja influenţelor oculte.
Într-o asemenea ambianţă este normal că vrăjitoria şi-a impus dominaţia. Aşa numita populaţie buddhistă este practic alcătuită din Şhamani şi un mare număr de mediumuri: Bönpos, Pawos, Bunting şi Yabas, de ambele sexe, transmit chiar şi în cele mai mici cătune, mesaje ale zeilor, demonilor şi morţilor.
Am dormit la Pakyong şi, în ziua următoare, am ajuns la Gangtok.
Când m-am apropiat de acest sat-capitală, am fost întâmpinată brusc de o formidabilă ploaie cu grindină.
Tibetanii consideră că fenomenele meteorologice sunt opera demonilor sau a magicienilor. Ploaia cu grindină este una din armele lor favorite. Primii o folosesc pentru a opri pelerinii în voiajul lor spre locurile sfinte, iar ultimii, prin aceste metode, îşi apără sihăstriile de intruşi şi îi elimină dintre candidaţii la ucenicie pe cei laşi.
La câteva săptămâni după sosirea mea, superstiţiosul Dawasandup mărturisi că a consultat un mpa (divin) în legătură cu neaşteptata grindină în senina zi a sosirii mele.
Oracolul a declarat că zeii locali şi sfinţii lama nu-mi sunt ostili, dar că neîndoielnic voi întâmpina multe dificultăţi dacă intenţionez să locuiesc în “Ţara Religiei”,cum numesc tibetanii ţinutul lor.
O prezicere foarte generos îndeplinită !
Înălţimea Sa Sidkeong Namgyal, prinţul ereditar al Sikkim-ului, era un lama veritabil: stareţ al mănăstirii sectei Karma-Khagyud şi tulku (lama de rang înalt, numit de străini “Buddha viu”) ; el este considerat reîncarnarea unchiului său, un lama de o sfântă amintire.
Ca de obicei, a primit haina monastică de pe când era copil şi a petrecut o parte a tinereţii în mănăstirea pe care o conduce acum.
Guvernul britanic l-a preferat fratelui său mai mare ca succesor al tatălui său maharajahul şi a fost pus sub tutela unui indian anglican, gardian şi profesor.
O scurtă şedere la Oxford şi o călătorie în jurul lumii i-au completat educaţia sa variată.
Sidkeongtulku ştia engleza mai bine decât limba maternă - tibetana. Vorbea fluent hindusa şi puţin chineza. Vila personală, pe care a construit-o în grădina tatălui său, arăta ca o casă de ţară englezească adaptată spre a servi ca templu tibetan. Asemenea contraste erau repetate peste tot. Parterul era amenajat conform gustului englez, pe când la etaj existau o cameră de rugăciuni cu decor lamaist şi un salon tibetan.
Tânărul prinţ era foarte receptiv. S-a arătat imediat interesat de cercetările mele şi mi-a facilitat munca cu mare ardoare.
Prima parte a şederii mele în Sikkim a fost dedicată vizitării mănăstirilor răspândite prin păduri. Situate pitoresc, de obicei pe vârfuri de munte, aspectul lor m-a impresionat adânc.
Îmi plăcea să îmi imaginez locuinţele rustice ocupate de gânditori eliberaţi de ambiţiile şi strădaniile lumeşti, care îşi petrec zilele în pace şi meditaţie profundă.
Nu am găsit totdeauna mănăstirile aşa cum mă aşteptam. Călugării din Sikkim sunt în majoritate analfabeţi şi nu doresc să fie instruiţi nici măcar despre buddhaismul pe care îl practică. Şi nici nu au răgazul necesar. Gompa-şii din Sikkim sunt săraci, au venituri mici şi nu au binefăcători bogaţi. Trapa-şii sunt obligaţi să muncească pentru a le asigura traiul.
Autorii străini îi numesc pe toţi membrii clerului lamaist, fără deosebire, “lama”, dar în Tibet nu se obişnuieşte aşa. Doar călugării care au cu adevărat dreptul la titlul de lama sunt demnitari ecleziastici, cum ar fi tulkus (stareţi ai marilor mănăstiri, şefi ai marilor colegii monastice şi călugări cu înalte grade universitare). Toţi ceilalţi călugări, chiar cei ce au fost hirotonisiţi ca gelos, sunt numiţi trapas (studenţi, novici). Totuşi se obişnuieşte folosirea din curtoazie a titlului “lama” când te adresezi călugărilor mai bătrâni, sau mai învăţaţi.
În Sikkim, un număr de trapa pe care colegii lor îi iau pe lângă ei pentru a-i învăţa pot celebra câteva ritualuri religioase. Ei îi învaţă pe novici să recite liturghia şi primesc drept plată mâncare, mai rar câţiva bani şi adesea numai ajutorul novicilor la treburile casei. Oricum, doar exercitarea preoţiei este sursa veniturilor lor.
Buddhaismul Ortodox interzice strict ritualurile religioase, iar învăţaţii lama recunosc că ei nu pot oferi o cultură spirituală care să poată fi dobândită
numai prin efort personal.
